Articol
 
Moartea olteneasca
Categorie articol: Lecturi
1. Oltenii, la judecata de acum si de apoi cu Dumnezeu in cartea liliecilor (aparuta acum integral la ed. art, 2009), dupa ce pretinde ca a vorbit cu dumnezeu, un taran mut se vede silit de sateni sa predice, incepand din sat si pana pe la caracal. dumnezeu si sf. petre merg prin sat, asadar, cu o expresie din ideologia activismului comunist, ei „faceau terenul”. satul apare ritualizat la modul absolut: „in Bulzesti totul se desfasoara/ in modul cel mai normal,/ fara surprize.” dumnezeu si sfintii fac, tot cu o expresie noua, impusa de comunism, un simplu „act de prezenta”. o femeie pretinde ca-l intalneste pe sf. dumitru si incepe sa-i mearga bine. cei din Natarai sunt neschimbati, lasati si uitati de dumnezeu. dumnezeu, mai jos altadata, „acum, s-a suit sus rau”, i-a pierdut pe toti din ochi. dar nici oamenii nu-l mai stiu pe dumnezeu. „cainii, singurii ce-au mai ramas cu caracter in zilele noastre”. satenii cred ca dumnezeu nu mai vrea sa vada nici oameni, nici caini. trasca supravietuieste la puscarie pentru ca incheie un fel de targ cu dumnezeu, rugaciunea lui fiind repetarea acestor vorbe: cum il va pastra, asa il va avea. Blestemul e ca o intelegere cu dumnezeu, femeia ii pupa talpile, iar dumnezeu face tot ce-i cere. deseori, dumnezeu este pomenit impreuna cu dracul. un strain de sat „sa se duca dracului cu dumnezeu”. oamenii dracuiesc totul, de la cei apropiati, la straini, animale si lucruri. pentru ca nu spunea dracu sau naiba, ci alde mutu sacurea, torica nu-l vrea de barbat pe caporae. copiii sunt strigati cu rautate (ca replica la rautatea lor) „ma, dracilor”. o femeie cere prin sat tot ce-i e de trebuinta si dracuieste postul religios pentru ca ravneste la carne de gaina. exista aici teama de moartea prin potop, iar dumnezeu, care da apele mari, e blasfemiat si numit „hotu-ala”. ivan dumitrascu isi impusca fiul cu care se certa des si, la inceput recunoscandu-se vinovat, cere jandarmilor sa nu-l duca la judecatorie, ci direct la puscarie. se razgandeste, insa, dand vina pe dumnezeu, despre care crede ca i-a dat pedeapsa de a-si ucide fiul. o femeie ajunsa de ras (maria Balii) se supara „pe cainele acela rosu de dumnezeu”. ricuta lui patru, zisa avocatul, vorbeste singura, despre tot ce afla, cu tot ce e-n jur. „se certa cu dumnezeu.” mutu oncicai scrie cu tot corpul, neinteles de oameni, parca face jalba catre dumnezeu. ciureaza isi face singur o statuie din lemn, care-i seamana, si la ea se-nchina spunand ca el ii e dumnzeul. atitudini totemice coexista cu credinta in fantome (moroi). uneori totul ia forma unei farse cu urmari grave, ca paralizia celor inspaimantati. pacatul nu este explicat. dar exista credinta locului, ca pacatele se transmit de la unul la altul. avortul e pacat greu. femeile, care nu-si duc sarcina pana la nastere si nu nasc copii vii, primesc canon de la preot sa manance „un cot de pamant”. toate se supun si cred, ca stancioaia, ca pamantul are gust bun. in timp, prin trecerea generatiilor, credinta se confunda aici si cu prostia. Baba (bunica) crede ca din credinta si prin implinirea canonului bisericesc, femeile mancau altadata pamant, dar fiul ei (tatal scriitorului) ii numeste pe cei care primeau pedeapsa asta „naroji”. Nu se pomeneste de iertare, iar popa nu citeste din pomelnicul unei femei numele unui criminal. cine n-are mila este crezut om tare, nu poarta niciodata incaltaminte, iar degeratul picioarelor nu mai exista pentru el. o femeie care merge desculta pe ger se-nchina ca sa preintampine orice rau. Barbatul mandei, marin, isi face pasti din paine si vin in locul popii, pentru ca ramasese sa bea la carciuma ca sa se „grijeasca”. dupa postul pastilor, mananca intr-o zi 20 de oua. mosul ionescu, notarlogofat, rade de popa Nita ca e facut la „fabrica de popi”, „peste dunare, la di” (vidin), dar preotul sustine ca urmase seminarul de la craiova, ca si tatal sau. preoteasa cere slugii sa-i tina scara, ca sa se urce si sa-si vada