Articol
 
Inteligenta critica
Categorie articol: Lecturi
Al. Cistelecan este unul dintre puţinii critici de întâmpinare care îşi pun adesea în textele sale problema adecvării discursului analitic la cel literar (mai numesc unul: Lucian Raicu). Într-o cronică la una din culegerile semnate de Nicolae Manolescu după 1990, Cistelecan îşi „deconspiră” miezul tare al concepţiei sale despre critica literară. Umblă vorba prin presa culturală că, la finele lui 2012, Al. Cistelecan ar fi împlinit 60 de ani. Mie mi-e greu să cred, pentru că, în mintea mea, Cistelecan rămâne un critic tânăr, bine ancorat în prezentul imediat. Cum nu mă pricep să comit texte festive, e mai bine să scriu negru pe alb ce cred: multă vreme m-a mirat „autoritatea” pe care o are Al. Cistelecan în critica noastră. Asta pentru că, deşi am cronicărit şi eu ani la rând, deşi câteva zeci de foiletoane anual mai comit şi în prezent, deşi pe unele le-am şi adunat în vreo două cărţi (despre care, spre mândria mea, Al. Cistelecan a scris), nu am reuşit să mă debarasez cu totul de o prejudecată care spune că un critic literar „rămâne” prin studii, sinteze, monografii; ba, de e să îmi duc sinceritatea până la capăt, această prejudecată mi se consolidează cu cât trece timpul. Atâta doar că mă duce mintea să nu o absolutizez. Există critici făcuţi pentru studiul riguros, sec, betonat cu sute de referinţe. Adrian Marino, de pildă, care, e limpede, nu avea ce căuta în critica de întâmpinare. La fel cum există şi naturi critice spontane, agile, destinate parcă foiletonului. Pompiliu Constantinescu, Cornel Regman, Nicolae Mano-lescu, Al. Cistelecan, Daniel Cristea-Enache. De aceea, poate nu sunt cu totul lipsit de diplomaţie dacă spun acum, la ceas aniversar, că lectura articolelor şi a cărţilor lui Al. Cistelecan mi-au produs mereu o reacţie niţel schizoidă: pe de o parte, de încântare (critica sa este o lecţie de ironie şi de inteligenţă sclipitoare), pe de alta de frustrare: ce păcat că o minte atât de… şi de…, ce păcat că un autor atât de rafinat îşi investeşte resursele în texte de scurtă respiraţie, în cronici dedicate unor poeţi buni, dar şi unora de pluton. Sigur, îl citesc peste tot cu mare plăcere, cu profit intelectual, şi atunci când scrie despre Ion Mureşan, şi atunci când scrie despre Ion Drăgănoiu. Deşi, nu ascund, aş prefera să-l citesc luându-se de piept cu marii poeţi, nu doar cu cei contemporani. În această privinţă, oareşce dreptate are Alexandru Muşina, care, în cartea Scrisorile unui geniu balnear, pune, cred, diagnostice în general corecte criticilor generaţiei ’80: „Tot ce scrii tu e pregnant, substanţial, strălucitor chiar. Dar e vorba de mărunţiş, de «nisip». Nu de o plajă, ci de o stâncă critică avem nevoie, stimabile! (…) O practică a secundarului, o dulce, ardeleană subsidiaritate, dorinţa de a le face dreptate celor «obidiţi». (Vezi şi «Agârbiceanu», al lui Zaciu.) Oare, voi, clujenii, contaminaţi definitiv de virusul Zaciu, nu aveţi decât vocaţia lucrurilor mărunte, a revalorificărilor «perdanţilor», incapabili (din timiditate structurală, din complex faţă de bucureşteni?) să vă construiţi un monument critic?” Dar lucrurile nu sunt, îmi dau seama, atât de simple. Recitesc multe dintre cronicile lui Cistelecan, culese în volume precum Poezie şi livresc, Top ten, Al doilea top, Diacritice, Aide-mémoire. Multe nu îţi mai rămân de spus despre autorii respectivi, poeţi, critici, memorialişti, ce-or fi ei. Critica lui Cistelcan nu este, totuşi, una de verdict. Sau cel puţin nu una de verdict direct, ţanţoş, trântit brutal la începutul sau la finalul cronicii. Abia de aici începe şarmul ei: cititorul trebuie să-l urmărească mereu atent, să sesizeze nuanţele (la o adică, critica literară este o chestiune de nuanţe, nu de viziune maniheistă schematizată), să perceapă şi să guste ironiile, uneori crude, alteori benigne. Ceea ce se vede bine citind până şi cel mai „ocazional” text semnat de Cistelecan este faptul că pentru el discursul critic presupune o adevărată înscenare; asta înseamnă că autorul trebuie să-şi intre în rolul de critic, să îşi rostească replica, dar să rămână cumva şi în afara acestui oficiu şi să controleze derularea spectacolului. Pe Cistelecan îl simţi şi dincolo de „scena” textului său, în culise, amuzându-se copios pe seama celor ce se petrec în lumina reflectoarelor, bucurându-se de ce a pus la cale. E o dublă ironie care străbate din textele sale: cea care ia în cătare scriitori şi opere şi o alta, care parcă îl vizează, provocându-l, pe cititor. Interesant este faptul că, deşi autorul