Articol
 
Livius ciocarlie si tentatia cartii
Categorie articol: Lecturi
ANTE SCRIPTUM. comentariul acesta, uitat, deci, niciodată utilizat, a fost transcris de pe o bandă de magnetofon, înregistrată la apariţia cărţii lui livius ciocârlie, clopotul scufundat (ed. cartea românească, 1988). Depăşit tehnologic, „capul de redare” al magnetofonului meu numit, ca unealta tâmplarului, tesla, n-a mai putut fi reparat. aşa că ţin degeaba, de ani de zile, benzile cu dictări de comentarii, proze, jurnal. mi s-a indicat să nu mai pornesc în căutarea textelor pierdute. nu şi a acelora pe hârtie. niciodată dezvăluit, cum am menţionat, acest comentariu a fost parcă scris numai ca să rămână scris. iar înainte de a fi scris, dictat. aceasta era plăcerea adevărată a muncii de a citi şi gândi ce citeam: vorbirea (ca) pe bandă. astăzi, când scriu pe ecranul laptopului, ştergând, adăugând, rupând din text şi mutând pentru a relega cine ştie cum paragrafele, sunt uimit să văd vechi dactilograme – ca aceasta, pe o hârtie foarte proastă, de maculator – curate stilistic şi gramatical. există şi greşeli, dar de litere. În timp, voind să fiu cât mai coerent, am pierdut încrederea veche în legăturile spontane din articularea discursului. vorbind, transcriind, fără revenire, credeam că sinceritatea secretă inteligenţă. De altceva nu-mi păsa. ignoram (auto)cenzura. la recitire, mai ales din acest motiv sunt uimit. (2011) Dacă-l urmăm pe autor (care este totodată personaj şi dublu narator: eu şi el), la sfârşitul cărţii sale voit indecise, nedefinite (jurnal, memorii, eseuri, roman), clopotul scufundat (ed. cartea românească, 1988), părăsim, dacă nu şi cunoaştem bine, o natură în incertitudine. există câteva laitmotive aproape elegiace, alteori expuse cu demnitate rece. fiinţa de hârtie nu ascunde un obosit. Dar cine are conştiinţa oboselii se înviorează. l. ciocârlie nu este un filosof, dar mi l-a amintit pe cioran deplorând absenţa uriaşă din cugetare a temei oboselii. nada aruncată de personajul confesor de aici este sinceritatea, autoprezentându-se inconfortabil, adesea jenant, deşi cu nimic şocant ori senzaţional, în sensul frivol. eul aces ta este suspicios şi-şi pare sieşi deseori suspect. un elan des-fiinţător? nu tocmai, deşi pare a se antipatiza şi a se culpabiliza de te mai miri ce. Până şi de frivolitate. este un risc într-o cul - tură care se preface, în sens ludic, în măsura în care se reface, să-ţi exhibi dinaintea cititorului defecte în care acesta refu ză să creadă din principiu. citim că eseistul acesta excepţional nu se poate lua în serios, trăieşte la întâmplare şi e străin de aventurile sinelui. sau că ar fi un „sclifosit”. Dacă tentaţia vieţii este mică, aceea a artei îi este o umbră severă. „să faci literatură este prea greu”... Toţi criticii care au o inimă de scriitori ajung să spună aşa. Îl amintesc acum pe ibrăileanu, care îl cita cu aproa pe aceleaşi vorbe pe psihologul W. james: „să scrii este prea greu...” clopotul scufundat este o carte scrisă în totală libertate de obiectul ei. Temele se ivesc şi sfârşesc oricând, temporar ori într-un început perpetuu. iată un fel de scriitură germinativă. De ce acest titlu? o sin gură menţionare în text: „satul, sub clopot.” rădăcinile sunt rurale. cartea se construieşte din interdicţia, nerespectată, a povestirii. sunt însă multe idei, impresii, trăiri greu verificabile în absenţa desenului narativ. ca orice introspectiv, l. ciocârlie devine creator, rămânând analist. Practica scriiturii nu va respecta şi o teorie a acesteia. Pe mari suprafeţe, autorul povesteşte şi, ceea ce este mai curios, el nu va fi nici măcar preocupat de un sens. abia dacă subliniază câte un detaliu de psihologie necomună. cum ar fi cel cu bătrânii care, la întrebarea ce mai fac, răspund: „mă prostesc.” clopotul scufundat este şi o carte des pre „crainicii” senectuţii ori ai morţii, apărând în faţa