Articol
 
Poezia ca exercitiu al „destruparii”
Categorie articol: Lecturi
„in cer poti sapa, dar drumul nu-l poti goni” zona pe care o exploreaza teodor duna in volumul de poezii aparut la editura cartea romaneasca, in 2010, este sensibila, adanca si provocatoare, dificil de cuprins in corsetul cuvintelor si al definirilor. teodor duna cauta insusi viul, il afla in sclipiri revelatorii ce traverseaza cotidianul si se cufunda in bucle onirice voluntare, mai luminoase ori mai intunecate, prin exercitiu liric sustinut. de-a viul, cartea de versuri pe care o lecturam aici, se aduna si se toarce din dorinta poetului de a sonda adancimile (ori inaltimile) propriilor resurse de viu. o dorinta ce este tinuta, cu toate nuantele ludice ale titlului, intre liniile drepte ale unei sobrietati seci, ale unei seriozitati tensionate. gravitatea este dublata de pathos intr-o maniera lipsita de stridenta. in fond, o tema ca viul nu poate fi abordata decat cu onestitate si deschidere patetica. daca este sa-si fi asumat, totusi, vreun joc, atunci teodor duna pare ca s-a oprit „doar” la jocul dedublarii. o dedublare riscanta, caci presupune desprinderea poetului viu de omul viu si transformarea poeziei in oprobiu adus carnii si trupului. or, trupul viu este suportul duhului viu, intr-o simbioza cu radacini mult prea bine prinse in solul spiritualcultural crestin pentru a fi usor contestata. contrazicerea acestei simbioze, inclinarea balantei spre duh si dispretul in care este aruncat trupul (fenomene deloc noi) pot produce caderi chiar si poeziei, cu taramurile ei inefabile. flagelarea carnii, a fiintei biologice, subrezeste si distorsioneaza considerabil impresia de vitalitate. salvarea din aceasta cadere nu poate veni decat din posibilitatea ca teodor duna sa fi ales astfel calea unei disidente poetice discrete, bazate pe contemplatie si pe deschiderea permanenta spre revelatie. versurile din de-a viul surprind nevoia desprinderii de concret si cotidian, a plonjarii in adancul si in inaltul unui altfel de viu decat cel biologic, al unui viu distilat si curatat de „povara” carnii. teodor duna cauta sa se reobisnuiasca pe sine cu o viata „adevarata”, esentializata, si cauta sa isi trezeasca cititorii la aceasta viata latenta, ascunsa sub sedimentele unei pseudovieti sufocante. o falsa viata care are ca generatori mediul social (ce striveste fiinta individuala reala, o ciobeste si o remodeleaza conform sabloanelor si „modei”), consumismul, valorile aparente. Nimic din toate acestea nu este nou. de la romantism, la expresionism si suprarealism, teodor duna asimileaza nuante, motive si idei poetice (un mimetism asumat responsabil si matur) si le modeleaza conform viziunii proprii si nevoii de a milita pentru viu. acesta poate fi unul dintre motivele pentru care versurile lui teodor duna au fost plasate de critica de intampinare in afara ariei „douamiiste”, in proximitatea expresionismului sau a poeziei anilor ‘90. revenind la dedublarea pomenita anterior, este de remarcat faptul ca, prin transgresarea omului viu in postura de poet, este provocat si rascolit potentialul de vitalitate al sinelui. versurile din de-a viul dau impresia limpede ca sunt, prin insasi truda facerii lor, prilej superior de viata. teodor duna isi potenteaza si isi augmenteaza dozele firesti de viu scriind, poposind deci asupra unor imagini pe indelete aflate, contemplate si traduse liric. poetul devine, in timpul facerii poeziei, propriul sau „personaj”, caci se desprinde de mana sa biologica, de trupul sau intreg, considerate balast, si se priveste ca pe un altul, rupt de context, intorcand spatele lumii intregi si responsabilitatilor de ordin familial ori social. versurile din de-a viul sunt rodul insingurarii si aduc, la randul lor, ofranda solitudinii. intr-o astfel de stare, fiinta isi pierde valoarea ei utilitara, se reobisnuieste cu sinele, cu viata pentru sine, cu viul. legatura cu lumea este abolita si eul se descopera traind o sfanta inutilitate. rezulta de aici momente de revelare a viului, de suspendare a fiintei deasupra timpului si a lumii perisabile, de zabava contemplativa si fericire. scrie teodor duna, intr-un poem intitulat sec patul: cand pana si camera devine prea mult,/ infasurandu-se in jurul tau./ cand pana si patul devine prea mult,/ innodandu-si cearsafurile subtiate de piele.