Diacriticelor este unul dintre cei mai populari cronicari (cel puţin printre scriitori, şi nu de ieri-de azi), strategiile specifice criticii lui Cistelecan nu ţin de tradiţia foiletonismului clasic. Scriitura sa este una densă, ludică, percutantă şi, mai ales, imprevizibilă. Aşa cum, de altfel, este şi principalul său condiment, ironia. Al. Cistelecan este unul dintre puţinii critici de întâmpinare care îşi pun adesea în textele sale problema adecvării discursului analitic la cel literar (mai numesc unul: Lucian Raicu). Într-o cronică la una din culegerile semnate de Nicolae Manolescu după 1990, Cistelecan îşi „deconspiră” miezul tare al concepţiei sale despre critica literară. Pornind de la premisa unei „incompatibilităţi” între critica literară şi literatura propriu-zisă, autorul se întreabă oportun: „Nu e atunci critica, oricare, caz patent de nepotrivire şi iluzionare? Caz flagrant de impostură? Iar de aici, inevitabil, de faliment?” Grele întrebări, care ne dau, parcă, frisoane. Dar care, de ce să nu recunoaştem, ne sâcâie periodic pe cei care credem că fără critica literară literatura însăşi ar sucomba sau s-ar aplatiza, ar bălti. Răspunsul lui Cistelcan la asemenea dileme trădând o panică mai mult retorică este următorul: „N-o fi, cu siguranţă, chiar aşa. Şi nu e chiar aşa pentru că, de fapt, critica e ironie, e inadecvare asumată şi problematizată. Nu că «ironia nu ţine de esenţa morală a criticii» (sau, mă rog, mai exact citând, nu ironia, ci «echivocurile, jocurile de cuvinte, ’apele’ pe care le face ironia”), cum zice Nicolae Manolescu la p. 120, ci ea e chiar esenţa – morală au ba, dar sigur mai mult decât morală; îmi vine să zic de-a dreptul ontologică, dar nu voi să caz la exageraţiune – a acesteia. Ironia admisă de Manolescu în critică, ironia de «artă», care «o colorează, îi conferă personalitate, dar n-o ajută prea mult să-şi atingă scopurile”, e una de al doilea grad, strict stilistic; şi, poate, o punere în transparenţă a ironiei funciare criticii, a ironiei din temei şi din statut. Critica e însă mai ironică atunci când nici nu ştie că e. Căci critica (literară) e ironie; sau nu e deloc.” Eu unul nu aş adera cu totul la o astfel de absolutizare a ironiei ca esenţă a actului critic (de fapt, cred că cele de mai sus se potrivesc criticii de întâmpinare, mai puţin studiului doct, cu pretenţii de sistematizare). Există şi alte posibile atitudini. Esenţial e ca ele să fie duse până la capăt şi, mai ales, să răspundă temperamentului critic al fiecărui autor. Pe Lucian Raicu nu îl văd un mare ironist, de pildă. Dar e unul dintre cei mai autentici critici pentru că nu falsează. Nu se dezice de propriile obsesii, ticuri, preferinţe, nu îşi drapează, de fapt, propria subiectivitate. Al. Cistelecan este, de asemenea, un critic autentic, care nu se înstrăinează de sine însuşi, care nu face eforturi ostentative de „adecvare” la subiect. Nu pretinde că dă verdicte imbatabile, nu ţine, ca alţii, să stabilească ierarhii indiscutabile (poate cel mult top-uri), nu intră în competiţii cu alţi critici (cel mult cu sine), în fine, nici nu îşi impune un ritm care să-i trădeze temperamentul sau nu se înjugă la proiecte care nu îi fac plăcere. De aceea, vocea sa este una mereu credibilă. În plus, scrisul său este unul exigent cu cititorul, dar care oferă şi satisfacţii intelectuale ca puţini alţi critici. Pe Cistelecan îl citesc adesea ca antrenament: îmi ţine în priză inteligenţa critică (atâta câtă e). Aş minţi dacă aş spune că el este unul dintre modelele mele în critica literară; nu mint însă dacă spun că este unul dintre foarte puţinii critici pe care îi citesc şi recitesc adesea nu pentru a mă edifica în legătură cu operele discutate, ci pentru ei înşişi. În orice carte semnată de Al. Cistelecan îl caut pe Al. Cistelecan, nu informaţia sau puncte de vedere pertinente. Nu îmi plac toţi poeţii pe care el îi gustă, nu sunt de acord cu destule opinii critice ale sale, nu ader la destule opţiuni pe care şi le asumă însă întotdeauna onest. Dar critica lui este una mereu stimulativă; eu unul nu am nici o îndoială: Al. Cistlecan este unul dintre cei mai inteligenţi critici ai literaturii române. Şi, de aceea, pe bună dreptate una dintre cele mai autoritare voci critice. De fapt, există un fel de „filtru” Cistelecan: ca poet, afirmat sau debutant, ca critic literar (nu evit cacofonia, Călinescu o folosea adesea fără reţineri) treci oricum prin această „moară”. Altfel este greu în lumea literară… 
Autor(i):  Bogdan Cretu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National