Articol
 
Pelegrin incongruent la Muntele Athos
Categorie articol: Lecturi
„Odată ieşiţi din Sfântul Munte, totul devine turistic. Vraja se rupe brutal, ca într-un ritual scenic shakespearian” – notează Dan C. Mihăilescu spre sfârşitul jurnalului său, cu o nuanţă de regret parcă şi cu o mărturisită îndoială a despărţirii spirituale de Athos, concentrată în titlul volumului şi subtil reiterată în rugăciunea din final, care, citită dinspre el, „conţine totul?”. „Cine ştie… tace. Cine nu ştie – vorbeşte.” Şi cum ştim că nimic nu trezeşte apetitul pentru o carte precum o replică contrapunctic plasată în deschiderea Prologului ei, mai cu seamă dacă autorul, Dan, C. Mihăilescu, este sinonim cu meşteşugul ştiinţei vorbelor, nu ne rămâne decât să descoperim experienţa care a generat o asemenea anxietate ludică, concentrată discursiv în volumul apărut în 2011 la Editura Humanitas, Oare chiar m-am întors de la Athos?. Glosând autoironic şi ştiutor pe marginea acestei înţelepciuni cu valoare ecumenică, Dan C. Mihăilescu îşi începe istorisirea călătoriei sale din aprilie-mai 2011 la Sfântul Munte, în compania pictorilor din grupul Prolog, convins fiind de inutilitatea unei alte poveşti acut subiective despre Athos, dar fidel condiţiei sale de „scrib post factum” al celor văzute şi trăite, al traseului şi al tovarăşilor de drum, al lumii în care intră ca un pelerin incongruent şi al propriilor reacţii şi reflecţii. După un asemenea debut abrupt, deopotrivă ironic şi savant, urmează un preludiu aproape liric, o descriere accentuat senzorială şi de o somptuozitate stilistică fermecătoare a călătoriei cu vaporul „Sf. Panteleimon” pe apele Mării Egee, a amestecului copleşitor de mare şi munte şi a primului contact cu lumea Athosului. Din preistoria întregii aventuri, concentrată la începutul primei secţiuni a volumului (Muncit de draci, lucrat de îngeri), aflăm că totul începe cu o inconştientă acceptare a invitaţiei lui Costion Nicolescu de a însoţi, în calitate de cronicar, „meşterii şi ucenicii” grupului Prolog într-un pelerinaj al pictorilor sprijinit de ÎPS Andrei Andreicuţ. „Dacă aş fi ştiut care-mi este adevărata menire, zău că nu aş fi acceptat. – mărturiseşte Dan C. Mihăilescu şi continuă – Să aduci în îngereasca împărăţie a Răbdării, Ascultării şi Isichiei un năbădăios atlet al neliniştii, hedonismului şi insubordonării, ca mine, apoi asta va să zică sadomasochism demn de cele mai perverse scenarii ale nesupunerii cu agendă protestantă!” Incongruenţa inconştientă nu exclude însă o tentativă de apropiere de universul athonit, firească profesionistului în ale culturii, Dan C. Mihăilescu expandând cu dibăcie informaţiile minimale despre Athos într-o compoziţie eclectic-armonioasă în care bârfele şi poveştile se completează cu istorii şi tratate cât se poate de serioase, cu accent pe dinamica relaţiilor dintre Ţările Române şi Muntele Sfânt, cu anatemele şi înţelepciunile ei. Completarea acestei educaţii are loc pe vasul care-i duce spre Athos, graţie unui album de „alfabetizare” dat de Ionuţ Totu (Sotiris Kadas: Mont Athos. Guide illustré des vingt monastères, Atena, 2006), istoria Sfântului Munte şi raporturile sale cu lumea dobândind noi contururi, sintetic şi reflexiv redate în Iute alfabetizare pe vapor. Astfel, pe măsură ce autorul (îşi) clarifică tot mai multe aspecte ce ţin de mişcările ortodoxismului actual, constată tot mai multe motive de incongruenţă între „hedonistul sexagenar, marcat de «sentimentul turistic al existenţei», panteist, flecar, hachiţos, vanitos, coleric, egocentrat