Articol
 
Un scriitor si o constiinta
Categorie articol: Lecturi
Este cunoscuta furoarea publicistica la care s-au dedat multi dintre scriitori imediat dupa 1989: ea se explica prin fascinatia descoperirii posibilitatii de a spune cu voce tare ce crezi, de a te exprima, de fapt, liber. Au fost cazuri cand unii autori in plin elan fictionar, ba chiar parabolic, inainte de 1990 au ramas incremeniti in aceasta capcana publicistica, dupa cum altii au renuntat cativa ani mai tarziu, cand dreptul la opinie revenea oricui, cand se gasea facil cate o tribuna pentru oricine, cand presa noastra cea de toate zilele a inceput sa serveasca interese politice, economice sau de alta natura vizibil necurate. Putini scriitori au ramas publicisti, dupa cum si mai putini publicisti au devenit scriitori. La urma urmelor, sansa de a interesa a unei rubrici de opinie, de atitudine tine si de personalitatea celui care o scrie: de aceea Umberto Eco are mai multi cititori in L’Espresso sau in Verri decat orice editorialist al cotidianului Corriere della sera; sau, ca sa revenim acasa, Andrei Plesu (care cred ca-si neglijeaza eruditia si vocatia, platind un obol mult prea scump acestui gen totusi minor) e citit de mai multa lume decat, sa spunem, Grigore Cartianu, chiar daca nu e la fel de aplicat ori mereu la zi.
Printre scriitorii care au facut si fac publicistica, fara a-si neglija insa opera trebuie numarata si Mariana Codrut. In anii ’90, articolele sale apareau in reviste in paginile carora se adaposteau intelectualii dezamagiti de evolutia politicii de la noi: Dilema, Contrapunct. Ulterior, publicistica la zi, comentarii politice, culturale, dar si eseuri sarmante, unele dintre ele adevarate proze de o calitate de invidiat au aparut in cadrul unor rubrici pe care autoarea le-a tinut si le mai tine in cotidianul Monitorul, devenit intre timp Ziarul de Iasi sau in consistenta revista literara din Chisinau Contrafort.
Ar fi fost pacat ca o parte dintre aceste texte, care intre timp s-au adunat probabil cu sutele, sa fi fost parasite in colectiile prafuite ale publicatiilor in care au aparut. Mariana Codrut a realizat o (zgarcita) selectie, care a aparut la editura Dacia XXI din Cluj-Napoca sub titlul Romanul impartial, beneficiind si de o recomandare pe coperta a IV-a, pe care Andrei Plesu nu ar da-o oricui: „In lumea literara contemporana, dna Mariana Codrut si-a construit, discret dar tenace, o identitate neta, ca poet in primul rand si apoi ca publicist. Pot judeca, cred, cu oarecare competenta, performanta sa publicistica. Ea valorifica o suma de calitati native, rare in gazetaria de azi, in ciuda proliferarii ei inflationiste: e vorba de limpezimea nobila a stilului, de simtul nedegradat al limbii si de rigoarea atitudinii. Mariana Codrut scrie ca un om drept, atent la realitate, atent la nuante, dar strain de echivocul oricarei negocieri. Stiinta de a valorifica detaliul, dexteritatea optimei formulari si, in plus, farmecul unei emotivitati retinute – sunt notele constante ale scrisului sau”. E un verdict absolut corect, care se cere insa nuantat.
In primul rand, trebuie spus ca volumul a fost atent construit: el cuprinde doua parti distincte: una in care sunt adunate texte de atitudine, comentarii pe marginea unor metehne ale tranzitiei noastre intristator de vesele si o alta, mult mai personala, in care sunt recuperate eseuri confesive, franturi dintr-o autobiografie formativa, in care sunt explicate valorile tari ale scriitorului si omului Mariana Codrut.
