Articol
 
Neliniste, angoasa, impacare
Categorie articol: Lecturi
volumul de debut al medeei iancu, divina tragedie (Brumar, 2011, 88 p.), se remarcă printr-o matură şi îndelung cugetată dozare a tensiunii lirice. se întrevede, prin densitatea şi unitatea de mesaj a cărţii, o admirabilă negrabă, o concentrare autentică şi de durată a spiritului creator asupra adâncimilor greu sondabile, alunecoase, ale conştiinţei. cercetarea, recunoaşterea şi dez-văluirea faţetelor conştiinţei se produce lent, metodic, într-o spirală cu accente biografic-dramatice din care este exclus balastul faptului mărunt. operaţiunea eliminării surplusului evenimenţial, a excesului de elemente fals-importante, care distrag fiinţa spirituală profundă şi o angrenează în risipa unei mişcări centrifuge, se face printr-o constantă obsesie a adevărului. medeea iancu pare a se lupta cu propriile iluzii, cu falşii dumnezei, cu păcatul moştenit şi purtat ca povară ce nu se lasă uitată ori edulcorată. moartea este trăită cu fiecare celulă a fiinţei care se supune, astfel, exerciţiului mântuitor de revenire la sine. ţesătura lirică a tragediei medeei iancu propune o succesiune „pascaliană” de stări, atent şi inspirat gestionată. De la nelinişte şi spaimă, necesare ca prim pas spre salvarea sinelui profund din moarte, se coboară în angoasă şi contorsiuni dureroase ale memoriei, prin nişe cu forme şi culori apocaliptice, pentru ca, finalmente, duhul să îşi regăsească liniştea şi împăcarea mântuitoare. cele trei părţi ale volumului, purtând titluri cu semnificaţie muzicală – allegro, allegro con molto şi largo – sunt delicat şi firesc interconectate şi corespund tensionatului descendus prin nelinişte şi angoasă şi ascensiunii calme spre împăcare. sursa intrării în nelinişte şi a alunecării, prin spaimă, spre angoasă, este boala. un semn în plus al maturităţii şi superiorităţii viziunii poetice la medeea iancu este modul în care este exprimată convieţuirea cu boala. Degradarea celulară profundă are, în divina tragedie, un caracter „igienic”, „sanitar”, „aseptic” şi „specializat”. Între boală şi sistemul artificial, conceput pentru anularea bolii, pentru amânarea morţii, fiinţa se află într-o singurătate chinuitoare şi salvatoare deopotrivă. În această suspendare între sensuri false şi sensuri reale, intuite, căutate, între evidenţă şi aparenţă, între lumea prezentă şi divinitatea absentă, fiinţa îşi trăieşte plenar tragedia: îţi arăt: aici am o biopsie aici o alta şi aici a treia./ mi-au penetrat osul ca să vadă ce şi cum./ acum mă simt goală ca atunci când m-am spălat cu iod pe sâni pe faţă peste tot/ dvs. sunteţi? da, eu sunt./ pătura asta este din zăpadă artificială, picioarele mi se lipesc de papuceii albaştri./ schimbam locul degetelor între ele iar ceva încă mă râcâia în stomac./ cineva face rumeguş din trupul meu. În spatele unui biografism asumat (fie el şi aparent), al unei confesiuni cu nuanţe adesea seci, de jurnal cotidian, în spatele catheterelor, al perfuziilor şi al dispozitivelor menite a da iluzia vindecării, suferinţa se toarce în nelinişte adâncă. Dincolo de filigranul halucinant al detaliilor ce configurează realitatea „din afară”, durerea roade surd un trup scăldat în iod, înecat în miros de cloroform şi obligă cercetarea „lăuntrului”. Poezia medeei iancu pare a se condensa din scrijelirea, cu un cui ascuţit, a aceluiaşi loc bolnav (altul decât locul trupesc), ca şi când acest loc nu ar trebui uitat, nu ar trebui anesteziat. Trupul poartă, în adânc, moartea. este prins în angrenajul bolii şi al luptei pentru vindecare (luptă ce pare, adesea, a altora), trecând prin durere, înţepare, găurire şi lăsând să i se vadă, clipă de clipă, fragilitatea şi perisabilitatea. ceea ce se cere scormonit, pentru a fi viu, este conştiinţa (termen cu graniţe atât de volatile). neliniştea provocată de confruntarea cu nefiinţa se oglindeşte în nevoia de identitate. fiinţa se defineşte şi se delimitează atunci când recunoaşte