Articol
 
Fantasme baroce într-un roman exemplar
Categorie articol: Lecturi
„am purtat cu mine, fără să ştiu, mulţi ani, una dintre iubirile şi fascinaţiile mamei mele: cea pentru elefanţi” – mărturiseşte Diana adamek pe contracoperta a patra a finalului febril al acestei obsesii, romanul dulcea poveste a tristului elefant, apărut în 2011 la editura cartea românească, unde subteranei contagiuni ereditare i se mai adaugă experienţe şi sensibilităţi culturale profunde, precum şi rafinamente stilistice impecabile. echilibrul oximoronic din titlu se propagă în unde subtile în toată curgerea istorisirii, posibilele angoase ce ţin de natura umană şi certitudinea morţii fiind constant amortizate de ironia caldă a perspectivei naratoriale şi de jocul graţios cu elementele istoriei, ale câmpului simbolic şi ale artei narative. Dintre straturile culturale şi de sensibilitate aglutinate implicit în roman se impune fascinaţia barocului, intrinsecă personalităţii Dianei adamek, armonizată aici cu rezonarea livrescă nuanţată la opera lui josé saramago. În cuceritoarea sa replică în oglindă la călătoria elefantului, autoarea se joacă cu mici izbucniri intertextuale, pentru ca în final să cedeze plenar şi transparent impulsului său ludic, transportându-se narativ în spaţiul propriului său imaginar, unde partener ficţionalizat de dialog îi este nimeni altul decât josé saramago, povestitorul călătoriei spre viena a elefantului solomon, trimis de regele joăo al iii-lea vărului său maximilian, arhiduce al austriei. melanjul de secvenţe istorice reale şi ficţiune din dulcea poveste a tristului elefant este, ca şi în cazul romanului portughez, cizelat până la topirea realităţii şi ficţiunii într-un bloc fluid şi captivant, construit ludic în jurul aceleiaşi istorii a elefantului imperial. astfel, „în anul 1551, în binecuvântata zi de 21 iunie, printr-o înţelegere secretă a astrelor, soarele hotărî să nu se zgârcească, scăldând din belşug şi ţinuturile sudului şi pe cele ale nordului”, în cea mai lungă zi a anului, pe vremea când elefantul părăsea oraşul străjuit de turnul Bélem, într-un burg din „nordul întunecat al transilvaniei, al cărui nume s-a pierdut în istoria adevărată, dar s-a păstrat într-o cronică particulară sub porecla de le ciel vieux”, amanda, mezina familiei Petrov, din stirpea cnejilor Petrov, îşi începe premonitoriu călătoria sub semnul elefantului, convinsă fiind că la balul solstiţiului îşi va întâlni alesul, pe amadeus, un negustor venit de pe ţărmurile Bretaniei. După nunta celebrată de sânziene, când „se deschid cerurile”, noul cuplu porneşte spre Bretania, iar amanda îşi dezvăluie nu numai magica putere feminină, ci şi adânca obsesie pentru elefantul imperial, posibilă consecinţă a eredităţii încărcate a neamului Petrov, căreia îi cad victime şi surorile sale mai mari: amalia moare, iluzionându- se că este un fluture, iar anita este ucisă de o căţea pe care o sălbăticea. leac prezumtiv pentru melancolia celei mai tinere „dintre sălbăticiunile neamului petrov”, căutarea pachidermului ia sfârşit odată cu zămislirea copilului, întrupare a interiorizării viziunii amandei, şi cu decizia de a-şi sfârşi drumul în oraşul de baştină al lui amadeus, în vecinătatea generoasă (mai ales în desfătări gurmande, delicios descrise de romancieră) a fratelui său, féliz. Însă traiul burghez din camaret-sur-mer nu durează nici el prea mult, deoarece copilul, botezat rudolf şi alintat roro, se naşte marcat nu numai de elefantul urmărit cu obstinaţie fanatică în voiajul nupţial, ci şi în urma atingerii pântecului matern de trompa unui elefant venit odată cu circul. atracţia irezistibilă a lui roro pentru bucătărie se loveşte de interdicţiile anxioase ale mamei, ineficiente însă în lupta cu destinul, un accident de bucătărie declanşând metamorfoza micului roro într-o apariţie elefantină. recăderea amandei în vechea obsesie a pachidermului imperial şi dispariţia sa misterioasă, dar şi abandonul lui amadeus, tot mai convins că ereditatea încărcată a soţiei sale a condus la mutaţia înfăţişării copilului, îl lasă pe roro sub protecţia unchiului său féliz şi a lui Dumitru, îngrijitorul trimis din Transilvania odată cu zestrea amandei. Întreaga istorie violentă a neamului, începând cu întemeierea cetăţii de către cneazul igor, prin jertfă de sânge, şi sfârşind cu tarele cele trei surori Petrov i se revelează straniului copilelefant în vis, iar el transformă cu har visul în povestiri deopotrivă adictive şi cutremurătoare pentru féliz. manifestă în arta povestirii, magia intrinsecă fiinţei lui roro devine plenară în arta patiseriei, tot mai des privilegiată compensatoriu în raport cu viaţa. o asemenea creaţie este căsuţa din zahăr dăruită lui féliz, reflex al casei incendiate cathartic de acesta, „nu ca să şteargă vreun rău, ci ca să dea libertate tuturor clipelor care s-au scurs acolo, şi ca ele să poată să plece, dezlegate”, când, ostracizaţi de comunitatea micului orăşel, cei trei pleacă spre viena, urmărind viziunea lui roro, care crede că acolo se află mama sa, îngrijind elefantul imperial, şi ştie că istoria amandei şi istoria elefantului reprezintă una şi aceeaşi istorie. Pentru mama sa însă, traseul