Deocamdata, autoarea nu a selectat textele care constituiau reactii la evenimente concrete: nu cutare om politic, trepadus de partid, parvenit ori credul este luat in catare, ci specia ca atare. Prin urmare, textele din prima sectiune sunt un fel de tipologii: scriitorul Mariana Codrut nu se dezminte si creeaza adevarate fizionomii literare. Sigur, nu o data prototipurile reale sunt vizibile in spatele acestor siluete care apartin unui moralist cu verbul taios si cu o privire care nu iarta nimic. Scriitoarea face, de pilda, un portret-robot al… fraierului: „e naiv, da pe dinafara de sinceritate, de generozitate si altruism, e usor de jignit – pe scurt, e un ins complet fara spirit practic”. Daca aplicam aceasta grila si o umplem cu exemple, putem obtine o felie consistenta de viata politica si literara postrevolutionara, pentru ca, o stim descurajant de bine, intelectualul roman (si nu numai), chiar si atunci cand este de buna credinta, e ingenuu, credul, sensibil cand ii fluturi pe la nas o retorica a principiilor, usor de folosit. Dar aceasta este una dintre categoriile benigne: multi dintre intelectuali nu sunt fraieri, ci „smecheri”, „descurcareti”. (Ah! E detestabila aceasta arta a mis-masurilor la romani, aceasta inventivitate la nivel de marunta sforarie!). Ei se plaseaza intro zona de interese cu potential, au invatat intre timp sa rastoarne in favoarea lor si compromisul. Ma tem ca, la mai bine de doua decenii dupa 1989, fraierul a devenit o lichea, si-a pierdut bunul-simt. Pentru ca, avertizeaza Mariana Codrut, fraierul are o calitate de care profita lejer ceilalti: nu ii lipseste un „mai pronuntat contur moral”. Or, astfel de intelectuali, nedispusi sa negocieze, fara apetit pentru traditionalul nostru spirit tranzactional par intratabili si sunt, de regula, taxati drept ciudati si izolati. Iete, domnule, si la asta, ne scoate noua ochii cu moralitatea lui – cam aceasta este atitudinea fata de putinii insi verticali, principiali, intr-o lume care a cunoscut „banalizarea raului”, deci si acceptarea lui. Mariana Codrut este o constiinta, un scriitor pentru care cuvantul are greutate si pentru care meseria scrisului implica, obligatoriu, responsabilitate. Pentru ea cel mai important este sa nu triseze in nici un rand scris. De aceea, nu e dispusa sa ia de-a gata unele concepte ori idei anchilozate in prejudecata, ci le regandeste pe cont propriu. Asa se face ca readuce in discutie ideea de patrie (din pacate, dupa o folosire abuziva si conjuncturala a cuvantului, acesta a capatat o nuanta peiorativa): „Insa mie imi place cuvantul patrie! Dupa caderea comunsimului, desi a fost auzit tot mai rar, mi s-a parut ca si el are sansa sa primeasca sange in celulele mortificate. Fie si doar pentru ca acum ai dreptul la critica daca ti-l doresti, fara a fi considerat un dusman decat de catre nationalistii primitivi”. In rest, autoarei ii repugna „romanul impartial”, cel care pica mereu in picioare tocmai pentru ca nu are constiinta, pentru ca nu tine la principii. De aceea, ea scrie texte memorabile in care il incondeiaza. Exista in aceasta carte niste pamflete care ar merita sa figureze in orice antologie a genului: Patriotul de serviciu, Ambasadorii, Gigeii eterni, Politica si avantajele ei la romani, Bortosule! Scrisul Marianei Codrut are toate datele pe care le pretinde un pamflet pentru a-si atinge tinta: e acid, pune punctul pe i, loveste direct, e plastic si, mai ales, memorabil. In plus, are un caracter moralizator deloc strident, care se strecoara printre fraze, dar care se retine: impactul sau nu este, asadar, unul de moment. Intru totul, textele din aceasta prima sectiune a volumului constituie un breviar al moravurilor noastre din tranzitie.