şi îşi asumă distanţa colosală faţă de miezul adânc, divin, al său. Poezia devine o formă de căutare a acestui miez şi a identităţii: numele meu este medeea (apare scris adesea în divina tragedie)/ vorbesc puţin/ îmi doream să fiu balerină apoi am devenit fascinată de fizică/ să ştiu ce enzimă poate conţine lumina/ [...] sunt timidă./ sunt curioasă/ îmi plac lucrurile simple pe care le pot strica şi reconstrui. căutarea sinelui se face cu intensitate, fără abateri sau ezitări, cu aceeaşi încordare discretă şi dureroasă, ne-eroică, dar sacrificială, din deschiderea volumului şi până în final. medeea iancu revine constant, în volum, la definirea identitară, decojindu-şi fiinţa, simplificând până la esenţe coordonatele particularizante şi abandonând în uitare ceea ce nu s-a „încorporat” în propria fiinţă. Prezenţa cronică a bolii face ca abandonul să se extindă şi spre ceea ce ar presupune viitorul. nu există, în dimensiunea biografică a divinei tragedii, aluzia perspectivelor, a proiectelor. se face auzită o voce din care au fost epurate iluziile. nu există motivaţii pentru viaţă decât în viaţa însăşi. Proximitatea implacabilă a morţii (de fapt, prezenţa „vie”, activă, a morţii în fiinţa biologică) are efectul dez-vrăjirii realităţii: pe mine mă cheamă medeea./ pe mine mă cheamă medeea sau cum vreţi./ eu stau în prima bancă eu/ am să mor într-o zi de primăvară./ am să mor într-o vineri. Din poezia medeei iancu este exclus divertismentul, factorul anesteziant pentru spirit. Pseudorealitatea structurată în jurul fiinţei sub formă de surse de atracţie spre „în afară” este abolită. faţa se întoarce către sine, într-o încercare tensionată de recuperare a interiorităţii, încercare ce debutează prin conştientizarea golului sufletesc cauzat de contactul cu lumea. consecinţa imediată a conştientizării golului din lăuntru, în disonanţă tragică, dureroasă, cu nesfârşitul şi preaplinul divin, este teama: am o teamă de câteva zile. cum aş putea rămâne fără această lumină caldă din trup/ încât ţin înăuntru şi păstrez ca pe o secvenţă dragă de film orice sentiment./ aprind lumina şi o sting la nesfârşit doar ca să ştiu că este stinsă. Poezia devine o formă de „golire” a fiinţei de iluzii, suficienţă, afecte, false valori, perspective sau obiective. Devine confruntare dureroasă, dătătoare de spaime şi încordări, între sinele social şi sinele profund, intim, insuficient cercetat şi recunoscut. Pentru redobândirea sinelui este necesară agonizarea pe muchia tăioasă dintre viaţă şi neant: şinele mi-au pătruns prin os de aceea spatele meu a devenit descărnat/ cineva ciuguleşte mărunt/ mărunt din mine/ cu o forţă izbitoare. se întrevede, aici, truda sinelui de a deveni nimeni şi de a se împăca, simplu, cu un asemenea statut. fiinţa fizică pare redusă la postura de exponat într-un insectar social, profesionalizat. imobilitatea exterioară conduce, însă, la o teribilă dinamică interioară, la pulsaţii vii ale conştiinţei, la mişcări centripete ale spiritului, către sine. agonia, însă, pare a nu fi „întreagă”. există, în poezia medeei iancu, impresia împăcării cu durerea, a unui contract semnat cu suferinţa. Boala, mizeria unui trup corodat, durerea fizică sunt ascunse delicat în spatele acelei „igiene” a suferinţei, despre care pomeneam înainte, dar şi în spatele unei ingenuităţi netrucate, dătătoare de linişte. Prin stilul aparent ingenuu se încearcă recuperarea condiţiei umane anterioare căderii în păcat. ingenuitatea este dublată de o discretă obsesie a adevărului. versurile medeei iancu sunt lipsite de „broderii” stilistice. o permanentă nevoie de „simplificare” a transpunerii lirice a viziunilor şi realităţilor profunde se face simţită în volum. ingenuitate, deci, şi un anume adevăr, acel adevăr identificabil şi recognoscibil în copilărie, nesupus constrângerilor logice ori lingvistice. repetiţiile, de exemplu, frecvente în volum, trimit la imaginea unei fetiţe care, jucându-se cu propriile mâini, îşi umple