mosia. dar sluga, florea, refuza si-i recomanda cu tact sa se urce deodata cu parintele. vaduva, sora de popa, Burticioaia ajunge rau cu barbatul ei, tufaris totu, care o blestema cu cei sase copii ai ei. cina e si tarcovnic, si carciumar. fratele Nicolae ajunge o vreme si frate religios cu adventistii pocaiti din murgasi. el refuza carnea de la porc, pentru ca e un animal care are unghiile despicate. fratele „pocait” nu mai vrea sa munceasca sambata, socotind-o ca pe duminica, zi de odihna. dupa certuri, regim alimentar, el slabeste. Nicolita intervine hotarata si nu-l lasa pe schimnatec sa se-nsoare cu o adventista, ii interzice alta credinta cat timp traieste ea si-l sileste sa revina la „credinta stramoseasca”. oltenii se cred intr-o relatie foarte apropiata, familiara, cu dumnezeu, oricand si mai cu seama cand nu se afla in nicio legatura cu el. li se pare ca-l pacalesc ca pe oricare de-ai lor. au si constiinta despartirii lor de creator si chiar o explicatie pentru ea: omul s-a salbaticit, doar dobitoacele mai pastreaza ceva de faptura indumnezeita. aici, sacrul nu se mai ascunde in profan. profanarea inchipuie, lumesc si pagan, sfintenia. preotul, luat in ras, este un rau (canoneste cu sau fara rost) tolerat, nu atat pentru drumul vietii, cat pentru cel al mortii, de acasa pana la groapa. satenii ii preiau in deradere rostul divin, chiar mai mult decat rolul omenesc. creatorul atotputernic ajunge un dumnezeu de targ, intovarasit in gandul si vorba supusilor putin tematori cu diavolul, ca intr-un bogomilism pe cat de vechi, pe atat de trecut cu vederea. cu dumnezeu, oltenii se dedau la targuiala cea mai dura. mai sa-l ia – fara sa-i duca ceva – pe cobilita stramoseasca. totusi, oricat de zigzagata, serpuitoare sau chiar intrerupta, constiinta sateasca ii pastreaza dumnezeului atat de felurit inchipuit trasatura unei linii drepte. 2. Cartea olteneasca a mortilor la lilieci, la cimitir, de praznice (govie), se-aduna lumea cu pomeni slujite de popa, dar totul pare o petrecere, se spun glume, se fac farse, deopotriva cu jelitul mortilor „in mod barbar” de catre femei. cimitirul ajunge sa fie asemanat cu raiul. copiii se vad amenintati in gluma, dar nu toti o stiu, ca, daca fac „rele”, le taie popa limba. se nasc multi si nu putini mor de copii si tineri. Neamurile sunt bune ca sa ai unde te duce, cu cine vorbi. exista credinta ca moartea e alungata cu banul legat cercel la ureche. impacata, Nicolita insira mortii de demult pentru a fi pomeniti, neaparat cu cate un colac. „pe toti i-am jelit ca pe dumnezeu”. totul e, va sa zica, de jelit, nu doar pe pamant, dar si-n cer. mortii nu sunt uitati, ei raman aproape. „daca ar invia stramosii ar crede ca n-au murit demult”. lumea e mereu aceeasi. datoria viilor fata de morti este sa-i tina minte si sa le dea colaci. „mortii nostri mananca si ei, odata cu ai vii…” asa se tine „pamantul si rostul vietii”. cei care nu se mai intorc din razboi, pomeniti prin pomeni, cum se cere, par si ca nu se nasc. femeia face pomana pentru ca mortul ii apare-n vis, aratandu-i ca-i lipseste ceva. tuica pe care femeia o tine pentru pomana, pentru lumea cealalta, e bauta de barbatul (cioana) care motiveaza ca tot de pomana a luase, intrucat lumea de aici este chiar cea de dincolo. viata si moartea nu sunt dezlegate. cineva vrea sa vada in vis cum va fi Bulzestiul peste o suta de ani. il vede pustiu de lume, paraginit si intalneste un om, care-i spune ca si cerul si pamantul se vor sfarsi in decembrie 1921. e chiar anul nasterii visatorului, cuprins de frica faptului ca murise cand se nascuse. femeia trebuie sa ajunga la tamaiat mortii inainte de rasaritul soarelui, asadar inainte de judecata lor, iata, repetata. ea se jeleste, adica spune mortilor ce s-a intamplat in lipsa lor iar ei transmit ce aud doar lui dumnezeu. tata maria tamaiaza (mai nou se spune si-n sat ca dezinfecteaza) toata valea si sperie duhurile rele. pe larg, tot ce se face la mort, in ale iesirii sufletului. sarindarul taranii. (cartea