Articol
 
Aurel Pantea – un poet al abisalului magmatic
Categorie articol: Lecturi
aurel pantea este un liric al abisalului magmatic care elaboreaza indelung poemele, cu suprema exigenta si publica cu multa parcimonie, asa explicandu-se faptul ca in patru decenii de activitate creatoare (avand in vedere debutul in revista echinox, cu poezie in 1971) a publicat doar sapte volume: casa cu retori, Bucuresti, 1980; persoana de dupa amiaza, cluj-Napoca, 1983; la persoana a iii-a, editura cartea romaneasca, Bucuresti, 1992; negru pe negru, editura arhipelag, targu mures, 1993; o victorie covarsitoare, editura paralela 45, pitesti, 1999; aceste venetii si aceste lagune; negru pe negru. alt poem, editura casa cartii de Stiinta, cluj-Napoca, 2005; negru pe negru, editura limes, cluj-Napoca, 2009. lirica lui aurel pantea parcurge drumul catre sine din ipostaza de retor, contaminat, uneori, de conventia poeziei pure spre acest adanc subiectiv tensionat definindu-i profunzimile nocturne, informe, maloase, cu mlastina si namol, intre teluric, „corporal fiziologic” si o mare concentrare intelectuala, un fior metafizic, vorbindu-se de „o poezie saturniana fascinata de un fond obscur” si de o „rasucire catre subsolurile existentei” (gh. perian), miscare sugerata de verbe si substantive: „presele, noaptea, stralucitoarele/ imping stratul de morti, silozul/ de guri/ infunda pompa semantica. venele umflate/ ale poftei stropesc haotic zidul/ de nume si verbe. retorii viseaza/ Babilonul/ acum poate sa apara adversarul”. paradoxul este procedeul de constructie a discursului liric, confruntarea dintre gramatica, sintaxa formala si materia amorfa, tensionata: „sa-ti fie scarba sa ucizi ceea ce te ucide, dar sa ucizi totusi./ ar ramane/ astfel puritatea urii.../ ai putea iubi cu iubirea (celui ce uraste si, cu feroce seninatate, trece de la alta stare,/ la o noua crima...”. disputat de critica pentru incadrarea in postmodernism (virgil podoaba) ori modernism (al. cistelecan), aurel pantea ofera prin lirica sa argumente peremptorii pentru fiecare, dar esentiala ramane viziunea, imaginarul in care fuzioneaza osmotic „subiectul liric, subiectul existential vorbesc mascari in piata identitatii”, in volumul negru pe negru putand detecta elemente de continuitate, dar si de ruptura, facand incadrarea in directie literara, grup, cu nuantarile firesti, desi unicitatea poeziei lui aurel pantea este data de „un astfel de sentiment al golului – al vietii si mortii deopotriva – nu mai are nimeni in poezia noastra”. (al. cistelecan, ultimul taliban) titlul volumului „negru pe negru” ne duce cu gandul la sintagma pereche „negru pe alb”, simbol pentru scris (campul alb,/ oile negre/ cine le vede,/ nu le crede/ cine le paste/ le cunoaste” – cum defineste literele si foaia de scris o cunoscuta ghicitoare/ negrul valoare absoluta este culoare contrara albului, fiecare situandu-se la cele doua extreme ale gamei cromatice, ca limita a culorilor calde sau reci, negru sugereaza negarea (celorlalte culori) sau sinteza si este simbolul pasivitatii absolute, al starii de moarte, culoarea doliului, a prabusirii pe vecie in neant, culoare a osandei, „culoarea renuntarii la desertaciunea lumii”, Negrul evoca moartea, este semn al infernului (in unele culturi este inlocuit de alb cu aceleasi semnificatii), aurel pantea aseaza poemul (fiecare volum este un amplu poem, construit din secvente dezvoltate sau concise) sub pecetea negrului liric si existential: „o singuratate cu gesturi lente, atotstapanitoare/ e substanta ce nu vorbeste/ dar inghite enorm pana si privirea aceasta/ dupa o scurta luminiscenta, ma va duce/ langa tabloul cu fite/ cum se mai intorc. Si iarasi/ negru pe negru (s.n.)” (p. 26); culoarea se insemneaza in suflet: „cum trece o negreala/ peste suflete cuprinse/ de piosenie,/ s-ar putea sa fim vazuti de un personaj/ cu totul ignorat”. caderea in moarte este permanenta, iar poezia insasi – ca viata insasi – nu e decat „arta/ de a-mi suporta spasmele/ recapitulez: dimineata – soarele sarac de iarna/ pe ceafa – caldura de gaura calda, am intors capul/ negreala ei hurluita in creier m-a facut sa simt/ ca ma sprijin pe propria mea carne”. Si lumina ajunge sa aiba functie de absorbtie a visului: „un batran/ rupand o fila din calendar... il inghite cu totul, lumina in el/ ... obiectele din jur fabrica bitum (s.n.)