fericita singurătate gravitând în jurul unei realităţi interioare, pe care o revarsă în oglinda unei realităţi exterioare, transfigurând-o: eu descriu inima ca pe bunica mea./ cerul e gri/ cerul e roşu/ cerul e portocaliu/ cerul e roz/ cerul e turcoaz/ cerul e galben/ cerul e verde/ noi ne atingem uşor până când ne rămân doar contururile. ingenuitatea aceasta, evident, nu face ca poezia medeei iancu să fie facilă căci presupune efortul recuperării şi al reconstituirii unei sensibilităţi complexe şi forarea unei căi de acces în straturile adânci ale conştiinţei. notele atinse printr-un astfel de ton sunt „curate”, lipsite de „accesorizarea” cu şabloane şi stereotipii, specifică maturităţii. nimic facil, însă, trebuie repetat. Într-un decor populat de artificii, jucării (forme de dedublare, de oglindire a vieţii lăuntrice în obiecte înzestrate cu putere empatică) şi culori tari, se desfăşoară scoaterea de sub colbul banalităţii a ceea ce este real şi adevărat: viaţa aceasta – stă scris în încheierea volumului – jucării peste jucării/ colecţii de ursuleţi/ şi un dumnezeu cu masca de pantalone, scofâlcit cu gâtu-i lungit peste ceruri cărora li s-a stricat cheiţa. [...] din gară în gară,/ se urcă tot mai sus/ unora le curge sânge din nas, alţii ţipă îngroziţi un ţipăt hârâit cu cheiţa blocată./ se urcă tot mai sus, ceruri peste ceruri,/ ceruri din beţe de chibrituri, ceruri din vată pe băţ ceruri spumoase,/ ceruri aromate din biscuiţi şi cremă de zahăr ars/ tot mai sus, până la capătul cerurilor cerului. divina tragedie nu îşi părăseşte cititorul în spaimă, angoasă, agonie. ultima parte a volumului (splendidă) este încărcată cu aerul palpabil, parcă, al împăcării. o împăcare ce îşi află rădăcinile în aşezarea sinelui pe locul potrivit între ai săi, între mamaia, tataia, tatăl a cărui moarte pare ancora însăşi a fiicei în moarte. liniştea vine nu dintr-o acceptare ideatică a morţii, ci din împăcarea cu viaţa proprie şi cu memoria. Înfăşor cerul pe deget/ Înfăşor îngerii pe inelar/ suflu deasupra lor/ se împrăştie fricoşi/ decupez viaţa, o lipesc pe pereţii spitalelor/ o lipesc pe pungile cu perfuzii/ o lipesc pe radiografie/ lipesc viaţa pe vitrinele magazinelor de pe/ rue st jaques, de pe jaques gay lussac./ o, decupez lacrimile din ochii/ lui audrey tautou/ le pun pe chipul tatei...volumul de poezii al medeei iancu este o concentrată, încordată scormonire în sine în căutarea nu a unui sens existenţial, ci a împăcării. agonizarea, trăirea profundă şi delicată a durerii este „temperată” de actul poetic însuşi. De fapt, convertirea în poezie a stării agonice, a firii şi a împăcării este formă sublimată de împărtăşire cu ceilalţi şi semn al unei „bunăvoinţe” izbăvitoare. la capătul acestei mişcări paradoxale, de ascensiune în adâncurile conştiinţei, se ajunge la recunoaşterea nenumăratelor chipuri cioplite, preluate sau proaspăt plămădite, într-o viaţă care obligă fiinţa la o chinuitoare căutare a răspunsurilor în afara universului palpabil, la care i s-a hărăzit accesul. dumnezeii mută mobila cerului, mobila tinerilor dumnezei (scrie medeea iancu, în închiderea volumului) / sus de tot, prin rânduri de ceruri, tinerii dumnezei vorbesc/ despre mobila tinerilor dumnezei istoria dumnezeilor purtaţi de glorie,/ dumnezei căzuţi, dumnezei puturoşi, dumnezei provinciali/ dumnezei atletici în costume de mişcare înghiţind flăcări/ dumnezei cu chip de clovn speriind copiii dumnezeilor, dumnezei instalatori reparând conductele cerului/ dumnezei cu teama de întuneric/ dumnezei muţi şi surzi cu decoraţii pe piept/ dumnezei cu coroane de staniol pe cap dumnezei reparând alţi dumnezei/ dumnezei graşi dumnezei slabi dumnezei rahitici dumnezei claustrofobi/ dumnezei birocraţi numărând dumnezeii cerurilor/ dumnezei cu iepuraşi sub mânecă dumnezei fără niciun dumnezeu;/ dumnezeii noştri plini de alţi dumnezei, mai mici.
Autor(i):  Irina Ciobotaru
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National