Articol
 
Un Premiu Nobel pentru Romania (I)
Categorie articol: Lecturi
era o amiaza duioasa de mai, gugustiucii si ciorile zburdau printre blocuri cu gratia si indiferenta liliacului inflorit de langa spatiul special amenajat pentru depozitarea gunoaielor. antenele pentru satelit au un farmec aparte printre masinile parcate claie peste gramada, pe principiul brownian care cum apuca: „esti un bou! asta e locul meu!”, „tu esti un tampit, d-aia te-a si lasat nevasta! Nu vezi ca este pusa o galeata?!”, iar noile cabluri optice montate sub asfaltul sfaramat de pickhamere aduc o doza de optimism locuitorilor. orasul din sud-estul europei, care mai ieri devenise si central-european. dumnezeu desluseste cu pregnanta cate ceva si din geografia lumii contemporane. un oras care surade cu tandrete tuturor locuitorilor. oameni de omenie, mai ales cand devine si an electoral. alegerea unui nou parlament sau a unui nou presedinte anima virtutile maselor. poti fi pentru sau contra, dar nu poti sta indiferent. asta este marea bucurie de a trai in romania. spiritul civic se inteteste si iuteste cheful de munca in zilele de sarbatoare, dar si bucura pe toti care au fost la concertul madonei sau al lui leonard cohen. sa zicem, cu gandul la sosirea lui adamo. o vechitura pentru tinerii de azi, o umbra de melancolie pentru cei care injura acum ca se intarzie mereu pensiile. ce vremuri erau, ce vremuri, fara atatea piramide ale lui atkins si retete ale lui ramsey. acum bunicele nu mai fredoneaza oftand „zaraza”, ci surad larg si cu subintelesuri la „till the end of this world”. cu tricoul rosu ontanu pe piept si nepotica de mana, dar si cu gandul la vreun amor italian ratacit prin anii ‘60 pe plaja de la mamaia. ce ciorapi buni se mai gaseau pe vremea aia, ahe, ce vremuri, ce ciorapi! o stare de beatitudine intens preocupata se citeste si pe chipul barbatului in maieu si in slapi care taie cu flexul niste bare lungi din metal. pe banca de la intrarea in blocul z285, o fosta profesoara de muzica citeste buletinul festivalului enescu. cu ochelarii legati cu sarma ofteaza si suspina ca nu poate ajunge si ea la sala palatului din cauza unei cataracte care o impiedica sa vada bine noaptea. tot senina si preocupata este si doamna corina colonel, nu se stie bine arma, ca acum umbla doar in civil, paraschivescu de la blocul yx4cbis, ap. 2, la parter, sufera de varice, stie tot blocul, langa spalatoria ecologica si cabinetul veterinar, pregateste la blenderul siemens, adus de fiica ei din germania, o mancare ecologica romaneasca pentru sotul ei. are o pensie de 100 de milioane, asta nu stie nimeni pentru ca ei traiesc modest si discret, nu este nevoie sa afle toata lumea cati bani au ei si ca domnul colonel este bolnav de stomac si e membru activ al organizatiei de cartier prm. dar nu de la lupta impotriva iredentistilor maghiari si a celor care citesc 22 si dilema veche are consortul probleme cu stomacul si fierea. e bine, nu spunem mai mult despre tot ce se intampla intre mijlocul si marginea orasului. Si ei doi sunt tineri, liceeni, fara sa cunoasca inca toate dedesubturile noii legi a educatiei, legea salarizarii unice ii lasa rece, ca si asumarea raspunderii guvernamentale pentru cele trei pachete de legi. a vrut johanna sa-l intrebe pe razvan cum e cu pachetele astea, dar el a repezit-o sa-l lase in pace cu prostiile. in schimb, ei sunt inalti, frumosi si cu grija imbracati de parintii lor care economisesc bani ca sa aiba macar copiii lor ceea de ce nu au avut ei parte. de unde banane si somon in vremea lui stalin, de unde kiwi si mango pe vremea lui nea Nicu? razvan are un metru optzeci si cinci inaltime si doar 76 de kg, ceea ce este bine, un tatuaj pe umarul stang si piercing la urechea dreapta, isi da cu gel pe par si este in clasa xi-a liceul digital cu profil astronomic „marian vanghelie” de pe strada mircea eliade. in timp ce johanna este tot eleva inca, tata ungur, mama turcoaica, nascuta la dusseldorf, pe vremea cand parintii lucrau in germania la un restaurant italian. are si ea 1,80 m, 68 kg, ceea ce se gaseste mai rar prin romania, joaca baschet la dimensiunile 90-58-90, in clasa a xii-a, la liceul cu profil umanist-economic „varujan vosganian” cu predare in limba franceza din rahova, chiar langa piata. amandoi sunt liceeni olimpici, au note bune si la sport, tineri politicosi, frumosi, crescuti conform normelor europene, cu dieta ecologica, fitness, amandoi merg la sala, ea face si aerobic, el joaca si hockey si le plac foarte mult filmele cu sandra Bullock. au vazut la mall in vitan-Barzesti povestea unei canadience care lucreaza la o editura in america si tot face pe nebuna pana se indragosteste si