Articol
 
Poetica figurilor orientale in poezia romantica engleza. Reprezentari ale figurilor umane
Categorie articol: Lecturi
na dintre cele mai pregnante efigii ale Orientului romantic este cea a lui Mahomed. În fragmentul Mohammed de Southey, el apare înfăţişat în strânsă relaţie cu ginerele său, Ali. Bărbaţii din Koreish, tocmiţi să-l ucidă pe Profet, sunt suprinşi să-l găsească, în locul acestuia, pe soţul Fatimei. Figura eroului fără nume transpare cu acuitate din poemul byronian Thy Days Are Done, integrat în Hebrew Melodies. Deşi lăsat intenţionat anonim, faptele de arme ale viteazului luptător sunt venerate de toată lumea: „Thy days are done – thy fame begun – / Thy country’s strains record / The triumphs of her chosen Son – / The slaughter of his sword – / The deeds he did – the fields he won – / The freedom he restored!”. În urma experienţei lui Byron, mort timpuriu din cauza unei febre contractate în timpul războiului pentru independenţa Greciei, nu ne putem abţine să intuim că poetul pare a-şi scrie, inconştient, epitaful: „Thy name – our charging hosts along, / Shall be the battle-word – / Thy fall – the theme of choral song / From virgin voices pour’d, / To weep – would do thy glory wrong – / Thou shalt not be deplored!”. Atunci când eroul dobândeşte un nume, el poate fi cel al primului rege al regatului unit al Israelului, Saul, distribuit în contextul unei viziuni terifiante. Poemul Saul (numit, după unele surse, Thou Whose Spell Can Raise the Dead) din Hebrew Melodies îşi asumă ca hipotext veterotestamentara Carte a lui Samuel şi are în centru figura acestuia din urmă, ridicat din morţi prin acţiunea vrăjitoarei din Endor2 pentru a-i vesti regelui iudeu sfârşitul iminent. Figura revenant-ului, în materialitatea ei repugnantă, este ea însăşi o metaforă extinsă a terorii scripturale: „Death stood all glassy in his fixed eye: / His hand was wither’d, and his veins were dry; / His foot, in bony whiteness, glitter’d there, / Shrunken and sinewless, and ghastly bare; / From lips that moved not and unbreathing frame, / Like cavern’d winds, the hollow acccents came”. Cel întors de dincolo îi aduce un mesaj cumplit lui Saul, profeţie care se va şi împlini în următoarele zile, fiindcă, în timpul bătăliei de la Muntele Gilboa, împotriva filistenilor, regele se va sinucide, iar trei dintre fiii săi vor pieri în luptă: „«Thou, thy race, lie pale and low, / Pierced by shafts of many a bow; / And the falchion by thy side / To thy heart thy hand shall guide: / Crownless, breathless, headless fall, / Son and sire, the house of Saul!»”. Poemul este acompaniat de o compoziţie numită Song of Saul Before His Last Battle (numită, după unele surse, Warriors and Chiefs, în acord cu primul vers), în care Byron condensează, liric, testamentul politic al regelui. El se adresează căpeteniilor militare: „Warriors and Chiefs! should the shaft or the sword / Pierce me in leading the host of the Lord, / Heed not the corse, though a king’s, in your path: / Bury your steel in the bosoms of Gath!”. Saul îşi acceptă senin moartea: „Farewell to others, but never we part, / Heir to my royalty, son of my heart! / Bright is the diadem, boundless the sway, / Or kingly the death which awaits us today”. Samuel nu este singurul înţelept adus la viaţă în Hebrew Melodies. Un predicator anonim, dar înrudit, ca imaginar şi viziune asupra lumii, cu Ecleziastul biblic, ne dezvăluie secretul deşertăciunii în poemul declamativ „All Is Vanity, Saith the Preacher”: „Fame, wisdom, love, and power were mine, / And health and youth possess’d me; / My goblets blush’d from every vine, / And lovely forms caress’d me; / I sunn’d my heart in beauty’s eyes, / And felt my soul grow tender; / All earth can give, or mortal prize, / Was mine of regal splendour”. Însă, cum este de aşteptat, urmează desengaño, sau ceea ce Blake ar fi numit