// cand fiecare parte a camerei doare.// atunci, ca prin minune, ca dintr-o mare dragoste/ marginea patului se intinde incet in toata camera./ urca spre fereastra./ marginea patului sparge fereastra/ si se revarsa in vaile aerului ca o apa clocotitoare./ se intinde ca o avalansa peste intreg orasul. in acest poem din prima parte a volumului, parte ce sta sub semnul destruparii, un obiect comun, de o banalitate frusta, este recuperat din zona practicului si a utilitarului si este inzestrat cu semnificatii superior-spirituale. patul devine, intr-o clipa de fericita intarziere a trezirii si a reintrarii in rutina sociala, un al doilea cer, reconfigurandu-si dimensiunile fizice si „marginile” (motivul marginilor este des invocat de teodor duna si aminteste intrucatva de prapurii lui horia Bernea, cu marginile rasucite spre interior sau multiplicate geometric, ca pentru a nu lasa risipei nimic din duhul prins pe panza): atunci da, camera nu mai doare, patul nu mai doare./ patul cu lentoare te rastoarna de la o margine la alta/ si vezi ca lasi in urma orasul, aproape plangi de bucurie,/ te ridica mai sus, vezi marea stralucind, zapada de pe munti stralucind/ si aproape plangi, plangi de bucurie in aerul limpede si proaspat. fericirea este consecinta iesirii, fie ea si efemera, din caruselul timpului si al utilitatii: si plang de atata fericire, prins in cerul meu de lemn si arcuri dintre/ pamant si cer/ si patul purtandu-ma ca pe un indragostit incremenit/ de-o parte si de alta si vad deodata tot cerul./ si-n patul care acopera intreaga lume/ pentru o clipa vad/ de unul singur/ cerul albastru, limpede si napadit de stele,/ de parca doar pentru mine tot cerul. fericirea si plansul devin, intr-o astfel de experienta revelatorie, precursori ai mantuirii caci, marturiseste poetul, plang si sunt atat de fericit/ ca lacrimile vin din adanc invelite in carne/ si tot plang si carnea prin ochi pleaca de la mine. relatia dramatica, tensionata, intre duh si trup, intre sine si lume, constituind substanta primei parti a volumului, este surprinsa pregnant in poemul sfoara, poem in care „destruparea” este invocata prin evidente sonuri si sensuri psalmodice: ca molii infometate lumea peste mine. tot mai adanc/ sub piele, ca moli infometate lumea peste mine. explorarea resurselor de viu din sine are ca punct de plecare aici, spre deosebire de poemul anterior pomenit, spatiul „public”, parcul. poetul se leaga pe sine de sine in gluma cu o sfoara de buna seama nesfarsita si incepe o ascensiune in care se imbina dureros imaginatia luxurianta si nelimitarile copilaresti si constientizarea neputintei, specifica maturitatii: dar ce frumos talpile pornesc prin aer,/ nici nu trebuie sa-mi desfac mainile./ ma ridic cu o usurinta uimitoare./ doar ca bine ar fi sa prinda cineva capatul/ sforii./ sa nu raman aruncat intre ceruri si fara intoarcere. desprinderea de lumesc este deopotriva tentatie si pericol. in tuse indelung mestesugite si aduse la o admirabila simplitate, teodor duna surprinde tensiunile vii, vibrante, acumulate in „sfoara” ce leaga duhul de trup. un trup care isi poarta ca un sambure moartea si care este, deci, supus fara scapare acesteia: si eu usor, usor, ca un zmeu de hartie creponata,/ ma ridic/ in cerul de primavara/ si lumea, jos, isi frange marginile ca varata intr-un sac.