Articol
 
Cartea mamelor
Categorie articol: Lecturi
in anul 2010, un grup de intelectuale, coordonate de mihaela miroiu si otilia dragomir, au dat nastere unei carti in care au povestit venirea pe lume a copiilor lor, cel mai mic dintre acestia fiind doar cu putin mai mare decat fiica mea, nascuta in 2009. in colectia de ego.grafii a editurii polirom, acest proiect feminist, intitulat nasterea. istorii traite* si-a propus, prin vocea celor doua editoare, sa rupa consemnul tacerii despre un eveniment pana nu demult privat si tabuizat si sa retraiasca, prin naratoarele sale, emotia unor stari, evenimente si intalniri unice. proiectul lor s-a dorit in acelasi timp politic, nu doar in sensul in care tot ce este personal este politic, sloganul feministelor din anii ’70, ci si in sensul marii istorii, al celei pe care doamnele mai varstnice ale acestei confesiuni au trait-o in comunism, in timpul politicii ceausiste pronataliste, altoite pe conditii de viata cel mai adesea mizere. istoriile lor deapana, in polifonia vocilor narative, si o poveste de fundal a varstelor comunismului, de la anii 1950 si pana in pragul lui decembrie 1989, cu unele epiloguri post-decembriste ale povestii politice, care indica, prin lenta prefacere a oamenilor, supravietuirea sistemului in mentalitati. totusi, accentele decisive ale acestei carti nu sunt cele sumbre: in toate povestile exista aceasta constanta a fericirii, a miracolului produs, a indumnezeirii. toate retin misterul intalnirii cu fiinta nounascuta, care transgreseaza si biruieste, in cele din urma, durerea, oboseala, umilintele, nu putine povesti incheindu-se cu mandre epiloguri ale dragostei de mama. copilul este intotdeauna „darul lui dumnezeu”, „ratiunea de a trai”, „minunatia”, „cadoul neasteptat al sortii”, „miracol dumnezeiesc”, „buburuzul adorat”, chiar si in rarele cazuri in care mama cocheteaza cu ideea ca nu a avut „instinct matern”. registrul amintirii difera, totusi, in functie de varstele istoriei traite, de cultura si temperamentul autoarei, de starea ei materiala, ca si de ambitiile scriitoricesti, care, cand si cand, alterneaza exercitiul marturisirii cu accentele calofile, de proza scurta, cu consemnarea diaristica in timp real sau cu un jurnal imaginar al fatului. ele sunt insa putine si nu rapesc impresia generala de amintire, confesiune, spusa pe 20 de voci de femei uneori implinite, fericite, alteori divortate sau dezamagite, din ale caror povesti razbat, insa, multe teme si atitudini comune: in comunism, experienta nasterii este mutilata de sistemul medical precar, de concediul de maternitate prea scurt, de departarea, deseori, a sotilor (cand, in lipsa conditiilor de viata, mama pleaca la parinti sa nasca) sau de absenta produselor de consum (gen scutece de unica folosinta, lapte praf, hainute pentru copii), tanara mama fiind astfel complet aservita unor activitati al caror absurd transpare chiar si atunci cand nu exista alternativa: „scutecele murdare erau puse la inmuiat in galeti cu apa, apoi erau spalate in apa incalzita pe aragaz si limpezite; urma fierberea timp de o ora in imense cazane. din nou clatire, uscare si la urma calcare. intreaga procedura ocupa total o persoana”, isi aminteste o mama care, din fericire, s-a putut bucura de ajutor. iata insa ce gandeste o alta, mai putin norocoasa: „Nu am sa inteleg niciodata de ce nu existau si la noi scutece tip pampers, ar fi fost posibila si la noi «copierea» lor. Nu cumva spalatul scutecelor facea parte din programul general de supunere si de umilire? sa aiba femeia treaba! Şi ce daca nu doarme noptile, dedicandu-le sugarului ei? sa se «revigoreze» spaland... ce-a mai facut rodul iubirii ei!” deseori, parintii traiesc drama cautarii si a instalarii intr-o casa sau un loc al lor (nepretuitul „cuib”), desi, nu de putine ori, nou-nascutii isi petrec primele luni in casa bunicilor, care nu e lipsita de farmecul ei: „o hora a adorarii pruncului”, in evocarea mihaelei miroiu. prima poveste, a celei mai varstnice dintre aceste mame, ii prilejuieste acesteia o rememorare idilica a vietii si obiceiurilor rurale de nastere si lauzie, intr-un decor paradisiac ardelenesc, desprins de vuietul istoriei staliniste; o lume in care sarcina este un fel de „jena”, privita totusi de barbati „cu respect si consideratie”, si in care „stiinta” vine exclusiv din experienta mamelor si de la dumnezeu. la polul opus se afla mamele timpurilor moderne, unele traind si nascand in strainatate, si pentru care sarcina vine cu un lung alai