tranziţia dureroasă, dar necesară de la starea de inocenţă la cea de experienţă ( fiindcă viaţa consumată la nivel senzorial este inocentă, cea petrecută în reflecţie este experienţă). Totuşi, cel mai adesea, stările descrise rămân în pendulare dialectică, incapabile să se fixeze într-o matcă bine delimitată: „The serpent of the field, by art / And spells is won from harming; / But that which coils around the heart, / Oh! who hath power of charming? / It will not list to wisdom’s lore, / Nor music’s voice can lure it; / But there it stings for evermore / The soul that must endure it”. Una dintre cele mai pregnante efigii ale Orientului romantic este cea a lui Mahomed. În fragmentul Mohammed de Southey, el apare înfăţişat în strânsă relaţie cu ginerele său, Ali. Bărbaţii din Koreish, tocmiţi să-l ucidă pe Profet, sunt suprinşi să-l găsească, în locul acestuia, pe soţul Fatimei. Din respect faţă de tatăl lui Ali, Abu Talib, asasinii se abţin de la orice agresiune (după experienţele teroriste declanşate de grupările islamice, sintagma „coroana martirilor” apare frisonantă): „But when the youth went forth, they saw and behold! it was Ali! / Steady the hero’s face: it was pale, for his life was a blessing; / It was calm, for in death he look’d on to the crown of the martyr”. Un exemplu de caracterizare indirectă a virtuţilor lui Mahomed este furnizată graţie intervenţiei salutare, în ordine spirituală, a musulmanului (identificat prin sinecdocă) devotat cauzei lui Allah şi a trimisului acestuia, pe care dragostea simplă îl vrea ocrotit de mâna ucigaşilor: „But the voice of the Moslem, the silent prayer of the faithful, / Rose to the throne of God; and tears of the heart overflowing / Interceded for him whom they loved and believed his apostle”. În cele din urmă, avertizat de Ali în privinţa pericolelor de pretutindeni, resemnat, Profetul acceptă hegira: „Mohammed heard, and he bow’d his head, and groan’d for his exile”. În final, Othman cade victimă propriului orgoliu de stăpânire. Un portret la fel de encomiastic al Profetului se desprinde din poemul Mahomet de Coleridge, în care eroul, invocat în stil homeric (eul creator alegând ca destinatar propriul suflet), este creionat ca salvator al credinţei pure3 şi ca adversar al ipocriziei proferate deopotrivă de păgâni şi de creştini. Mesajul trebuie să fi părut cel puţin scandalos în mediul conservator al Angliei de atunci: „Utter the song, O my soul! the flight and return of Mohammed, / Prophet and priest, who scatter’d abroad both evil and blessing, / Huge wasteful empires founded and hallow’d slow persecution, / Soul-withering, but crush’d the blasphemous rites of the Pagan / And idolatrous Christians […]”. Dumnezeu însuşi decide să pună capăt idolatriei şi-l transformă pe Mahomed în instrumentul voinţei sale: „Wherefore Heaven decreed th’ enthusiast warrior of Mecca, / Choosing good from iniquity rather than evil from goodness”. Mahomed este prezent şi în drama lirică Hellas de Shelley, dedicată prinţului Alexandru Mavrocor-dat. În cea mai bună tradiţie a ironiei atee (democratică în esenţa ei demitizantă), eul creator instrumentează un scenariu care-i plasează, în succesiune strictă, pe Satan, pe Christos şi pe Profet, fiecare trebuind să ţină un discurs în faţa „senatului zeilor”. Când îi vine rândul, Mahomed i se adresează lui Dumnezeu în forma Cuvântului: „Wake, thou Word / Of God, and form the throne of Destiny / Even to the utmost limit of thy way / May triumph”. Desigur, nu putea lipsi ruga patetică, îndreptată împotriva necredincioşilor, sămânţă a temutului Jihad: „Be thou a curse on them whose creed / Divides and multiplies the most high God”. Cel mai convingător vrăjitor plasat în Orient de poezia romantică se găseşte în poemul epic The Curse of Kehama de Southey. Personajul eponim, al cărui fiu, Arvalan, pe cale de a o viola pe fecioara