destinal ajunge la limită îngrijind pachidermul imperial la viena, pe când pentru roro, moştenitor firesc al drumului neterminat al mamei, acesta presupune un stagiu iniţiatic vienez, urmat de o reconstituire inversă a traseului elefantului, cu punct-terminus la turnul Bélem. Până atunci însă, copilul roro descoperă viaţa scrisului, „formele vii” şi dinamica literelor, lecţia fundamentală a mişcării şi libertăţii, perfect ilustrată de cuvintele lui Dumitru, când îl învaţă să scrie: „nu strânge în nod buclele, ci lasă liniile să zboare”. o libertate dinamică similară furnizează şi teatrul de păpuşi din fliegenburg (oraşul înaripat), graţie melindei, iniţiatoarea protectoare a lui roro, nu atât în jocul păpuşilor şi al suprapunerilor dintre păpuşar şi marionetă, cât în tandreţea generoasă şi magică pe care ea o emană. sărutul ei pe obrazul lui roro lasă în urmă o bucată netedă de piele în formă de fluture (completare spiritualizată a seriei de metafore ale zborului), transmutată în inimă de iubirea ulterioară pentru anna de austria. lovită de fulger la finalul reprezentaţiei, melinda-iosefina (în spaţiul ficţiunii teatrale, melinda ia identitatea ficţională a principesei iosefina) deschide seria personajelor feminine care-i dezvăluie noi valenţe ale questei sale, anna de austria, Katharina guldenmann şi pitica richardis alăturându-i-se. logodnica reală a lui Don carlos şi regină a lui filip al ii-lea, anna de austria se converteşte în economia ficţiunii romaneşti în subiectul iubirii ideale, împărtăşite şi tăinute a lui roro, iubire sancţionată însă la nivel cosmic prin cutremurul din noaptea întâlnirii lor în deşertul secret ivit pe locul morţii amandei, dar confirmată de moartea ei, consecutivă morţii lui roro. aşa cum figura annei înglobează palimpsestic elemente din imaginea melindei, Katharina (viitoarea mamă reală a lui johannes Kepler, apărată chiar de fiul ei într-un proces de vrăjitorie) are viziunea destinului annei. ea mai adaugă o lecţie esenţială atât în logica existenţei, cât, mai ales, în logica scriiturii – „nimic nu e o întâmplare” – reverberaţiile transversale ale câmpului simbolic ţesut cu măiestrie de romancieră confirmând din plin acest lucru. acelaşi personaj mai furnizează însă şi un alt indiciu cu ecou atât în perimetrul ficţiunii, cât şi în acela al artei povestirii: întrebată de roro dacă elefantul după care s-a mistuit mama sa şi după care merge el (în sens invers!) este real sau nu, Katharina răspunde: „asta n-o va şti nimeni niciodată”. o altă piesă în puzzle-ul destinal al lui roro este oferită de richardis, cea care desluşeşte mesajul ascuns sub frescele de la hanul gasthof zum elefant – „Întotdeauna ajungem în locul unde suntem aşteptaţi”. coregrafia destinului lui roro se desenează în funcţie de o cronologie de factură alchimic-barocă, cu evenimente cruciale plasate la solstiţiu, în preajma eclipsei, a soarelui care moare. fluturii de zahăr, creaţi la hanul lui otto cu prilejul sărbătorii solstiţiului de vară din 1965, îl propulsează pe roro într-o altă sferă iniţiatică, prinţul rudolf reclamând compania „micului monstru vrăjitor”, purtător al aceluiaşi nume şi de aceeaşi vârstă cu el. aventurile celor doi rudolf permit o incursiune cuceritoare în atmosfera şi legendele vienei, excelent documentate, dar şi o privire filmică în atmosfera curţii imperiale, de pe fundalul căreia iese în relief arcimboldo, pictorul ei oficial. universul acestuia devine de altfel miza unei ficţionale reconstituiri po(i)etice, crearea şi fundalul ideatic al seriei anotimpurilor şi a celei a elementelor desfăşurându-se credibil şi fascinant în ţesătura istoriei lui roro. În (timpul trece), singurul capitol care are şi un titlu, plasat strategic la mijlocul romanului, marcând sfârşitul adolescenţei lui roro, iubirea tăinuită pentru anna şi decizia sa de a părăsi viena devastată de ciumă şi de a pleca spre lisabona, urmând „drumul de pulberi al elefanţilor”, arcimboldo îi declară: „Într-un tablou, la fel ca în minunatele tale alcătuiri de zahăr, e doar viaţă”. simetric, şi în literatură e „doar viaţă”, indiferent că este viaţa ficţionalului protagonist al dulcii poveşti a tristului elefant sau cea a personajelor istorice ficţionalizate, maximilian al ii-lea, anna de austria, rudolf al ii-lea sau antonio Possevino, rectorul-călugăr al colegiului iezuit din Klausenburg. sub pana Dianei adamek, memoria este senzorială, iar senzorialul se încarcă senzual şi generează o senzaţie de palpabil dens, de contaminare şi de trăire pe viu, evidentă în descrierile bunătăţilor create de unchiul féliz şi mai ales de roro, mare maestru patiser. În acelaşi regim, iubirea şi dansul, molima şi puterea, creaţia artistică şi magia sunt înregistrate în istoria lui roro şi dobândesc suflu vital în povestea celui menit „să caute elefanţii, cei care nu uită” nici istoria cea reală şi nici istoriile ficţionale, deoarece şi fantasmele îşi au dreptul lor la existenţă, mai cu seamă atunci când memoria se dovedeşte a nu fi infailibilă, când urmele se şterg şi orice repovestire a lor are nevoie de ficţiune şi de credinţa investită în ea.
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National