de controale, ecografii, spitale, medici, vitamine, horoscoape, un trist, alteori firesc proces de medicalizare, in care o cezariana usoara poate fi perceputa (asa cum simt si eu acum) ca o nastere „deformata”, confiscata. retrairea „durerilor facerii” este una din principalele constante ale acestor povesti, dar ea este de cele mai multe ori privita cu resemnarea femeii normale, care intelege ca nu poti face omleta fara sa spargi ouale. rareori accentul acestor amintiri cade pe anormalitatea trairilor fiziologice sau pe instalarea depresiei post-partum. ceea ce aduce, insa, o nota distinctiva acestui volum este faptul ca mamele care l-au scris au in comun, in mare masura, un fundal educational asemanator, alcatuit din masterate si doctorate, invatamant si/sau cercetare. Nu putine au cunostinte si interese marturisite in problematica studiilor de gen. acest detaliu nu mi-a fost indiferent, pentru ca, desi asta nu le face mai mame decat altele, imi putea garanta o mai buna intelegere si o mai mare capacitate de expresie si de redare a experientei materne. din pacate, una din aceste povesti devine o expresie a intelectualizarii excesive si a prezentei „bibliografiilor” teoretice in confesiune. povestea e mai degraba de interes academic, caci, sub raportul autenticitatii, trairea otiliei dragomir emana o neplacuta impresie de falsitate. autoarea transforma propria-i experienta intr-o lectura ideologica: intalnirea cu cartea mama si copilul este privita exclusiv din unghi discursiv, cititoarea refuzand sa vada padurea de copaci, internarea in spital i se pare un „ritual de depersonalizare” care tradeaza o lectura prea asumata a azilurilor lui goffman, sintagma „politia maternitatii” nu este nici ea originala, spitalul este un loc al ororilor (desi suntem, orice ai spune, in anul 2000), tot personalul medical „latra”, coridoarele sunt niste „hrube”, peisajul este „apocaliptic”, doctorii fumeaza in timpul ecografiilor, ba la un moment dat, ca sa ne fie foarte clar, povestitoarea realizeaza de unde vine problema: toata experienta internarii si a nasterii i se pare o retraire (imaginara, desigur) a auschwitzului: „incepusem sa ma mir ca in sistemul acela militarizat nu am alocat un numar de identificare”; „mi se parea ca m-am mutat in acel film, ca medicul de la ecografia din prima zi e epifania lui mengele...”; din nou, „ma uitam incredula la mana ca nu am stantat vreun numar de identificare”; „prima vizita la domiciliu a pediatrei de cartier (...) s-a derulat dupa aceleasi principii de vizita tip gestapo”. a doua nastere, „ca intr-o oglinda inversata”, se va petrece in Belgia, si va fi „o poveste in intregime fericita”. intr-adevar, poveste, imi vine sa spun, caci, desi otilia dragomir nu scrie rau, confesiunea ei este atat de distorsionata ideologic, incat pur si simplu nu suna credibil. initiatoarele acestei carti si-au manifestat explicit, intr-un ghid orientativ adresat, la sfarsit, mamelor care doresc sa continue acest proiect vorbind despre experientele lor, interesul pentru „contextul istoric, conceptiile generale despre sarcina si nastere, conditiile de asistenta”. acest prim volum (daca proiectul lor va continua) s-a achitat cu brio in ceea ce priveste furnizarea acestor informatii. dar ce mi s-a parut cel mai frumos este ca, desi unii cred ca tineretea, iubirea, maternitatea pot fi confiscate de istorie, marturia corneliei grünberg (care o naste pe fiica sa in 1961) ne demonstreaza contrariul: „este usor sa faci analize teoretice dupa, omul are insa o singura viata si nu-si poate alege nici epoca, nici tara in care sa se nasca. marile si micile trairi: prietenia, iubirea, sexul, copiii care cresc, succesele si esecurile, moartea... oricat ar fi de colorate social, raman taine personale, bucurii sau dureri, miracole sau cosmaruri.” Şi tot in acelasi registru, sub semnul fericirii, cum o spune si in titlul evocarii sale, o alta autoare ne transmite acelasi lucru: „sunt nostalgica, nu? cui nu-i e dor de tineretea lui? unii si-au trait tineretea in timp de razboi si tot au tanjit dupa ea.” imi plac nespus aceste afirmatii curajoase impotriva istoriei, marturii indirecte, uneori chiar zgarcite, ale frumosului pe care-l traieste o mama, dincolo de tot si toate. ma fac sa proiectez trecutul ca pe un lung sir de clipe fericite, in care, bogata sau saraca, libera sau captiva, fiecare femeie devenita mama a trait si a simtit la fel ca mine.
Autor(i):  Simona Dragan
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National