Articol
 
Expozitia Matisse, Cezanne, Picasso... L’aventure des Stein s-a inchis pe 16 ianuarie
Categorie articol: Lecturi
Poate ai visat urât, toate sunt la locul lor. Camelia îţi zimbeşte. Te-ai speriat ca un prost că te-a părăsit. Ha, ce chestie! Şi maşina aia mare care voia să te calce oare ce-o fi însemnând? Surâzi. Tu nu prea visezi, uite că acum ţii minte toate detaliile. Un film colorat. O să-ţi explice Camelia despre ce a fost vorba. Surâde şi ea. E linişte. Nu se aude nici un zgomot. Nimic. Nici vecinii care mereu fac baie între două şi trei noaptea, sau au ceva de tăiat, precum dl Micu de la etajul opt, la patru s-a mutat un oltean din Calafat, care ciocăne şi bocăne, că fost Erou al Muncii Socialiste – nimeni nu mai pomeneşte de ei, sărmanii oameni. E un mare admirator al Mariei Ciobanu, a cântat şi la nunta fetei celei mari, la Băileşti. Ştie tot blocul. Acum e linişte. E bine. La doi stă un marocan, însurat cu o basarabeancă, nu ştii câţi copii are exact, parcă în fiecare săptămână mai apare câte unul. Da, e bine, ce mai, e bine să crească populaţia României. Nu visa Cioran pentru români populaţia Chinei şi destinul Franţei? Cam aşa ceva parcă. Dracu mai ţine minte toate vorbele astea care tot circulă, tot circulă până dispar. Da. Nici măcar apa din conductele pentru calorifer nu se mai aude, o stare de prosteală după atâta distracţie şi mâncare. A fost frumos de sărbători. E linişte. Nu se aude nici măcar un câine lătrând la cine ştie ce beţiv care să se certe cu dna Dobre de la parter, face şi vinde borş, ehe, borş de tărâţe, ca pe vremuri. Nici borşul nu mai e ce-a fost. Dar se mai găseşte vreun pensionar, motociclist înrăit care tot meştereşte ceva la motor. Şi părinţii copiilor care mişună pe lângă el sunt chemaţi la ordine de la te miri ce fereastră. Aşa e după sărbători. Unii pleacă, alţii vin, alţii stau. Linişte. Nimic. Nimic. E linişte. E bine. Doar tu, fără să ştii exact despre ce este vorba. Parcă au amuţit cu toţii. Cerul închis, cenuşiu, apatic, cumva murdar, decolorat. Ca şi oamenii. Aşa e la Bucureşti după sărbători. Sau la Paris, iarna. Totul e cenuşiu, dacă nu e frig sau ninge sau sună sirena vreunei ambulanţe. Exişti. Oarecum. Poate nu este vorba de tine, ci de altcineva. Nimeni. E clar că liniştea asta e suspectă, dacă eşti obişnuit şi te-ai adaptat la trepidaţiile oraşului. Cu pârâitul tobelor de eşapament ale motocicletelor, cu scrâşnitul roţilor de tramvai pe şine, cu zgomotul lăsat în urma lor de gunoieri, cu sunetele greu de calificat ale vrăbiilor sau ciorilor. Uneori îţi place, alteori nu, deseori îţi devine indiferent. Noaptea. Sau ziua. Că eşti la Bucureşti, la Paris, sau nu-contează-unde-în lume. Eşti sau nu eşti nu mai contează. Ceva ciudat se petrece. Sub un cer închis, cenuşiu, pustiu. Ceva. Se întâmplă. Cu tine. Ca şi cu întregul oraş. Cu întreaga omenire. Nu-ţi pasă nici de soarta doctorului Arafat şi de noua lege a sănătăţii, nici de câinii comunitari. N-o să mai fie eutanasiaţi. Ei şi. Sănătoşi să fim şi basta. Oamenii de pe la noi demonstrează mai lesne pentru dobitoace decât pentru oameni. Poate nu este aşa, dar aşa pare. Oraşul. Oamenii. Lâncezeşti în casă, te învârţi prin bucătărie, te suceşti prin sufragerie, nu-ţi găseşti locul nici cum, faci un duş, mănânci ceva fără chef, să nu mai auzi de mâncare, bei o cafea, parcă nu are nici un gust de când a plecat ea. Auzi când şi-a găsit şi ea să plece de acasă. De sărbători. O femeie. Absentă acum. Bucureştiul fără nimeni lângă tine e gol. Închizi-deschizi, televizorul fără să te intereseze nimic. Ziare nu mai cumperi de multă vreme. Nu-ţi pasă nici de noul copil al lui Sarkozy, nici de viitorul lui Strauss Khan. Auzi cum îl cheamă pe preşedintele Algeriei, Abdelaziz Bouteflika. Ce de chestii ţi se învârt prin cap. Ce nume. Bouteflica. Nu ştii care lider mongol se numea Jumjaaghin Ţedenbal. Ce nume! Ha. Fel de fel de nume, asta e lumea. Puţin e mai uşor de reţinut. Fel de fel de oameni. O să fie din nou ales preşedinte. Ăsta îţi taie un picior fără să clipească. Ei şi? O să scrie un protest nu ştiu care asociaţie pentru drepturile omului şi gata. E clar, ai o zi proastă. Nu-ţi găseşti nici