Articol
 
Nora Iuga, cea de toate zilele
Categorie articol: Lecturi
in vara acestui an, intr-un fragment dintr-o carte in lucru, dorind sa exprim cumva rascolirea pe care fiecare vizita la venetia o deschide in mine, fericire amestecata cu o spaima care vine parca din alta lume, din alta viata, indraznesc sa spun, notam in final: „venetia sunt eu”. printr-o amanare pe care acum nu mi-o iert, am citit jurnalul Norei iuga abia in octombrie. pe coperta a patra, apare subliniata o vorba memorabila: „Berlinul sunt eu”. coincidenta aceasta, daca despre o coincidenta este vorba, a fost totusi doar un punct de pornire luminos in lectura. Şi pentru ca, ca reflectie a vietii insasi, literatura autobiografica in general este greu de judecat dupa caracteristici comune. Nu se poate lansa cuplul adevarat/fals, caci scrierile la persoana intai se confrunta mai curand cu intuitii, convingeri intime, sensibilitate, si mai putin cu justificari rationale, deci nici nu se poate limita foarte clar domeniul. cel mai putin se poate supune definirii o marturisire de tip literar (lasand deoparte sensul larg, in virtutea caruia orice scriere poate fi abordata prin prisma valorii literare sau ca literatura) care nu se opreste nici la pacatele savarsite, nici la experientele de ordin spiritual, fara insa sa se abtina total de la ele. ca un autor scrie mai curand despre originea unor idei folosite in opera de fictiune, despre proiectele sale literare, iar altul surprinde trairea simpla, cotidiana, ca un scriitor isi adanceste confesiunea pana la cele considerate injuste ori rusinoase, iar altul „pozeaza” pentru cititor si nu se „compromite”, sunt moduri relative, legate si determinate de preferintele, necesitatile sau structura launtrica a fiecaruia. se vorbeste totusi frecvent de o caracteristica viabila in paginile de jurnal, dar prezenta si in alte specii ale literaturii personale, sugerata adesea de criticii literari, anume pretentia marturisirii complete si sincere. scriitorul isi propune sa se „dezgoleasca” in intregime, sa se arate altfel, mai adevarat decat a fost cunoscut de cititorii operei sale. drumul acesta incepe pentru literati cu modelul jeanjacques rousseau, autorul care isi avertizeaza lectorul chiar de la prima pagina asupra continutului confesiunii sale: este „singurul portret de om, zugravit intru totul dupa natura si in intregul sau adevar, care exista si care, probabil, va exista vreodata” (confesiuni, p. 3). intentia lui rousseau este in timp formulata, aplicata in jurnalele multor scriitori, printre altii de andré gide, julien green, anaïs Nin. prin comparatie cu alti creatori, scriitorii renunta foarte greu, daca renunta, la statutul lor de scriitori, iau cu ei vanitatile scriitorului, eului artistic si cand decid sa-si exploreze eul biografic, daca este sa folosesc o distinctie celebra. dar cred ca as gresi intrucatva daca as supune jurnalul berlinez al Norei iuga (Berlinul meu e un monolog, editura cartea romaneasca, Bucuresti, 2010) unei astfel de pretentii. Şi de fapt, oricarei pretentii. pentru ca la Nora iuga, cele doua euri se imbina si se impaca atat de bine, poate tocmai intrucat imaginatia este o dominanta a amandurora, ca pare o impietate sa le analizezi separat. revin la o idee sustinuta si dezvoltata in alta parte, anume ca toate categorisirile, stabilirile, etichetarile, caracteristicile sunt pentru o scriere la persoana intai, pentru jurnal in particular, doar un joc secund, exagerat de literatii care nu pot scapa de ispita clasificarii. in literatura autobiografica, cea mai importanta ramane autenticitatea. poate parea banal, dar ca scrierea cea mai apropiata de viata, un jurnal trebuie sa prinda in primul rand eul celui care scrie, nelinistile si fericirile sale, armoniile si contradictiile care-i definesc viata si ii dau acesteia sens. in alte cuvinte, un jurnal autentic este cel care a reusit sa prinda, in primul rand, ceea ce este profund personal si