/ impresia de negru din ultima imagine/ e pentru ora cu gingie de stiuca;/ nu-l va gasi timpul statut/ al obiectelor spune intr-un tarziu/ buna ziua din cele mai negre podele/ ale retoricii”. timpul efemer pentru om, pentru persoana supusa trecerii, „moartea, da, ea, in timp, cu tot trupul,/ cu tot trupul in gura,/ iubindu-se cu timpul metresa vazandu-ma... ea are verbul in care sensurile sunt negre, cu el ne iubeste,/ ne spune acest verb/ cu timpul in gura si in mai toate limbajele/ devin nisip lichid, o subtire placuta in care ei ii/ place sa se tot nasca,/ prosteste-ti moartea, naste-ti moartea si amuteste pe veci, (stau cu moartea in gura) si vorbesc in nestire”. toate ale lumii sunt „inghitite de un punct negru, el acum, cat o intreaga strada inghitind chipuri... lumini asasinate, rauri clare”. poetul insusi este supus innegririi: „am vorbit doamne, si am scris, pana m-am innegrit/ cu totul, am crescut, doamne, in vorbele mele, iar vorbele/ mele au crescut in mine si mi-au uns trupul in hau,/ stau in trupul meu ca intr-un abis, fiecare cuvant/ il adanceste, ca vad muscand trupul si moartea, mainile/ mele sunt intunecate, doamne, de vorbarie, imi port/ trupul ca si cum propria-mi groapa as purta-o, in el/ limbajul se intalneste cu sine si innebuneste”. poezia este o mutenie instrainata, salbatica, iar „tacerea feroce, urmele ei si ea insasi, mama vitrega a limbajului/ meu pentru ca de altundeva incepe limbajul, ea insasi eliminatoare povesteste cu varste adormite,/ murim, asadar si devenim asintactici, vrea sa spuna/ tacerea feroce/ moartea mea, linistea verzuie, pregatita/ sa ne prefaca in melodii ratacitoare”. in primele volume poetul era martor al unui spectacol extern, moartea fiind tema fundamentala, adusa de cei mai diversi agenti ai unui timp zeflemisitor, „cu toate otravirile inflorite in plina actiune”, „timpul ingrozit de trezirea, deci/ eternitatii prin coridoare cu oglinzi”, „timpul care miroase a urina de pisica”, ducand la surparea continua a fiintei, „timpul interdictiilor”, „balbaiala de timpuri” care neaga totul, „timpul... latit ca un hoit/ lumea se muta in ochiul victimei”, „timpul impinge chipul/ in flame, in combustibil/ pentru da si pentru nu/ spuse noptii,/ in ruptura, tasati”, „curge din noi un timp/ fara sursa”, „timpul fumeaza chistoacele soldatilor”, „timpul ne strabate pe toti”, si ne inlocuieste chiar „si timpul nu va mai dura, si se va desparti/ de sine, si va ramane sinele sau, si acolo se va urla imagine mare”. „mitul ce-si traia povestea in procesul elaborarii poemelor. corpul emotional, imagistic era coincident cu epifaniile acelei activitati”. dialectica negatiei si afirmatiei prin intermediul lui eu si tu – ca ipostaze ale poetului, ale vocii lirice care se confeseaza, descrie si „nimic din corpul meu nu este in masura/ sa-si aproprieze eul/ ca acesta e doar o seama de intentii...” iar „vorbirea mea e confluenta unor glasuri oarbe” marcheaza o noua etapa a creativitatii lui aurel pantea. este o ruptura, din subiectivitatea artistului se desprinde tu (cu care eul converseaza), „dispare un glas cu chipul care il poarta,/ trezind in tine (s.n.) vechimi si priviri ce au cunoscut vecinatatile mortii”. acel acuzativ (in tine) e dinainte de textul poemului. pare a fi un simplu element sau chiar spatiu launtric de manevra a imaginatiei. el niciodata nu va zice nimic. poetic este neutru/ nul. Nimeni nu le (le sunt neutre) va face pe „tu” sau pe „tine” sa vorbeasca. ele sunt nonelocventa placida. mutul apare „nimicitorul cu gura muta”, „Nimicitorul vrea sa