Eseurile din partea a doua, spuneam, au un apasat caracter confesiv. Dintre volumele de poezie ale autoarei, acesta face pereche cu Tabieturile noptii de vara. E vorba de reconstituiri, evocari ale oamenilor care i-au marcat existenta: mama, tatal („Majuru’”), sora; mai e vorba despre Eminescu, asa cum l-a descoperit prin intermediul mamei, despre lumea mirifca a copilariei, cu toate miturile sale (casa, gradina, tarina). Aceste texte sunt incarcate de un patetism autentic, care le confera tensiune si care emotioneaza. Mariana Codrut scrie simplu, firesc, fara sa se ascunda dupa metafore, fara sa literarizeze ceea ce reprezinta un reper luminos al existentei sale („acute”, tin sa adaug, trimitand la titlul unui alt volum de poezie semnat de ea). Sunt aici cateva dintre cele mai frumoase eseuri pe care le-am citit in ultimii ani (intre altele fie spus, la noi s-a pierdut de mult aceasta simplitate profunda a eseului): Eminescu, semn de carte, Majuru’ (un adevarat personaj, un fel de Moromete cu ticuri verbale plastice si cu o demnitate nestirbita de greutati), Bravele noastre tate, Ecce homo!, Pe drumul de costisa sau din memoriile unei foste profe navetiste (o excelenta proza scurta, de fapt), Lumea cu chip de femeie, Dumnezeul meu era muritor, Uitatul in gol. Se detaseaza de aici figura angelica a mamei, spirit protector, in care nici copilul, nici maturul nu a reusit sa vada vreodata un simplu… muritor, ci un fel de inlocuitor al lui Dumnezeu pe pamant. Sunt emotionante aceste pagini directe, tusante, de o afectivitate asumata, autentica.
Pe de alta parte, se creioneaza si o lume apusa, cu valori morale tari, care tin de trecut. E lumea taranilor pe care comunismul i-a lasat fara pamant, dar nu a reusit sa le franga spinarea. E lumea celor pentru care a te uita in gol inseamna a te uita… „in curul dracului”. „Mintea taranilor nostri, comenteaza oportun autoarea, nu e… apta sa perceapa spatiul vid dintre lucruri si ei, dintre fapte si ei si sa lunece in prapastia aceea bantuita de vantul mortii. Lumea lor e foarte concreta, foarte reala, abaterea de la ea, evadarea in iluzia care infrumuseteaza (in „nori” adica) ori in cea care urateste (in „prapastii”) e condamnata. Iata o mentalitate sanatoasa, pe care intelectualul subtire, dar predispus la nevroze, crize ori depresii decorative sau nu (al caror simptom este acest „uitat in gol”) nu o poate decat invidia. Este, reiau ideea de mai sus, lumea celor pentru care moartea era, ca sa-l parafrazez pe Marin Preda, un fenomen simplu in natura, nu un cataclism, un abuz. Pe vrema copilariei ei, confirma Mariana Codrut (in poezia careia moartea este o adevarata obsesie, o tema controlata si stapanita tocmai prin efectul de paliativ al poeziei), „inca nu ajunsese in sat moartea cea moderna, din zilele de azi, fara umor si de o cruzime inspaimantatoare, de veme ce secera, de-a valma, si pe tanar, si pe batran. Ii lua numai pe cei foarte batrani”. Cand se intampla altfel, era vorba de… „accident”, nu de moarte buna. Intre timp, scriitoarea a descoperit ca si „Dumnezeul” ei (mama) era muritor, ca in lume se moare in foarte multe feluri si aparent fara logica. Moartea nu mai are ea insasi masura, nu mai are bun-simt, a intrat in ritmul vietii noastre, s-a adaptat.
Pe scurt, aceasta a doua sectiune cuprinde eseuri, confesiuni emotionante, care marturisesc nu doar o lume a echilibrului, ci si o nostalgie teribila cauzata de pierderea acesteia. E vorba, sunt nevoit sa repet, de unele dintre cele mai curate si mai frumoase eseuri pe care le-am citit in ultima vreme. Sunt texte care nu au nimic de demonstrat, ci capata, ca mai toata literatura Marianei Codrut, o functie curativa si o puternica alonja existentiala. Aparut simultan cu antologia de poezie Areal, prelungind multe dintre temele de acolo, volumul de publicistica si eseuri Romanul impartial dovedeste cui nu o stia ca Mariana Codrut este nu numai un scriitor adevarat, un poet si un prozator care merita o receptare mult mai buna, ci si o adevarata constiinta. Un lucru atat de rar in lumea noastra literara… Literara sa nu.
Autor(i):  Bogdan Cretu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National