Articol
 
Omul din spatele criticului, criticul din spatele omului
Categorie articol: Lecturi
În ultima vreme, Daniel cristea-enache sa aflat într-o ipostază inedită: a devenit ţinta unor critici care, în urmă cu puţini ani, strângeau rândurile în jurul său, în redacţia revistei cultura, simţindu-se, parcă, sub o înaltă protecţie. Dintre scriitori însă, criticii sunt cei mai bătăioşi şi în această tagmă au loc jocurile de culise cele mai sulfuroase şi tot aici se înfruntă orgoliile cele mai mari. sunt de acord că i se poate pune sub semnul întrebării lui Dc-e contribuţia academică despre opera lui nichita stănescu (care se doreşte un eseu, nu o monografie scrobită, deci se cere judecată ca atare), dar un lucru nu poate fi relativizat nici măcar de cei mai înrăiţi adversari ai săi: faptul că el este cel mai serios şi cel mai titrat cronicar literar al ultimilor 15 ani. că a acoperit, sistematic, aproape două decenii de literatură şi că foiletoanele sale, răspândite săptămânal în cele mai cunoscute reviste literare reprezintă un document de neocolit al receptării literaturii de după 1990. Dc-e şi-a câştigat încrederea (mai corect spus autoritatea) nu prin faptul că a oferit mereu interpretări imbatabile textelor analizate (aşa ceva nu este posibil), ci prin seriozitate, ambiţie şi printr-un cult al muncii fără de care critica literară devine ocupaţie de duminică. numele său îl întâlneşti de câteva ori în fiecare săptămână, ba în cadrul rubricilor pe care le susţine, ba pe diferite site-turi, blog-uri şi publicaţii on line, ba pe genericul unei emisiuni de la Tvr cultural. comentează cărţi, discută cu scriitori, stârneşte polemici, îşi face amici şi adversari; este, pe scurt, viu. mie unuia mi se pare limpede că programul lui Dc-e este să fie principalul critic al actualităţii literare, ceea ce trebuie apreciat ca atare. e un rol extrem de important, care nu trebuie luat de sus de cei care suferă de vertijul bibliotecii (şi eu printre ei, în ultimii ani). că asta poate presupune şi riscuri considerabile pe termen lung nu mai e problema noastră. criticul a dovedit suficientă maturitate şi forţă de muncă pentru a nu ne face griji pentru el: va găsi, când va veni vremea, când va socoti de cuviinţă, răgazul de a părăsi literatura proximă şi de a-şi scrie sintezele. Doar că atunci, sunt convins, i se va simţi lipsa. ceea ce nu aş spune despre nici unul dintre noi, ceilalţi „coechipieri”. mai mult decât atât, sunt sigur că şi adversarii îl respectă, chiar dacă este la mijloc un mod deformat de a înţelege critica literară: aceasta nu este competiţie crâncenă, înfruntare de orgolii, demonstraţie de putere, ci joc de echipă. fiecare critic este o personalitate aparte, cu rolul său bine determinat; fiecare este, în felul său, un protagonist. nu cred că se pot face clasamente indiscutabile: cine poate spune azi cine e „mai bun”, „mai important” din critica „mare” de dinainte de 1989: nicolae manolescu, eugen simion, lucian raicu, valeriu cristea, eugen negrici, marin mincu, Paul cornea, adrian marino, ion Pop? Şi lista poate continua mult şi bine... fiecare vine cu identitatea sa specifică şi cu aportul său esenţial. Prin urmare, nu mă faceţi să aleg, pentru că nu am cum: Daniel cristea-enache sau Paul cernat? antonio Patraş sau andrei Terian? angelo mitchievici sau Bianca Burţa-cernat? mihai iovănel sau cosmin ciotloş? sigur, există afinităţi, prietenii, preferinţe absolut fireşti, grupuri de interese chiar, dar, când ne dedăm exerciţiului critic, încercăm să le ignorăm sau să le justificăm, fără a avea pretenţia că stabilim cum stau lucrurile. curm preambulul excesiv pentru a trece la obiectul acestei (totuşi) cronici literare. hărnicia lui Dc-e a putut părea dubioasă unora. un om care este omniprezent, care scrie atât de mult, despre atâtea cărţi, care face atâtea lucruri diferite nu are cum să nu fie superficial. un carierist arogant, zău aşa. aceasta este prejudecata pe care mulţi confraţi ţi-o oferă ca răsplată pentru munca ta serioasă şi pasionată. Pentru că numai din ambiţie, numai din carierism nimeni nu este dispus să scrie mii şi mii de pagini, care pretind sute şi sute de cărţi citite. ei bine, ultima carte a lui Dc-e are misiunea de a combate această imagine nedreaptă pe care invidia unor colegi de breslă i-a creat-o. criticul literar cel serios, „premiantul clasei”, academicul, aparent arogantul şi