Kaylial, este ucis pe drept de curajosul Ladurlad, aruncă un blestem înfricoşător asupra acestuia din urmă, care astfel dobândeşte puteri supranaturale şi accede, implicit, la o treaptă de iniţiere spirituală superioară. Prin proporţii şi prin referinţe, elaborata imprecaţie pare inspirată nu de incantaţiile hinduse, ci mai degrabă de ritualistica zoroastriană: „I charm thy life / From the weapons of strife, / From stone and from wood, / From fire and from flood, / From the serpent’s tooth, / And the beasts of blood”. Invocarea elementelor şi consonanţa dintre material şi spiritual apropie blestemul şi de tradiţia populară balcanică, iar enumeraţia metodică imprimă tonului un aer convingător: „From Sickness I charm thee, / And Time shall not harm thee; / But Earth which is mine, / Its fruits shall deny thee; / And Water shall hear me, / And know thee and fly thee; / And the Winds shall not touch thee, / When they pass by thee, / And the Dews shall not wet thee, / When they fall nigh thee”. Însă ce ar fi masculinul în absenţa femininului?, ne învaţă să ne întrebăm o lungă şi respectabilă tradiţie alchimică, de care romanticii, cu pasiunea lor pentru ocultism, nu puteau face abstracţie. Acolo unde există un necromant, trebuie să descoperim, prin forţa împrejurărilor, şi o vrăjitoare. Southey o înfăţişează, în respectabila tradiţie a demonizării pasiunilor feminine, ca pe un athanor al emoţiilor neîmplinite, al speranţelor pierdute, al afectelor deficitar plasate: „She was a woman, whose unlovely youth, / Even like a canker’d rose which none will cull, / Had wither’d on the stalk; her heart was full / Of passions which had found no natural scope, / Feelings which there had grown but ripen’d not, / Desires unsatisfied, abortive hope, / Repinings which provoked vindictive thought: / These restless elements for ever wrought / Fermenting in her with perpetual stir, / And thus her spirit to all evil moved”. În continuare, vreau să discutăm despre artişti şi despre muzele acestora: toţi sunt scăldaţi cu generozitate de soarele Orientului. Bibliografie Byron, George Gordon. The Complete Poetical Works. 7 vol. Edited by Jerome J. McGann. Oxford: Clarendon Press, 1980-1993. Coleridge, Samuel Taylor. The Complete Poetical Works. 2 vol. Edited with textual and biographical notes by Ernest Hartley Coleridge. Oxford: Clarendon Press, 1968. Givone, Sergio. „Intelectualul”. Omul romantic. Volum coordonat de François Furet. Prefaţă de Elena Brăteanu. Traducere coordonată de Giuliano Sfichi. Iaşi: Polirom, 2000. 229-258. Omul romantic. Volum coordonat de François Furet. Prefaţă de Elena Brăteanu. Traducere coordonată de Giuliano Sfichi. Iaşi: Polirom, 2000. Shelley, Percy Bysshe. The Complete Poetical Works. Edited by Thomas Hutchinson. London, Oxford and New York: Oxford University Press, 1956. Southey, Robert. Poetical Works. 5 vol. Edited by Lynda Pratt. London: Pickering and Chatto, 2004. 1. Această lucrare a fost finanţată din contractul POSDRU/89/1.5/S/61968, proiect strategic ID 61968 (2009), cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013. 2. Medium-ul este absent din relatarea paralelă a incidentului, cosemnată în veterotestamentara Carte a lui Isus Sirah. 3. Faptul că, spre deosebire de Byron şi de Shelley, Coleridge, ca şi colaboratorul său apropiat, Wordsworth, apără valori esenţialmente religioase nu trebuie să ne suprindă. În acest sens, Sergio Givone face următoarea observaţie în legătură cu programul culegerii Lyrical Ballads (1798): „este, oricum, semnificativ faptul că evidentul panteism de fond capătă o intonaţie creştină, confirmând teza că în natură vorbeşte Dumnezeu, însă nu ca putere anonimă, ci ca divinitate care se adresează unui popor istoric, reţinându-l în preajma originilor, deci în mijlocirea naturii” (252: 2000).
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National