Articol
 
Tema tatalui
Categorie articol: Lecturi
Ciudat se mai amestecă la acest autor luciditatea şi vinovăţia. Imaginea tatălui este „fotografiată” cu o precizie naturalistă, fără retuşuri ale mediocrităţii unui om care şi-a risipit viaţa şi darurile. Simetric, fiul celui care şi-a stricat viaţa doreşte să-şi strice cartea – chiar pe aceasta pe care o scrie. Sinceritatea retorică ajunge departe, mărşăluieşte soldăţeşte prin noroaie in-imaginabile şi trebuie să recunoască: „M-am împotmolit”. Şi din Clopot, şi din altă parte, ştim ce înseamnă spaţiul geo-spiritual al Banatului pentru scriitor. Înţelegerea cu care a pătruns literatura lui Sorin Titel trădează o identificare bovarică. Vorbind aici despre „scriitor”, modelul ghicit era, în ceea ce mă priveşte, prietenul său: „Aşa, ea vede lumea din bucătărie. O lume fără sens şi plină de întâmplări. Cum mi-ar plăcea să scriu. Viaţă – şi nimic altceva.” Şi nu este literatura autorului Ţării îndepărtate una scrisă „din perspectiva morţii”? L. Ciocârlie are o structură diferită: anxios, ros de incertitudini, deşi acestea nu-1 aruncă în braţele morţii, pentru că este inapt de fericire. Personajele cu vocaţia fericirii, acelea ale lui Sorin Titel, ştiu că răul trebuie ţinut la distanţă, nu e bine să te joci cu el, că neliniştea trebuie dublată de seninătate. Or, L. Ciocârlie alege să înainteze cu braţele desfăcute în braţele neliniştii, într-un elan transcendent utopic. Tentaţia este pentru el înşelătoare. „Poate că adevărata viaţă este dincolo de bine şi de rău”… „Poate”, semn al incertitudinii. S. Titel aşează viaţa personajelor la mijloc, între bine şi rău, cu fruntea spre polul plus. Atunci când uită teoriile sale şi pe ale altora, ceva din personalitatea lui L. Ciocârlie se apropie de aceea a lui Sorin Titel: acest lucid are nostalgii, acest modern se întoarce cu faţa spre trecut. Tema tatălui, în Clopotul scufundat, modelează şi modulează marea supratemă a cărţii: complexul de vinovăţie, vinovăţia faţă de cel care nu a reuşit, cel care avea vocaţia de a distruge, asemenea lui Molloy. Ciudat se mai amestecă la acest autor luciditatea şi vinovăţia. Imaginea tatălui este „fotografiată” cu o precizie naturalistă, fără retuşuri ale mediocrităţii unui om care şi-a risipit viaţa şi darurile. Simetric, fiul celui care şi-a stricat viaţa doreşte să-şi strice cartea – chiar pe aceasta pe care o scrie. Scrisul capătă accente exasperate, dar aspiraţia secretă nu poate fi ratarea. Timiditatea e deformată spre bravură. Şi totuşi, calea literaturii, secundară, fusese sugerată în mod inexplicabil chiar de tatăl viitorului scriitor. Cel care azi se nedreptăţeşte la tot pasul, uneori inexplicabil, pentru că probe ale vulgarităţii, prostiei etc., recunoscute, nu pot fi şi cunoscute. Uneori el îşi reneagă virtuţi evidente. Sau, dacă nu-i sunt de folos, crede că nu le are. Aşa se întâmplă cu imaginaţia. De nicăieri nu se vede dorinţa de a se limita. Dimpotrivă. Şi spunând că nu gândeşte sau gândeşte prost, îşi trădează abia neomeneasca sete de absolut a cunoaşterii. Dacă are o veritabilă mistică, aceea este doar a lipsei de limită. El vrea să convertească totul în har – mai ales ceea ce nu are nimic din substanţa acestuia. În plan spiritual, cum se ştie, scepticii sunt nişte optimişti care redescoperă totul, dar altfel. Nu poţi trăi în inconfort, nelinişte, slăbiciune. Confesorul de aici are mulţumiri, şi nu din cele mediocre: „Acesta ar putea să fie geniul meu – să privesc lumea din perspectiva omului care nu e bun de nimic”. Acest „neştiutor” (opus, prin obşească fatalitate, Mai Ştiutorului Mihai Şora), în ale scrisului şi nu numai, ştie foarte multe şi nu pierde ocazia de a oferi lecţii. Pentru că, declarându-şi