numeasca, aici, un stadiu al negatiei la care a ajuns imaginatia mea poetica”, cand are loc un proces de interiorizare, iar tu „incepe el insusi sa vorbeasca... pentru ca imaginatia a descoperit ca poarta in ea germenii negatiei”, ale carei voci vorbesc in poeme ocupand un continuum spatiu-timp. „suntem martori la „moartea din limbajul cinstit si metaforic, nu-i asa, (si o tacere in care mor substantivele unul cate unu pana ce fata nu va mai fi si nici fata) de ar putea tine loc de fata”. Negatia interiorizata se intuieste ca nimicitor ce nu mai are nevoie de subiect ori obiect, „nimicitorul umple toate surasurile”. multe secvente au structura narativa, par reportaje concise, telegrame seci, inregistrand vorbele mortii, nu pe ale poetului, retras „in opacitate in alta care nu mai zice nimic”, „in mut chiar asa/ sa stai in mut. de aici explicatii, stai in mut, stai si stii/ ce-i aia, asculti si nu stii ce faci, simti si te scurgi,/ vorbesti si cine mai stie ce,/ stai in mut si voia, oricum se face”. schimbarea raporturilor dintre obiect si subiect, de care Nimicitorul nu mai are nevoie, „cand se epuizeaza limbajul, cand este nevoie de un nou obiect, cand din nou mitul decide in noi, cand tu vorbesti vrute si nevrute...” (p. 159), aduce neincrederea, indoiala: „nu stiu ce scriu, nu mai stiu ce scriu” e cuprins de lehamite: „mi-e scarba sa pun la lucru limbaj/ scriu eu, acum si nu mai stiu cine vorbeste in poem”. in trupul volumului negru pe negru creste nimicitorul vorbeste (carte despre care poetul marturiseste ca lucreaza la ea si din care au fost publicate grupaje in reviste literare centrale). nimicitorul se declara si salvator „frica mea de/ moarte, in toate clipele gaura/ neagra ma invinge, ma salveaza”, „salvatorul aprinde lampi vechi, incat/ ni se vad toti prizonierii”. Si martorul, „instanta a vorbirii mele […] te apuca sa vorbesti”. aurel pantea realizeaza o poezie neagra, o poezie dura, o poezie de granit: „miscata de teroare si palpitand de ura” si daca n-a vazut idei, ori fantasma lor, este dintre acei „cu ochi halucinanti si mistuiti launtric,/ cu sufletul marit” caci a vazut neantul, stihiile nefiintei, viermuiala nimicului care „se disloca in mari rasarituri…/ datele imediate ale/ constiintei rezolva problemele erei ce suna apocalipsa persoanei, / in criptele ei se scoala aratari batrane. la ce bun,/ asasineaza-ti toti martorii, fii drept cu memoria, lasa-te/ prezentului cu valve absorbitoare”. in aceasta apocalipsa lumina scade, soarele amurgeste, fiinta se stinge „in rasarirea stelei omoratoare”. „din nervi incalciti ies fiinte nedeterminate,/ o stea umeda le impinge fara concesie/ suntem inlocuiti”, „moartea e uda ca starea cugetata. Si erosul este eroziv lichefiaza fiinta, le aduce moartea iubitilor si iubitelor, jocul iubirii este jocul de-a moartea!” un lirism ravasitor pulseaza in psalmii lui aurel pantea, ruga staruitoare: „doamne, nu ma parasi, oare chiar nu pot sa ies”, adresandu-se divinitatii isi striga indoielile, isi marturiseste limitele: „vine crepusculul, vin asfintiturile launtrice… nu mai pot, iisuse Hristoase,/ nu stiu ce nevoie, nu mai stiu ce scriu”, „doamne, sunt ingropat, dinlauntrul meu urca spre ceruri bestia invingatoare.” aurel pantea este un poet singular in peisajul liricii actuale nu numai prin intransigenta estetica care-l face dificil pentru cititorul comod de poezie; este unic prin viziunea poetica prin care ramane un extaziat contemplator al neantului, in locul lui vorbind „o straina gura”. Si expresivitatea stilului il singularizeaza ca reporter crud al abisului, al unei subiectivitati tensionate, adesea reflexivitatea atinge densitate aforistica: „o raza neagra pana la inima de christ/ a surasului, printre straluciri/ ucigas, vin si aseaza priviri peregrine/ in vaile cu sacrificati”, iar eufoniile interioare ale versului au muzicalitatea aspra.
Autor(i):  Ironim Muntean
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National