omniprezentul cronicar, cel care vorbeşte mai mereu în numele unor principii care la noi au fost mai des încălcate decât respectate este un om ca toţi oamenii. incredulii au acum dovada de necombătut: cinematograful gol (editura Polirom, 2011) este o carte cu o vizibilă detentă confesivă. criticul aruncă masca şi se arată lumii aşa cum este, cu preferinţele şi mefienţele pe care le are, cu modelele sale, cu slăbiciunile, sensibilităţile, principiile şi cu viaţa sa de familist convins. Întotdeauna m-am întrebat: m-ar mai interesa astfel de scrieri dacă nu ar aparţine unor personalităţi care au demonstrat că sunt capabile de performanţă într-un anumit domeniu? Probabil, dar recunosc că într-o mult mai mică măsură. voyeurismul meu (cultural) nu ar fi satisfăcut. cartea de faţă se citeşte însă nu doar cu plăcere, ci şi cu folos. asta pentru că nu e vorba doar de o ridicare a cortinei, ci şi de o intenţie de moralist; scriind despre propria viaţă, Dc-e propune o serie de principii nu doar profesionale, care ţin de meseria criticului literar (deşi nici acestea nu lipsesc), ci şi general umane. Deloc întâmplător, primul text al volumului (gândit ca atare, ca un întreg, chiar dacă este alcătuit din articole publicate în special în suplimentul de cultură) îi este dedicat lui valeriu cristea, tatăl adoptiv, model intelectual şi uman. Portretul este nu doar emoţionant, ci şi inedit, viu, suprapunându- se perfect peste imaginea pe care o întrezăream în spatele textelor: „cinstea lui era incomodă: mai puţin pentru el, care crescuse cu ea, dar într-un grad sporit pentru cei din jur, obligaţi să-i accepte şi să-şi asume codul său moral. greu, foarte greu...” În mod simetric, către finalul cărţii, autorul consacră un portret unui alt mentor al său, profesorul de română anton chevorchian. „nu ştiu cum se simte un orb ajutat să treacă strada sau un olog aburcat pe un spate solid, dar ştiu cum mi-am descoperit propria gândire critică: citind pe rupte literatură şi discutând despre ea cu doi oameni rari. Primul a fost valeriu cristea. al doilea, anton chevorchian.” este un semn de respect faţă de mentori, este mărturia nevoii de modele, la care, cu o încăpăţânare „bătrânicioasă”, care a ieşit din modă, Dc-e nu a renunţat niciodată. vorbeam de o anumită alură moralistă a acestei confesiuni fragmentate, dar unitare. Pentru autor există, e clar, principii, care nu sunt doar vorbe bune de impresionat scepticii, ci instrumente care îţi indică nordul etic. aceasta cred că este una dintre preocupările constante ale lui Dc-e, nu doar în viaţă, ci mai ales în scris: faptul că încearcă să nu încalce regulile nescrise, că nu trişează, că nu comite cu bună ştiinţă nedreptăţi flagrante. corectitudinea de zi cu zi se mută în domeniul profesiei. Pentru că s-a discutat intens pe marginea acestui aşa-zis conflict de interese, decupez un fragment ilustrativ, dintr-un text ce poartă titlul critic şi editor: „nu scriu nici pentru editori. Îmi scot şi eu cărţile la o editură sau la alta, sunt parte a acestui circuit, dar nu-mi pot aronda independenţa judecăţii nici unei case editoriale, oricât de prestigioasă ar fi aceasta. n-am cum să devin un agent de reclamă, un promoter, un Pr în travesti, fiindcă, exact în momentul cosmetizării oportune a judecăţilor mele de valoare, aceasta încetează să mai fie o judecată de valoare.” este posibil ca un critic să îşi conserve obiectivitatea, câtă vreme deţine funcţia de coordonator sau consilier într-o anumită editură; mai poate el scrie obiectiv despre cărţile acelei edituri? eu unul cred sincer că da, cu o condiţie: ca nimic din ceea ce a făcut până atunci să nu demonstreze disponibilitatea sa de a-şi vinde condeiul. În plus, o editură mare nu are nevoie de un critic de casă, ci de o voce credibilă, a cărei autoritate să gireze cutare colecţie, cutare program editorial. nu neg că există şi critici aflaţi în solda vreunei instituţii, a unei personalităţi cu influenţă; dar asta se vede din scrisul lor. or, mie mi se pare că orice om de bună credinţă poate vedea că scrisul lui Dc-e nu ascultă de nici o presiune, de nici un comandament. În plus, ca să ajung la un răspuns ceva mai profund, actul critic presupune din start o detaşare de tot ceea ce nu transpare în paginile operei analizate, o ignorare sau o izolare a tot ceea ce ar putea prejudicia o judecată de valoare corectă. altfel nu mai este vorba de