a sasea, 1998). dupa ce se asigura ca ritualul mortii va fi realizat, omului batran ii dispare frica de moarte. cand scriitorul „olteniadei” afla de la mama ca pasarile si animalele „mor si moarte raman.”, nu merg in rai, se intristeaza: „cum sa nu existe decat pentru oameni iluzii?” daca cineva trage indelung sa moara, se crede ca e randul mare la intrat „acolo”. mortul paraseste sufleteste satul dupa 44 de zile. cum trece viata? „aoleu, ce viata am trait, /Nici nu m-am uitat cum am trecut prin ea,/ ca n-am avut timp.” ce-a fost in trecut, parca n-ar fi fost, atat s-a uitat. insa unii nu vor sa se vada nici dupa ce mor. dar „omul cam stie cand ii vine sorocul” mortii si se pregateste in voie. mortul duce vestile pe alta lume. exista, insa, blestemul, dorinta furioasa, ca sa loveasca moartea. unora le mor sapte copii si poarta o piatra „caturie” la brau, ca sa piara blestemul, definit de cineva asa: „i-a pus dumnezeu mana-n cap/ Şi piciorul pe coada!” crima nu este aici straina. gogiuman l-a ucis pe grigore pentru pamant. dupa inchisoare, mananca multa carne de vita, animal „bine” crescut de sateni inainte de colectivizare. Necurata a ramas moartea lui dumitru, fratele Babei, un crescator de porci. unul voinic e gasit mort pe deal. doi frati impart pamantul, si unul rupe dinadins stanjenul de masurat. face atunci stanjen dintr-o blana, pe care-l rastigneste pe fratele pagubit la impartire si-l invarteste peste pamant de i se face rau. acesta e descoperit omorat cu securea tot pe un deal. moare, deci, inaltat peste pamant. fratele ucigas e condamnat la inchisoare 20 de ani si o zi, ziua adaugata insemnand ca acolo se va sfarsi, in ocna, se crede ca sarat si nu inhumat. inainte de moarte, mitrica marturiseste ca el il omorase pe georgica (crezut spanzurat, el fusese spanzurat mort, gatuit dinainte), pentru nevasta-sa ana, o femeie frumoasa care ingropase si pe alti barbati. goage al lui spartu este imputernicit de comitetul provizoriu comunist sa omoare cainii din Bulzesti, dar azor presimte si fuge la cimitir. mai tarziu, goage se cearta cu sora lui si ii taie gatul. omoratul fusese deprins, in timp, pe caini. Bata lui goage devine pentru sorescu sinonima comunismului. „toate acestea, pe care le-am/ prins la iesirea din copilarie, au fost asociate in/ mintea mea cu maciuca, bata lui goage.” prunii care nu rodesc primesc si ei amenintari cu moartea, ca sunt taiati cu securea, ca intr-o piesa de teatru in doi. unul ameninta iar altul ia apararea, promitand ca pomul va rodi in anul viitor. deseori, fara nici un avertisment, prunii sunt taiati si furati pentru a deveni carbuni vanduti la Bucuresti. in vremurile obisnuite, barbatii mor intr-un fel mai neobisnuit cazand din carul cu fan si „rupandu-si” gatului. Bunicul ion Balan sorescu a murit tanar. tatal scriitorului scapase de boala de tifos din primul razboi mondial, ca granicer, dar si de la macelul de la marasesti. moare, insa, la trei zile de la durerea in picior, la doar 43 de ani. a visat cineva ca li se taiase garnita iar Nicolita a visat ca trei oameni sapau o groapa. „toate visele rele s-au izbandit”, e convingerea ei. Baba (bunica) visase 43 de gaste salbatice, anii de viata ai fiului, un semn de la ursitori. haiducii, rau vazuti de sateni, marin Bazavan (casatorit cu o fata a lui draghicioiu, stramosul mamei) si carstea mor, primul in inchisoarea de la Bucovat, iar al doilea ucis la cererea lui, dupa ce fusese grav ranit. un strain de sat e omorat de un „nebun bun”. aici este baza suficienta a colectivismului satesc? la carciuma, o lovitura nu se simte, dar ea duce, spre mirarea tuturor, la moarte. gogu lui duluman, mort pe front, produce durere mare. Banta, tatal lui Nae, un bulzestean mandru, aflat in legatura cu haiducii, detinand mosii si paduri, germanofil, „primarul nemtilor” in 1917, „a murit bine, acasa.” doi frati ai lui Nae Banta au murit cand abia ajunsesera invatatori. radu tiganu duduianu, care se imbata ca sa-si critice nevasta, pe maria, pentru ca nu coace