Articol
 
Un premiu nobel pentru romania (II)
Categorie articol: Lecturi
ei îi privesc uimiţi şi se depărtează fără să spună nimic. răzvan îi face cu mîna că e cam tra-la-la, johanna scoate limba, „Dobitocul ăsta îşi închipuie că noi nu ştim nimic de ravagiile făcute de fascismul românesc interbelic, un bou, ce mai… ca toţi babalîcii ăştia!” cei doi tineri se privesc uimiţi şi se depărtează fără să mai adauge nimic. se ţin de mînă şi atît. un bărbat voinic îşi pune casca de protecţie pe cap, ambalează motorul de 500 centimetri cubi şi pleacă în trombă speriind cîinii ce dormeau lîngă o Dacie părăsită unde mai dorm uneori copiii străzii. Bine că i-a scos pe cei de la punctul termic, toată iarna au mişunat pe acolo. acum primarul de sector a pus şi flori, este foarte frumos la ei în cartier.ce-ar mai fi de spus? că amîndoi iubesc teatrul la nebunie şi că sentimentele lor nu mai au nevoie de cuvinte. johannei i s-a recomandat să-şi îmbunătăţească dicţia, răzvan ar trebui să citească şi cărţi despre arta scenică, nu doar piese de eugen ionescu. Îi plac foarte mult piesele lui eugen ionescu, toate sunt puţin aiurea! Păi nu-i naşpa şi cool? – ce chip tainic ai cînd taci… Îţi stă bine, aerul ăsta misterios te prinde bine… Ştiu că te gîndeşti numai la mine… nu, nu este nevoie să-mi spui nimic, dragule… Şi ea îşi pune vîrful degetelor pe buzele lui. cu tandreţe. el e fericit că johanna îl răsfaţă cum nu reuşeşte silvia, nevasta inginerului agronom de la scara doi, care cum pune mîna pe el cînd soţul este plecat, îl dezbracă rapid fără prea multe comentarii. se desprind unul de celălalt ţinîndu-se de mînă. sunt fericiţi, cine ar putea înţelege ce este prin sufletele lor curate în lumea asta plină de minciuni şi murdării de tot felul. „Poate iau un zece de lei de la bătrână, îi trece lui prin cap, să mai fac o copie xerox după piesa mea… nu strică niciodată să ai o copie în plus… nu ştii de unde poate sare iepurele succesului… cui nu i-ar place să i se joace o piesă la Paris!”, surîde el înduioşat la acest gînd. johanna tresare şi-l strînge mai tare de mînă. – Draga mea, şi o să avem şi noi într-o bună zi, colţişorul nostru unde o să ne iubim pînă la moarte…, oftează răzvan, cu gîndul că iar trebuie s-o îmbrobodească în vreo dimineaţă pe bunica lui să meargă la film că biletele sunt mai ieftine. Bunicii îi plac filmele văzute la cinematograf, lui răzvan îi place de johanna cînd se duce la baie şi el o priveşte cu drag fumînd pe marginea patului şi schimbînd o casetă cu madeleine Peyroux cu alta cu joe cocker. Îi place mult cocker, şi Phil collins, chiar ştiu să cînte ca lumea. De santana sau jimmy hendrix ce să mai vorbim, chitara cîntă singură. Şi-ar dori şi el un Gibson, dar de unde bani ? măcar de ar cîştiga concursul ăsta de dramaturgie din franţa, şi tot ar fi ceva. o să trimită cîte o piesă şi la Berlin şi la Praga, sunt concursuri din astea pentru debutanţi peste tot. europa are bani, dă-i dracului, noi nu ştim cum să-i aducem în românia. măcar de-ar termina şi cu şcoala asta, înveţi numai tîmpenii care nu-ţi folosesc la nimic. – Dragostea o să rămînă pentru mine un mister de nedezlegat…, adaugă ea acum în timp ce se îndreaptă spre staţia de troleibuz. Bine spunea şi profesorul Botez că amorul este ca o piesă de teatru. el n-o contrazice şi o mîngîie iar cu duioşie pe părul ei cel lung. lung, lung, dar s-a coafat, altfel nu ar sta cu rotunjoarele creţe pe la capete. ce drăguţă e şi fata asta care-l iubeşte cu atîta devotament. „Doamne, ce supriză mi-ar face ăia de la Teatrul naţional dacă mi-ar accepta şi mie măcar o piesă într-un act… i-aş lua faţa lui răzvan… să moară de ciudă şi adela şi cristina şi corina şi marian care-i trage degeaba clopotele… am să mă răzbun pe toţi ăştia care mă conisderă doar o fată „mişto”. nişte ofticoşi şi ofticoase mai ales, parcă ea nu simte cum toate muierile sunt cu ochii după răzvan „al meu”. – iubitule, spune-mi că tot ce simt eu simţi şi tu… – Da, pusi, mă tem că suntem într-o armonie deplină… – nimic nu poate fi mai presus decît noi şi sentimentele noastre pe scena acestei lumi… Şi ei îi vine să plîngă de bucurie, unde să mai încapă atîta fericire într-un singur trup? chiar şi bine făcut. se sărută iar, uitînd de lumea din jur şi ignorînd că iese lumea din schimbul doi de la fabrica de confecţii şi piese auto „Western eagle”, deschisă de un chinez venit din rusia. Dragostea lor pare de nezdruncinat. cîţiva bărbaţi fluieră după ei, femeile îşi dau coate, „uite, fă, şi la ăştia ce i-a apucat… ”, „ete na, ai vrea şi tu… ce te hlizesti ca o proastă, nu vezi că-s travestiţi… numai ăştia se pupă aşa cu foc!” celor doi nici că le lasă cu gîndul la teatru şi iubirea lor. „ah, măcar o piesă să iasă cîştigătoare… o iau şi pe