ii determina omului unicitatea. de la prima la ultima pagina a jurnalului berlinez, eu nu o vad decat pe Nora iuga si viata ei, cu ganduri distincte, imaginatie, exuberanta, maruntisuri delicate, oameni necesari etc. Nu scrii jurnal decat pentru ca esti inconfundabil si vrei sa ramai inconfundabil. jurnalul e exprimarea in scris a vietii. daca ar trebui sa caracterizez totusi jurnalul Norei iuga prin ceva, as retine libertatea lui, o libertate a unui spirit al carui acasa este imaginatia. scriitoarea Nora iuga este un personaj in acest jurnal, un personaj asemenea pestisorului de aur, pe care iti doresti sa-l prinzi crezand ca iti va implini cateva vise, dar care iti scapa usor printre degete, pe care nu-l poti atinge decat iluzoriu, sau, in cel mai fericit caz, temporar. e jucausa, dar lucida, e vesela, dar te intristeaza, creeaza iluzii din realitate si da realitatea pe iluzii, e sincera, dar scriitoare, e femeie, insa viguroasa, e spirituala cu gustul frivolitatilor, e prietenoasa, desi adesea singura, e naturala, dar mereu imagineaza si lista acestei duplicitati senine poate fi continuata de fiecare din cititorii jurnalului ei. Nora iuga e indragostita de sine insasi, si, in treacat fie zis, ar fi o prostie sa nu fie, dar indragostirea ei, as adauga, este aparte, caci ea poate fi indragostita de aproape intregul vietii ei, de devenirea ei acum preschimbata in spirit, ca intr-un parcurs hegelian. scriitoarea are avantajul, da, avantajul varstei, caci e situata in spatele trairii, culminand cu bucuria inca trairii, o traire in spirit, dezradacinata treptat de pamant. Nora iuga ia in acest jurnal chipul sincer al unui spirit rar, unul care stie sa se inveseleasca si sa inveseleasca, in pofida a orice si oricum, care simte gustul vietii ca fericire, iluzie, libertate. identificarea, dinspre finalul jurnalului, exprimata in propozitia „Berlinul sunt eu”, este analizata si interpretata de autoarea insasi. consideratiile despre Berlin nu sunt de cele mai multe ori binevoitoare, insa Berlinul a reprezentat pentru Nora iuga acel centru din care ea a putut calatori spre diverse alte destinatii, a functionat ca un cuib in care scriitoarea si-a adunat experientele, un acasa in care a pus toate laolalta si acel laolalta a inceput sa prinda cheag, sa o reprezinte pana la a o reda intreaga. un alt fir important, care capata vizibilitate pe parcursul jurnalului, este distanta, prin comparatie, pe care o ia viata berlineza de cea bucuresteana, trecuta si la care trebuie din pacate sa se intoarca. e o alta cale sau cheie de intregire a Norei iuga. acest puzzle care este jurnalul in general, iar jurnalul de fata in particular, reuseste sa fie ordonat de Nora iuga cu sens, chiar daca e un sens provizoriu, in intelesul in care libertatea de a-si aseza altfel viata ramane deschisa. cred ca cesare pavese nota in propriul jurnal, ca oricat de haotic ar insemna cineva si oricat de inconstient de scopul final ar fi cel care alege sa scrie intr-un jurnal, acesta va capata de la sine, treptat, o logica, va alcatui un eu, va reda esenta si sensul unei vieti anumite. Nu intamplator, sunt convinsa, Nora iuga isi pune problema plecarii pe o insula chiar cu jurnalul ei berlinez, acest Berlin care i-a dat cea mai multa lume, „provizia de lume”, monologul ei, la care a ajuns la final de dialog. scriitoarea vrea sa se ia pe sine. jurnalul Norei iuga este o cautare de sine si o recuperare de sine, o disipare de sine pentru o inchegare de sine finala. dar repet, eul rezultat e unul jucaus, in sens nietzschean poate. este eul unui spirit trecut in a treia varsta, din cele propovaduite de inteleptul zarathustra, cea de copil, varsta unui nou inceput, a unui nou inceput cu un sine complet, pe care Nora iuga ar dori sa-l risipeasca si sa-l adune de prin lume si a doua oara, si a treia oara si tot asa, pentru eternitate.
Autor(i):  Nicoleta Dabija
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National