tinereţii fantasmatice. incertitudini, mai ales, literare, aşadar. Dar ele nu privesc literatura. nu privesc literatura altora. Dar pe a sa, da. Dificil, zadarnic, scrisul este mai puternic decât scriitorul. e un fatum devastator. Şi e rar criticul care are complexul literaturii: semn aristocratic. cineva care scrie literatură şi citeşte literatura altora, sperând să epuizeze secretele, recunoaşte că nu poate sparge nici un cod literar. este evidentă aici, recunoscută chiar, tentaţia mi zei pe o singură carte. cartea cu majuscule. cartea opusă vieţii şi, mai cu seamă, unei retorici. Şi am ajuns la reversul medaliei: aici autorul este un orgolios fără margini. nu şi fără pereche. orgoliul, nu va nitatea scrisului, pentru că este totuşi prea serios ca să aibă de - şertăciuni. nu concepe să scrie decât ce riscă să fie „nu parţial, ci cu totul ratat”. Personajul care scrie este el iar cel care îl însoţeşte este eu, conştiinţa critică. câtă memorialistică avem, aceasta prezintă un om care a trecut prea uşor prin viaţă. Detalii comice ţes de la început „cariera universitară”. a avut până acum toate şansele. invocă abisul literaturii propriuzise pentru a învăţa să piardă. „victoriile exaltă, înfrângerile adâncesc”. ratarea devine axiomă estetică. Înfrângerea este frumu seţea însăşi. Şi în literatură a intrat uşor personajul acesta nemulţumit de succes. undeva, el aminteşte de amestecul de vină şi nepăsare, care-i constituie trăirea morală. vinovăţia este primordială, nepă sarea – ulterioară. când vinovăţia devine boală, doar sinceritatea o vindecă. Personajul stimabil, distinsul cărturar etc., sunt iposta ze facile, prea lumeşti. absenţa dramelor nu doar din existen ţa personală, ci şi din a întregului clan familial, pe multe zeci de ani, este simţită tot ca o vinovăţie. Şi nu ca o compensaţie pentru deficitul energetic ce a marcat eul în mod particular. acest om complicat nu se adoră, nici vorbă, dar nu adoră nici complicaţiile, el caută situaţii le clare, ieşirile din vid. e total inapt de a idealiza. când nu în ţelege, este nu din cauza pluralităţii sensurilor, ci a absenţei unuia anume. am voie să-mi închipui şi ce nu spune personajul unei cărţi? atunci, cred că marea aspiraţie este aceea de a fi demiurg. ceva semne poţi culege de pe text. autorul-narator-personaj îşi mai iese şi din fire. una dintre creaturile sale, un fiu de te olog, gândeşte cam aşa: Dacă Dumnezeu şi eu nu suntem zeul unic, viaţa nu mai are nici un sens. marea incertitudine: să nu poţi controla totul, în general, să nu te poţi controla, în particular. Poate de aici şi îm părţirea între vină şi nepăsare: mai poţi fi învinuit dacă nu eşti răspunzător de ceea ce faci? să vedem cum sunt evitate nisipurile mişcătoare ale existenţialismului: absenţa sensului nu invocă absur dul, pentru că existenţa poate fi întoarsă pe cealaltă parte, para doxală. lumea luată ca atare este absurdă, dar absurdul este evitat întrucât eul textual face un sens tocmai din absenţa sensului. De parte de a fi un epicureic, l. ciocârlie explorează inexplorabilul, vrea să facă posibil imposibilul, substituie nesubstituibilul, în dorinţa de a face „o literatură lipsită de viaţă, căci din percepe rea morţii îşi trage vitalitatea literatura adevărată”. convenţi ile literaturii se răsfrâng în viaţa însăşi. literatura l-a făcut pe l. ciocârlie imun la trăire. undeva, el mărturiseşte frica de moarte – marca e. ionesco –, devenită „o temă nobilă a literaturii, a cărei tratare îţi dă încredere că eşti un scriitor serios”. literatura este cel mult umbra vieţii, dar e semnificativ faptul că autorul cărţii, cel mai privat de forţele vitale („parcă aş fi luat tot ce a fost slab, în afara tăriei, de la fiecare din ei…”) fixează tuturor vieţile în materia şi spiritul convenţionale ale unui text.
Autor(i):  Marian Victor Buciu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National