critică literară, ci de cu totul altceva. Şi în nici un alt domeniu cabotinismul nu este mai vizibil decât în critica literară. or, Dc-e mi se pare unul dintre cei mai credibili critici ai actualităţii; chiar şi atunci când nu sunt de acord cu el (şi se întâmplă adesea), nu îl pot suspecta de cine ştie ce interese. Într-un alt text, autorul revine şi formulează un fel de decalog al criticii literare. sigur, iniţiativa nu este inedită, la urma urmelor orice critic serios îşi pune această problemă şi îşi impune un set de reguli ale bunei conduite critice. inevitabil un astfel de program conţine şi truisme, dar ele merită reluate cu riscul redundanţei, mai ales că, deşi clare pentru toată lumea, ele sunt încălcate cu seninătate când interesele o cer. iată acest decalog: „unu, să citeşti o carte înainte de a scrie o cronică despre ea. Doi, să nu minţi cititorul, lăudând o manufactură lamentabilă şi demolând o operă importantă. Trei, să nu faci servicii de presă, de promo, de reciprocitate avantajoasă pecuniar. Patru, să nu furi munca altuia. cinci, să nu calomniezi, să nu denigrezi, să nu lansezi atacuri la persoană, să nu-ţi ridici, «polemic», poalele-n cap. Şase, să fii curios, neblazat, atent la cei ce vin în spaţiul literar. Şapte, să nu crezi că literatura începe şi se termină cu aceştia, dimpreună cu tine. opt, să admiţi că poţi greşi, recunoscând, onest, când ai făcut-o. nouă, să te bucuri când citeşti o carte bună a unui adversar de idei. zece, să iubeşti literatura.” cred că acest ultim „comandament” le poate trage după sine pe toate celelalte. critica literară nu este instanţa legislativă; critica literară este, cum bine spune al. Paleologu, esenţial act de admiraţie. De aici porneşte totul; atunci când criticul are o atitudine patriarhală, având pretenţia abuzivă şi nerealistă de a impune tablele legii, de a stabili cine şi cum, actul critic derapează. or, Dc-e crede în importanţa meseriei sale, fără să-şi absolutizeze importanţa. În afara acestei ipostaze cumva instituţionalizate, de critic literar, omul de zi cu zi ţine şi el să respecte regulile. are opţiuni corecte şi, mai ales, preocupări şi tabieturi simpatice. e microbist (ţine, spre deosebire de fiul matei, stelist înfocat, cu universitatea craiova – iubire veche), ştie să-ţi justifice de ce Balaci era un jucător mare, mai mare decât hagi (şi îi dau dreptate); un text intitulat balaci_hagi.ro, în care pune în oglindă carierele celor doi trădează experienţă şi cunoaşterea fenomenului. la urma urmelor, nici la fotbal nu te poţi uita oricum. În fine, are frizeria sa preferată, chioşcul de ziare preferat, se pricepe la peşti şi deţine un acvariu, călătoreşte prin europa şi este un şofer corect, îşi caută numele pe google şi comentează cu umor unele evenimente în care este implicat fără vrere, este un mare fan al jocurilor de strategie age of empires (eu preferam, când mai aveam timp, Heros iii), nu se poate rupe de mitologia propriei copilării (semn clar de maturitate ireversibilă), consumă, ca toată lumea, filme de acţiune, din care ştie însă să extragă morala potrivită. una care e în ton cu tot ceea ce scrie sau face Dc-e: „Ba nu, mai e ceva. ironia mea e cu dus-întors. oricât ar părea de penibil, eu chiar cred în valorile de ucenicie şi de cerbicie ale junelui nostru. eu chiar cred că răul «omnipotent » poate fi doborât cu o scobitoare – sau cu un bobârnac. cum aşa, fraiere? simplu, deştepţilor. neacceptând să fii de partea lui.” iată o atitudine sanitară, atât în viaţa de zi cu zi, cât şi în critica literară. Dacă această regulă este respectată, restul vine cumva de la sine. cinematograful gol demonstrează un lucru de care am reuşit să-i conving pe puţini: şi criticul literar este un om. În primul rând un om ca toţi ceilalţi oameni. Şi dacă, în exerciţiul critic umanitatea este esenţială, şi latura sa de „persoană fizică” este influenţată de meseria de critic literar. adică de profesionist al lecturii, de specialist al literaturii. cititul formează; un om cu adevărat cult nu are cum fi nici grobian, nici nepoliticos, nici ticălos, nici meschin ş.a.m.d. un om cu adevărat cult nu poate fi decât bun şi cu încredere în desuetul bun-simţ. eu unul prefer să-mi conserv această naivitate. una pe care recenta carte a lui Daniel cristea-enache mi-a confirmat- o.
Autor(i):  Bogdan Cretu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National