infantil, insubordonabil şi imprevizibil” şi ritmurile spirituale ale Athosului. Nepotrivirea devine proclamat strigătoare la cer graţie exerciţiului retrospectiv al antecedentelor religioase ale autorului, însă acelaşi efort al reconstruirii istoriei personale a raporturilor cu biserica şi teologia semnalează cel puţin o oarecare doză de fascinaţie faţă de universul athonit, confirmată la capătul experienţei, în Epilog, de lista de motive pentru care ar reveni la Athos. Însă până atunci, diagnosticul rămâne cu încrâncenare cel al neporivirii rostului fiinţei sale „faţă de Dumnezeu, credinţă, biserică şi viaţă călugărească” şi al filtrării preeminent estetice a experienţei: „Fapt e că, din unghi religios văzând lucrurile, percepţia mea a rămas fundamental poetică. Lirică. Sentimentală, senzorială, spectaculară. Datoare în chip esenţial elementului estetic şi abia apoi factorului spiritual.” Coregrafia introspectivă revine în rafale scurte în Pe firul apei, jurnalul călătoriei la Athos ancorând mereu în variaţii ale întrebării „ce caut eu aici?” şi oglindindu-se complementar în discursul infinit mai credincios al lui Costion Niculescu, din a cărui carte din 2010, Et in Athos ego, citează abundent. Prima notă a jurnalului lui Dan C. Mihăilescu, din 29 aprilie 2011, consemnează auguri deloc favorabili pentru aventura athonită, ochelarii uitaţi de Ovidiu Golescu şi merindele lăsate în taxi neprevestind nimic bun. Călătoria chinuitoare cu microbuzul se amortizează în conversaţia incitantă a artiştilor care-l acompaniază (Ionuţ Totu, Oliv Mircea, George Mircea, Sorin Scurtulescu, Horia Paştina, Andrei Rosetti, Cons-tantin Flondor, Nicolae Badiu, Cristian Diţoiu). După o scurtă constatare a tipicităţii nu prea impresionante a Ouranopolisului, unde se îmbarcă pe vaporul „Sf. Panteleimon”, jurnalul descrie treptata intrare în atmosfera Athosului, mai întâi prin lecţia „timpului şi a răbdării” oferită de portul Dafni, unde un incident neplăcut cu un grup de ruşi nu prea amabili pune la încercare tocmai asimilarea unei asemenea lecţii, straniu prelungită în tratamentul primit la schitul Sf. Andrei, fost aşezământ rusesc, inconfortabil şi cazon. „Suntem trataţi ca-n filmele americane cu tacticile de bizutaj pentru echipele de comando: fiecare gest este un exerciţiu de supunere şi umilire” – notează un Dan C. Mihăilescu brusc transportat în vremea stagiului său militar la infanteria din Bacău în 1977. Dar dincolo de mizeria izolată a creaţiei umane, splendoarea naturii Muntelui şi vegetaţia sa exuberantă acţionează totuşi kathartic, un katharsis prelungit în fericire şi entuziasm la Cutlumuş, unde spectacolul arhitectural trezeşte admiraţia fericită şi contagioasă a lui Horia Paştina, tulburată în interiorul bisericii de trezirea scepticismului ironic al lui Dan C. Mihăilescu la contactul cu logica daniilor la icoane. Văzând o ureche de aur, dublet ritualic al organului vindecat, acesta se surprinde „gândind vinovat, mucalit: şi cu penisul ori prostata ce facem?!