ea tot nebuneste, o frumoasa poveste de dragoste. johannei i-a placut foarte mult povestea asta de dragoste. cand e sa vina, vine. asa, pe nesimtite, si fara explicatii, ce sa explici cand nu prea a mai ramas nimic de explicat? cei doi se plimba tinandu-se de mana pe aleile proaspat asfaltate pe care scrie cu litere mari andrei chiliman, amandoi se intreaba cine o mai fi si asta, pasi sovaielnici, se simt bine impreuna, acum sunt in vacanta, sunt imbracati la fel, cu tricouri pe care scrie oxford uNiversity. fabricate in azerbaidjan, le-au mai ramas si lor cateva bucati dupa ce tatal lui razvan a vandut tot setul adus din macedonia in republica moldova. unde au niste rude care tot militeaza pentru unirea Basarabiei cu romania si militeaza intr-un oNg impotriva minelor antipersonal. razvan se uita in stanga, johanna priveste in dreapta, sunt tineri, nu e nimeni la sutele de ferestre din preajma unde sute de priviri te dezbraca si imbraca fara sa-ti dai seama, ca sa urmareasca eventual ce urmaresti tu daca te tot fatai pe acolo. se opresc in dreptul unei basculante de 40 de tone, johanna priveste uimita la rotile ei mari, la liceu face secundar olandeza, dar la mecanica nu se prea pricepe, ea isi pune mainile pe umerii lui, se saruta discret si cu tandrete cum au vazut ei in filmele de la cinemateca si nu cum se face concursul de sarutat cu muscaturi de la vama veche. Nici vama veche nu mai e ce a fost, mizerie multa, in doar doi ani astia micii, zic cei doi „batrani” deja, au stricat totul. cica. acum totul e la vedere, se afla repede orice datorita sms-urilor si televiziunii. Si se saruta iar, in timp ce ea isi indoaie un picior si el o cuprinde dupa mijloc, iar mana dreapta a lui razvan incepe sa alunece in jos cu aceeasi moliciune pe care bunicul vasile o dovedea cand termina de pus doagele la butoiul pentru varza. tot toamna. cine mai stie azi de doage, ce arta presupune o astfel de operatie, ehe, ce vremuri, si mustul romanesc era mai dulce pe vremea aia, tot bombane bunicul vasile de la el din balcon, unde tot bate coasa zilnic din lipsa de ocupatie. Si mai trage cate o dusca de johnny Walker, nu a prea inteles bine daca se poate face si la cazanul de tuica montat in subsolul blocului. ce sa mai faci, cum sa traiesti la bloc, daca astia tineri ti-au vandut pamantul si casa si via si livada si locul de veci de la tg. ocna, ca sa-si cumpere si ei o casa in insula creta? – ce drag mi-e de tine... dragul meu razvan... el nu zice nimic, o strange mai tare la pieptul lui musculos, doar nu face canotaj si hockey degeaba, si nu de azi de ieri. mai ales ca s-a si lasat de fumat, obligat de tatal lui, care tot ii facea observatii de la noua ani de cand incepuse sa fumeze. prea o luase repede, e adevarat. el se gandeste cu ea in brate: „oare le-o fi placut alora ce le-am trimis pentru concursul de debut? teatrul e teatru, nu e joaca... iar radio te poate lansa, sa te stie toata lumea... saraca johanna, e fata buna, dar cam naiva... auzi la ea, sa stea lumea sa citeasca... pai, la televizor cine-o sa se mai uite? ”, si o tot mangaie pe spate si pe umeri, privind lung dupa o bruneta cam plinuta, dar bine-bine facuta, care trage dupa ea un baietel si un cocker. lui razvan ii plac cockerii si astea brunete cu par lung, de unde sa banuiasca johanna ce-i trece lui razvan prin cap, el ar dori sa nu mai fie satena si ar vrea sa-si vopseasca parul! „cat de mult tin la tine...”, ii sopteste si ea la urechea lui razvan, in timp ce-i mangaie pletele pentru care a tot avut dicutii cu el. ar vrea sa se tunda foarte scurt, ii sta mult mai bine tuns scurt, ca un sportiv ce este, si nu ca un folkist romantic paduchios cum vrea sa para. pe cat de dragut e razvan, pe atat de prost canta la chitara, nu poate sa-i spuna asta pentru ca se infurie imediat. se cunosc doar de atata timp si tot ii sare mustarul din te miri ce. „as vrea sa nu ne mai despartim niciodata... sa intram in eternitate tinandu-ne de mana...”, continua ea cu ochii pierduti dupa mormanul de termopane care se descarca dintr-o furgoneta. Si se saruta iar cu razvan, cand aude zbieratul unui mosulica in halat si papuci, navaleste spre ei cu o cutie de table in mana si urla ca un apucat: „huo! golanilor! sa invatati bine la scoala mai intai si apoi sa va pupati! Nu va e rusine, guvernul nu vrea sa ne mareasca punctul de pensie si voi va puparisiti aici ca niste nesimtiti de comunisti! huo! jos comunismul, t-ai dracu de securisti, tot copiii lor o duc mai bine, uite la ei... huo! plecati de aici! la varsta voastra eu mergeam la munca la malaxa si jucam si sah! huo!”
Autor(i):  Bedros Horasangian
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National