// si ma asez ca pentru rugaciune intre nori,/ implorand, asa, cu genunchii inveliti in nori,/ sa apuce cineva/ capatul sforii. si eu sus, sus si usor, vad deodata limpede/ ca nu un copil tine capatul sforii,/ ci, din pacate, din nefericire, de piciorul unui mort/ proaspat,/ unui mort parfumat e legata sfoara. are loc, aici, o redimensionare, o rasturnare a coordonatelor pe care sunt amplasate cele doua realitati, fiinta si nefiinta. moartea nu este o „chestiune” straina, de „perspectiva”, nu se afla in afara fiintei, nu este un punct exterior la care se ajunge la capatul unei „calatorii”. moartea se afla in fiinta si o ancoreaza in lume. dorinta de eliberare din stransoarea „sforii” este sortita, dintru inceput, esecului, iar eul pornit in ascensiune si explorare este silit sa recunoasca, infrant, ca este tot legat de piciorul mortului proaspat, mortului parfumat si ca oricat de departe in ceruri,/ pana si acolo,/ oricat de adanc sub piele, ca molii infometate/ lumea peste mine. teodor duna coboara moartea in viata, augmentand decaderea, degradarea si suferinta (boala) si prelungeste rizomii viului in moarte. el cauta sa distileze, prin exercitiu poetic, viul, sa il curate de ceea ce, in mod uzual, comun, a ajuns a se numi viata. poezia devine, astfel, dezvrajire, iesire din surogat, luminare a unui alt mod de a fi viu. mai mult, el propune poezia ca act prin care se tinde spre destrupare. odata constientizate posibilitatile aparent nesfarsite ale poeziei de a elibera duhul, poetul poate sa se joace de-a viul. a doua parte a volumului insista asupra poeziei ca mijloc de iesire din trup. impresia dedublarii este mult mai pregnanta aici. amplul poem camera, ce deschide partea de mijloc a volumului, vorbeste despre efectele destruparii: am vrut sa ma aud si cred ca am spus ceva, poate chiar un cuvant intreg. nu-mi dau seama. stiu ca vocea mea nu seamana deloc cu mine. imi inchipui ca sunt totusi intr-un anume fel. cum anume precis, nu-mi dau seama, dar sigur vocea mea nu seamana cu mine. eul poetic se desprinde voluntar de eul trupesc si neaga dimensiunile dupa care acesta isi construieste realitatea. ceea ce rezulta este un cumul de imagini ce il apropie pe teodor duna de suprarealismul lui victor Brauner, de exemplu: am inceput sa aud zgomotul zilei: de parca/ un tren trece departe printr-un cal adormit./ de parca sute de radacini lovesc/ de dedesubt asfaltul si il crapa (zgomotul zilei). poezia este, simultan, o conditie a destruparii si o consecinta a acesteia. calatoria lui teodor duna in cautarea viului se finalizeaza printr-un grupaj de poezii in care se revine la iubire si trup, la nevoia de un al doilea ca oglinda in care sa reverbereze viul. ultima parte a volumului si cea mai sensibila, intitulata carla, are ca tema iubirea si propune poeme „fata in fata”. vocea lirica ce s-a facut auzita in cautarea viului are acum un ecou in carla, „martor” proiectat de sine pentru si catre sine. prin ochii acesteia se poate vedea ceea ce nu este in stare eul poetului sa vada. jocul dedublarii, deci, se complica si se intregeste in aceasta ultima parte, pentru a face loc unei perspective proaspete si pentru a prilejui imagini ce reamintesc tensiunile romantice din Floare albastra. Şi aici, carla, pare sa fie mai aproape de sens decat eul poetic-confesiv: e intocmai cum ai spus ii strigam numai ca acum toate sunt adevarate si el sta cu spatele la fosnetul marilor adunate statea cu spatele la casa noastra de pe deal si nu vedea cum lumina zapezii umple paturile incapatoare si totul mirosea minunat a trandafiri si nu am putut sa il opresc nu am putut a ramas intors cu spatele nu a vazut cum toate se faceau deodata adevarate si el intors cu spatele nu vedea cat de frumos e totul si cat de aproape. versurile acestea, aflate in incheierea volumului, fac ca titlul cu nuante ludice sa isi reveleze un alt sens posibil. poezia este o forma de potentare a viului, este joc, este tensiune si drama, este distilare a sensurilor si vibratie de taina, dar ramane, se pare, imitatie a viului, joc „de-a viul”. Nu e viata propriu-zisa. dar aduce fiinta coplesitor de aproape de viata.
Autor(i):  Irina Ciobotaru
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National