locul, nici rostul. Ce-o mai fi şi asta? Nimic. Ceva în plus pe lângă ce este. Ce este? Grea-ţă, lene, plictis, oboseală. Ei, aş, aiureli. Poate ai mâncat prea mult în ultima vreme. Sau să fie de la băutură? Sau de la cafea. Prea multe toxine în organism? Sau de la nimic. A plecat ea şi atât. Simplu. O iubeai? Da. Te iubea? Da. Nu ştiu adică, dar îmi dădea să înţeleg că este ceva. Zicea că ţine la mine. Tu ce înţelegi prin asta? Eu de unde să ştiu? Vă înţelegeaţi? Nu prea… Şi atunci? Atunci a plecat. Urma să mergem la Paris, să vizităm Grand Palais şi să vedem expoziţia Picasso-Cezanne-Matisse a fraţilor Stein… Abia aşteptam să plecăm… Nu era mare deranj să te duci trei zile la Paris… Dar a plecat, aşa… Cum aşa? Simplu, a chemat un camion, a luat tot ce era al ei şi gata. Mi-au povestit vecnii. Mi-a lăsat doar cărţile. Cumva ostentativ, ştia bine că ţin mult la ele. Uneori era geloasă pe faptul că eram prea ataşat de cărţi. Acum a dispărut, nu se mai poate face nimic. Fără să lase un bilet, un telefon? Nu. Şi tu ce-o să faci? Ce să fac. Nimic, trăiesc. O să trăiesc, nu am de ales. Fac un duş în plus şi o să fumez ceva mai mult decât de obicei. Da, toate trec. Aşa e, trec. Nu e greu să dai explicaţii acolo unde nu explicaţiile fac viaţa ta. Cine? Tu. Eşti. Sau mai puţin. Mare scofală că eşti. Tu. Eu. El. Ea. Ea a plecat. Mare scofală, poate mai bine e aşa. O ţigară nu are nici un efect. Nimic. E clar, o zi proastă. Uneori vin şi se duc. Le uiţi, se şterg, se risipesc în alte zile. Mai bune. Mai cum? Mai bune. Ei, alta acum. Toate sunt la fel. Bune, rele. Ce contează. Zile. Şi tu printre ele. Pe lângă. Pe deasupra. Nicăieri. Imagini. Sunete. Gânduri disparate. Îţi trec prin cap fel de fel. Uite, de exemplu. An gazier, ce expresie idioată, auzi, an gazier, de la gaze, gaze naturale. Poate să existe aşa ceva? Da, pe un act emis de guvern. Semnat chiar de primul ministru. Ce limbă o mai fi şi asta. Puah, idioţi peste tot. Aşa. Fără nici o finalitate. Fina cum? Finalitate. Ei, alta acum, ce de vorbe aiurea. Cam toate sunt aiurea. Vorbe şi atât. Ar putea ieşi pe afară, să se ducă undeva, la cineva, la cinema, să dea o tură prin Herăstrău, cumva, de ce nu. Hm, la ce bun? Se întinde în pat şi închide ochii. Da, e bine, abia acum lumea e a ta. Ai iubit-o. Acum a plecat. Canarul galben. Vremuri. Moni Bordeianu şi Phoenix. I-ai descoperit abia acum. Ca şi cum ai vrea să trăieşti într-un timp trecut din care nu ai făcut parte. Ce să cauţi tu la Paris când nici în Bucureşti nu-ţi găseşti locul? Ştii oare unde te afli? Pe ce lume, cu cine? Deschizi televizorul şi eşti peste tot. Tu nu mai eşti. Doar ştirile şi buletinul meteorologic. Cei vii şi cei morţi şi cum e vremea prin lume. Evident Traian Băsescu. Euro stă bine încă. Deodată vezi că vine o maşină în mare viteză spre tine. Şi parcă eşti paralizat, nu ştii încotro s-o iei, ai rămas încremenit locului, nu ştii ce să faci. Începi să strigi. Nuuuu! Te trezeşti. Ce se întâmplă. Ai visat, da, ai visat, nimic nu este adevărat, ai broboane de transpiraţie pe frunte. Camelia e lângă tine şi te întreabă ce s-a întâmplat. Abia acum realizezi că poate ai mâncat mult, prea multă carne de porc în săptămânile astea când ai frigiderul plin. Poate ai visat urât, toate sunt la locul lor. Camelia îţi zimbeşte. Te-ai speriat ca un prost că te-a părăsit. Ha, ce chestie! Şi maşina aia mare care voia să te calce oare ce-o fi însemnând? Surâzi. Tu nu prea visezi, uite că acum ţii minte toate detaliile. Un film colorat. O să-ţi explice Camelia despre ce a fost vorba. Surâde şi ea. Nu auzi când îţi vorbesc? Ţi-am spus să nu mai mănânci atât de mult înainte de culcare. Eu spun, eu aud. Nu mă mai iubeşti… Asta e! El se scoală, tace, surâde, buimac, se duce la baie să se spele pe faţă. Vezi să nu uzi toată baia, se aude în urma lui… Puţină apă rece nu strică niciodată. Ha, ce chestie, ce vis. Camelia nu a plecat nicăieri. Ea are mereu dreptate. De data asta nu. N-a mâncat nimic seara seara trecută. Chiar nu mai vrea să audă de mâncare. Şi atunci ce se întâmplă? Nimic. Aşa e după sărbători.
Autor(i):  Bedros Horasangian
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National