bine „bolindetii” si nu spala cum se cade camasile, moare lovit la cap cu un ciomag de fiul sau, ilie: „muri la iuteala”, dar „n-a fost moarte buna”. leanca moare imbatat la inmormantarea altuia, „in cinstea raposatului”. la 92 de ani, Şonea Badoiu e suparat ca moare inainte de a-si vedea parintii aici pe pamant, incredintat ca la o suta de ani se limpezeste iar mintea omului si „o iei de la inceput…”. panduru moare cu lampa aprinsa pe piept. impacarea o da moartea cu lumanarea aprinsa. cate unul moare inecat in ududoi. moare inecat si dina, varul lui Ştefan sorescu, amandoi autori de poezii. lui nea paun ii iese la gat o „boroaga”, din care i se trage repede moartea. Niste flacai care trag cu pistoalele in gaini, la o nunta, se opresc cand omoara un cocos. semn rau. rau au interpretat, rau a urmat. un inginer, turloi ciurel (rudarul cu ursul!), e anuntat in ziar la decedati si se crede ca se spanzurase in urma „verificarilor” partidului comunist si a constatarii ca tatal sau nu platise impozit pentru urs. chirtu, presedinte de cooperativa (gestionar), gasit lipsa-n gestiune, e impuscat la craiova, apoi se constata ca e o eroare (frecventa in epoca) judiciara. lupta de clasa era continuata cu gestionarii. cineva vede moartea in vis ca femeie pamantie si-i moare sora dupa doua ore. moare logodnicul toricai lu’ Noatinu, zgarbura dimie, si moartea e nunta, cu gateli, brad, jocul miresei, zgoande, nasarambi, crud carnaval pagan, pentru ca mortul sa plece „dincolo” vesel. mireasa, o vreme ocolita, se marita apoi. cum moare taranca olteanca? Nu se stinge inca povestea despre niste femei care, pe la 1650, s-au aruncat in fantana, ca sa nu ajunga roabe la turci. copil, scriitorul isi aminteste cum o femeie urata ca moartea il tinuse de mana la moara. sotia morarului moare trasa chiar pe roata morii. moartea e moarte si atat, ori de unde s-ar trage. tata manda se teme de seceta si de moartea prin infometare. despre o femeie care toarce mereu lana se crede ca nu se va opri nici in mormant. exista munca, harnicie, si dincolo de viata. moartea nu tine cont de varsta. „mureau femeile tinere.” doar saracia nu are moarte. unul isi incalta nevasta moarta cu pantofi vechi, intrucat „moarta merge-n car,/ Nu e ca cand mergi pe jos.” maria, maritata, cu ion lungu, fara cununie, afla inainte de moarte ca traisera in pacat, si pe lumea cealalta nu vor fi impreuna. se cununa-n ziua mortii si moare bucuroasa. dina Naniescu este ultima pensionara vaduva (timp de 68 de ani, apucand „potopenie de necazuri”!) de la primul razboi mondial, care a murit in comuna. mosu, cu putin inainte sa moara, ii povesteste lui ionica cum i-a murit mama: a racit la biserica, la tamaiat, si a murit de anul Nou, prin 1877, in timp ce trageau tunurile din calafat. ciula moare dupa ce o dor salele si se vaita vreme de un an. un om rosu vine la poarta, o poceste pe Bala si de aici i se trage moartea. mitruta, care isi „canta mortii”, e ingropata fara actul de nastere, care fusese pierdut. Nici moartea copiilor nu este rara. tilina naste un copil care murea si, pana la venirea popii, il boteaza ea cu nisip sau pamant, in lipsa apei. mama se simte impacata ca moare crestinat si il ingroapa in gradina, la radacina unui pom, pentru ca preotul nu-l primeste la biserica si la cimitir. dar cu crestinarea si crestinismul totul ramane confuz. despre mitruta satenii spun razand ca ea canta, dar se jeleste. vaduva, saraca, ii mor copiii mari si ramane doar cu o fata „naroada”, care naste, printr-o nefericita compensatie, multi copii, cu barbati nestiuti. mitruta ii hraneste de la inceput cu mamaliga si zeama de fasole, acrita si totodata senina, blestemand ca si cum ar respira: „da-l dracu, ca nu moare, ca manca de facu burta.” exista si „a doua moarte”. dina amesteca rasul cu plansul, dupa ce isi ingroapa sotul si sapte copii, dar fiica ramasa in viata, maria, ii spune ca e naroada si o dracuieste cu mortii („narojii”) ei. un copil moare, invie, ca sa fie apoi mancat de porcii