…” La schitul Kapsala, unde în regia părintelui Iacov se conturează ideea unei tabere de creaţie pentru pictori, cuvintele unui frate („orice vizită ne bucură de trei ori. O dată că aţi venit, de două ori că plecaţi…!!”) fixează limitele ospitabilităţii monahilor de la Sfântul Munte, bucuria primirii oaspeţilor fiind dublată din start de nerăbdarea plecării lor, „odată cu ispitirile dracilor care le împovărau cu voluptuoasă molipsire făptura”. Coborârea în camion spre schitul Lacu, „cu sentimentul că nu eşti decât un sac de cartofi”, şi ospeţia formală şi rece, cuvenită celor „veniţi să-ţi smintească rânduiala”, oferă o aplicare dură a acestor limite şi îl face pe autor să înţeleagă polemicile intestine ale Muntelui, dezacordul dintre „claustrofobi şi claustrofili” (formula îi aparţine), şi, un pas literar mai departe, să plonjeze într-un exerciţiu de imaginaţie privind sarcina Sfatului Bătrâ-nilor de pe Munte în era globalizării şi postmodernismului. Frumuseţea ameţitoare a muntelui în mare de la Prodromu şi ameţitoarea secvenţă a coborârii la peştera Sfântului Atha-nasie, întemeietorul Athosului, este repede umbrită de confruntarea cu inflexibilitatea submisivă a ritualului, aici impunându-se încă îngenuncherea. Refuzul jenat al autorului, „slujitor al firescului şi al autenticităţii”, de a îngenunchea găseşte o rezoluţie liniştitoare abia în cuvintele stareţului Efrem de la Vatopedi, convins că „libertatea, consimţirea, e de preferat supunerii fariseice”. Tot la Prodromu, Dan C. Mihăi-lescu compară asprimea cazonă şi cuvintele ruseşti din slujba de la Sf. Andrei cu stilul fastuos şi ritualitatea kinetică a slujbelor greceşti şi cu accentul pe cuvânt şi pe reculegere în slujba din aşezămintele româneşti. Cucerit de cântarea corală athonită şi tot mai captivat de liniile subtile ce unesc pictura Prologului de esenţa Athosului, Dan C. Mihăilescu abordează subtil mai deschis atmosfera de la Vatopedi, arsenalul său de scepticism şi exerciţiu mundan de imaginaţie topindu-se treptat graţie spectacolului liturgic la care părintele Daniil (Alexandru Cotescu, fiul Valeriei Seciu şi al lui Octavian Cotescu) îl pune în strană, în faţa altarului. „A doua revelaţie umană, după părintele Daniil”, stareţul Efrem posedă în viziunea autorului (diagnosticat cu Egoismos de înţeleptul monah) acea „flexibilitate duhovnicească” drespre care vorbeşte Andrei Pleşu (în volumul Pe viu despre Părinţii Bisericii), cu toate că abia mai târziu va înelege adevărata dimensiune a personalităţii egumenului Vatopediului. Despre ei, ca şi despre pictorii Prologului regăsiţi în fotografiile din volum, aflăm mai multe în partea secundă a volumului, Oameni şi natură, cu îngeri deasupra, unde, eliberat de inconfort şi experienţe umilitoare, autorul adună secvenţele de lumină umană, naturală şi spirituală a lumii athonite. Simultan satisfacţie şi frustrare, „micile extaze culinare” de la Vatopedi îi amintesc autorului de dineurile postrevoluţionare de la ambasada Franţei: „la fiecare masă vatopedică a fost la fel: nu ştiai ce şi când înghiţeai în sfertul acela de ceas în care stareţul predica în greceşte, tu nu pricepeai nimic, dar la urmă te ridicai mulţumit şi rezistai aşa vreo zece ore”. Este doar o mostră de povestire cu har, căci să nu uităm: „Aflu că, în greceşte, sunt syngraphein, adică scriitor. Sună frumos. Mi-aş nota-o pe cartea de vizită.” Un scriitor cu un discurs întotdeauna cuceritor, melanj fericit de oralitate fermecătoare, umor rafinat şi cizelări stilistice impecabile, de seriozitate profesională şi decomplexată mânuire a logosului. „Odată ieşiţi din Sfântul Munte, totul devine turistic. Vraja se rupe brutal, ca într-un ritual scenic shakespearian” – notează Dan C. Mihăilescu spre sfârşitul jurnalului său, cu o nuanţă de regret parcă şi cu o mărturisită îndoială a despărţirii spirituale de Athos, concentrată în titlul volumului şi subtil reiterată în rugăciunea din final, care, citită dinspre el, „conţine totul?”. r
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National