johanna cu mine la Paris!, în timp ce şi ea visează să joace într-o piesă a lui răzvan, în fond de aia i-a subtilizat piesele şi le-a trimis pe numele ei la mai multe concursuri. ca să crească şansele de cîştig „ale lor”, ce dacă e piesa lui, dacă nu era ea, nu scria nimic prostul ăsta care, uite, şi acum, cînd o strînge în braţe este cu ochii după te miri ce paţachine. Tare iubeşte ea teatrul. Şi răzvan la fel, imposibil să nu reuşească. Doar împreună au crescut, împreună o să fie şi în teatru. imposibil să fie altfel. „ah, să joc şi eu într-o piesă… o scenetă măcar… un monolog… chiar o secvenţă fără cuvinte, ce n-aş da… un rol micuţ de figurantă, să-i aduc o haină sau o cafea lui caramitru… ”, orice, doar să joace şi ea pe o scenă. marele ei vis: să devină actriţă. marele lui vis: să devină dramaturg, dramaturg celebru. ca arthur miller sau ibsen sau Paul everac, prietenul tatălui lui răzvan. o să se răzbune el pe toţi ăştia care i-au băgat beţe-n roate. Şi o priveşte cu căldură pe johanna, n-o să-şi mai piardă el timpul cu toate gîsculiţele astea care vor să ajungă actriţe. Şi johanna îl priveşte cu admiraţie pe răzvan, troleibuzul se apropie, se vor despărţi iar, pînă mîine: „am impresia că nătărăul ăsta chiar nu mă ia în serios, reflectează ea, cum să nu-i treacă prin cap că pentru ea teatrul e totul şi nu bicepşii ăştia pe care-i arată tutoror cu ostentaţie, se crede nikita mihalkov şi johnny Depp, ce mai, deopotrivă!” lumea se repede la troleibuz ca să ocupe locuri. Pînă în centru este mult de mers şi ce să faci dacă ar fi să stai în picioare. aşa, aşezat, i-au venit în cap ideile pentru toate piesele. – iubitule… pupici! – iubito…, te pup şi eu! mare chestie şi cu pupatul ăsta, schimb de microbi, ce mai. federaţia germană de fotbal a interzis jucătorilor să mai dea mîna cu fotbaliştii din alte ţări. nemţii tot nemţi. johanna i-a spus chestia asta lui răzvan, dar el a dat din umeri. aşa e el, şi apoi se pare că se şi iubesc. Dumnezeu mai ştie cum vine şi cu teatrul. restul e mai simplu. Şi vine de la sine. Poate o lua măcar unul din ei Premiul nobel. Dacă nu penru literatură, măcar pentru pace! P.s. la rugămintea Domnului acad. nicolae Breban, aducem cuvenitele precizări legate de vizita unei delegaţii franceze conduse de acad. eugen simion la cotroceni. Din formularea noastră într-o limbă română încâlcită – bunicul ovanez vorbea cam aşa, noi naut cumparam, cafe vindem, negustor cistit estem – ar fi reieşit că dl acad. simion ar fi fost decorat de Preşedintele româniei cu acel prilej. eroare. Pentru care ne cerem scuze. Şi precizăm că oaspeţilor francezi li s-au dat decoraţii româneşti, Dl acad. eugen simion a dăruit un set din În căutarea timpului pierdut, opera capitală a lui marcel Proust, onor Preşedintelui româniei. asta a fost tot, dincolo de salamalecurile şi bezelele schimbate de ambele părţi. ne-a atras atenţia doar inadecvarea cadoului şi atât. mai mult cu titlu ironic-amical, decît cu vagi intenţii belicoase la adresa unor instituţii majore ale statului român, precum Preşedinţia sau academia română. asupra multelor inadecvări ale vieţii noastre publice încercăm uneori să atragem atenţia. Şi doar atît, nimic mai mult. Ştim bine că nu se poate schimba mare lucru şi nici vise, iluzii pe termen lung nu ne permitem. aşa că îl asigurăm pe dl eugen simion de toată preţuirea şi simpatia noastră. Şi sperăm să primim în dar şi noi un set din ediţia Proust editată sub auspiciile Domniei sale. Promitem să o şi citim şi să n-o facem cadou mai departe. aşa cum se întîmplă de multe ori în familiile autohtone, unde o sticlă de whisky poate să treacă şi pe la un doctor, şi pe la un mecanic auto, şi pe la un profesor de liceu, şi pe la un vameş care mai închide ochii la un transpot masiv de lalele, şi pe la un primar de municipiu, care dă aprobări pentru nu mai ştim ce codoşlâcuri ale unor firme de salubritate – se poate verifica, dar vorba regretatului poet şi editor, florin mugur, „Bedros, zi orice dar nu da nime!”– şi pe la un protopopiat, şi pe la un contabil care ţine socotelile în patidă dublă, pînă să o spargă servanta unui general mai care nu ştia unde s-o pună să n-o vadă soţia stăpînului casei. „eşti o proastă, marcela, unde am spus eu s-o ascunzi?”, „În şifonier, conaşule… .”, „nu, nu, nu, de fiecare dată îti spun şi uiţi mereu, degeaba ai dat doctoratul cu mine… offf, în bibliotecă este barul meu secret şi nu-ţi intră în cap! ai înţeles?” „Da, sunt o proastă! o s-o pun în şifonier de data asta!” În consecinţă, dorim tuturor cititorilor conte zile senine, idei europene şi multe bucurii în noul an 2012. cum s-ar zice, dacă Proust nu e, nimic nu este.
Autor(i):  Bedros Horasangian
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National