blestemati, nimeni altul nerecunoscandu-se vinovat. observatia sateasca spune ca niciodata un copil nenascut nu moare inainte de moartea mamei lui. o situatie din satul oltenesc este prezenta si intr-un roman de dupa 1989 al lui titus popovici: un copil mort in spital este luat acasa intr-o lada; aici, se precizeaza, intr-o lada de cuie. moartea da tarcoale indelungi si olteanul planuieste cum sa o ia. „mosul” isi alege lemnul de sicriu ca ceva de-mbracaminte. Nea miai nu vrea sa vina femeile cu lumanari la moartea sa, de „lene sa nu umble pe lumea cealalta”. lenesul oltean e fara pereche. Nea ion, la 85 de ani, se supara daca i se ureaza sa mai traiasca. Nicu lu’ rinu ori uita, ori nu poate ajunge la chifteaua cu care-si pusese-n gand sa se otraveasca. un barbat vrea sa se spanzure, ca sa-i fie greu nevestei, apoi alege solutia de-a o bate. la holera din 1913, sosita dupa ce raul in Bulzesti incepuse pe la 1900, constandin chisu se trezeste aruncat in groapa cu var, inviat (sau nu murise, nu stia sa spuna), iese totusi de acolo si-si revine abia dupa doua luni. trimis de doctor acasa pentru ca moare, Nitu al cincai bea moare (zeama de varza) si se salveaza. „Bine ca mai sunt si cuvinte cu mai multe intelesuri”, ii spune doctorului nepriceput supravietuitorul. o baba de 96 de ani este dusa de fiu, in mod repetat, pentru „grijanie”, la biserica, dar nu reuseste sa moara. maria e batuta de fiul ion si batausul anunta lumea ca ea moare. moartea inseamna ca omul si-a mancat malaiul. la moartea ei, maria Balii vrea sicriu de stejar si muzica la clarinet. fetele lui trasca, gica si ioncica, sunt haiduce, dorm fara teama in casoaia din cimitir. animalele traiesc moartea stapanilor. Boii jelesc si ei moartea unei femei. exista si cazuri de dezgropare si pradare, un soi de haiducie care schimba codrul pe cimitir. mortului dezgropat i se ia, de pilda, suba, buna la frig. domina aici credinta ca mortii nu mor de tot, revin ca moroi. mai multa nesiguranta se afla in intrebarea: „lumea ailalta n-o fi tot pe-aici prin copaci/ Şi prin iarba?” moroii provin din blestemul calugarilor greci, arsi cu schit cu tot de satenii suparati ca li se luase din pamant. moroiul omoara oameni din familia lui si mortul care e moroi e dezgropat si i se ia sange intr-o oala. coza ii dezgroapa (uneori se da el drept moroi ca sa sperie pe cineva) iar o data duce o capatana a unei moarte fetelor ei, spunandu-le: „iote, fa, va adusei moartea.” copiii nu trebuie sa auda astfel de intamplari. gheorghe dolan, om sarac, isi scoate nevasta de sase ori din mormant, ca sa nu se faca moroi, o duce la lupi pe vale, insa ei n-o mananca. dupa a saptea „dezmormantare”, moarta e arsa, pe motiv ca „era rea baba”. copiilor le era frica de barbatul ei, de ce facuse sau patise. constatam ca moartea nu este dorita, dar ea este pana la urma facuta sa fie mai mult decat suportabila, chiar placuta, mai ales daca o avem in vedere pe a celor petrecuti din viata. petrecerea din viata a unora devine petrecere in viata, dar si pentru moarte si morti, a celor inca ramasi vii. cei care au fost par ca sunt inca, dar cei care n-au fost vazuti in chip de morti apar ca si cum nu s-ar fi nascut. moartea este copie mentala, dar concreta, a vietii. e curent blestemul mortii. Şi destul de frecvent omorul semenului, pentru dare (inainte de comunism) sau luare (in comunism) de pamant. moartea nu-si trimite decat rareori semnele. se scapa cu viata de la mare rau, de multe ori nu si din senin. raul mare in moarte nu e atat nedreptatea, cat lipsa luminii calauzitoare. personalizata, moartea ajunge chiar partener de targuiala si plata, fapt deloc de mirare in satul oltenesc in care orice, de obicei in forme diverse de saracie, se tranzactioneaza. olteanului nu-i e frica de morti, pe care-i dezgroapa adesea crezandu-i moroi, dar are teama si chiar evlavie fata de moarte, o alta viata, tratata intr-un ritual amanuntit memorat.
Autor(i):  Marian Victor Buciu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National