impostura, el se dovedeşte a fi mai ales ceea ce îşi refuză. Anume, spiritul pedagogic. Critica de care vrea să se despartă l-a mântuit de unele incertitudini. Răzvrătirea sa nu poate atinge un capăt. Autorul acesta nu scrie pentru a se cunoaşte, ci se cunoaşte pentru că scrie. Mai mult decât să afle, el vrea să spună. Dar discursul acesta, stilistic „impur”, ca oricare de altfel, nu poate fi integral caracterizant. Nimeni nu este lipsit de „poză”. Iată şi acum, şi aici: „Idealul meu, să fiu invizibil”. Aş mai cita ceva pentru decrisparea propriului discurs şi pentru că mi se pare de un comic cvasi-involuntar pentru Ciocârlie: „Dacă am umplut o pagină, sunt vesel ca un cintezoi”. De cele mai multe ori, muzica acestei proze are un timbru inconfundabil şi înrobitor. Dăm peste formulări frumoase, inteligente, dar niciodată frumuseţea nu se substituie adevărului, dacă nu-l credem pe autor că spune adevărul. În măsura în care se ascunde, trebuie să admitem că nici el nu ne poate da mai mult adevăr decât este capabilă arta din totdeauna. Textul realizat aici are mai tot timpul un pretext ad-hoc, necugetat anterior, de la jurnalul adolescentului la reţeta bucătăresei. Întregind portretul tatălui, cartea este deopotrivă una a recunoştinţei. Spre sfârşitul ei, autorul pune mai multe accente luminoase. Tatăl fusese pentru el „zeul casei”, „mâna destinului”, spre a folosi acum aceste formule-clişeu, pe care cartea comentată nu le preia. Neavând idei, în afara uneia – absenţa energiei –, şi aceasta mai mult o impresie, autorul este scutit şi de prejudecăţi. El afirmă, retractează, trage linii, şterge, într-o formă care se află mereu în stadiul germinativ. Greu de aflat contururile coerente ale personalităţii acestui personaj. El nu pare a fi un risipitor, un indiferent, devreme ce îşi recunoaşte o mentalitate de „meşteşugar”, economisind totul. Nu e nici un spontan: „la mine convenţiile sunt natură”. Ai impresia că abia se găseşte undeva, că trebuie să fugă de acolo, să se caute în alta parte. Vorbind atât despre incertitudini, pe parcurs pare că le pierde cu totul. Cu personalitatea sa acaparatoare, el pare a ilustra exemplul celui care nu-şi poate păstra şi arăta „ideile”. De fapt, ce fel de energie îi lipseşte, fizică sau spirituală? Scriitorul se trezeşte zilnic la ora cinci şi-şi începe truda. Frumos spune el că mai la îndemână este luciditatea decât sinceritatea. Modelul livresc tutelează în mod vădit acest eu care se desface, pe cât posibil, înaintea cititorului. O spune în nenumărate rânduri, cu o mândrie nedisimulată, stranie doar în ceea ce priveşte alegerea şi angajarea: „Vreau să fiu Molloy, ce să fiu Beckett”. Dacă are anumite date bio-psihologice becketiene, ele nu-l pot transforma în mai mult decât într-un emul. Prin solul geografic şi chiar prin cultura câştigată, L. Ciocârlie se află în imposibilitatea de a aluneca pe o asemenea treaptă a radicalismului. Vreau să spun cât se poate de direct că el nu-i totuşi un veritabil neliniştit, pentru că nu este exclusivist ori fanatic. Ceea ce spune undeva despre laşitate oferă o lămurire: poţi suporta orice, poţi trai cu vinovăţia, dar ceea ce nu poţi sau poţi mai greu este să ştii că ştiu şi alţii cât eşti de vinovat. Personajul de aici (şi va trebui să admitem romanescul imanent oricărui jurnal) nu este nici un neîmpăcat. Probabil că nu şi-ar recunoaşte nici un proiect neîmplinit. Nefiind cu adevărat tragic, lui nu-i lipsesc momentele când devine tulburător: „Dacă mă gândesc bine, lucrul cel mai rău pe care mi-1 închipui este să-ţi fie refuzată moartea”. Este şi un fel de joacă, mai mult sumbră, e adevărat, în aceste pagini, în care farmecul se naşte din siguranţa, naturaleţea ambiguă a frazării: „Dacă eşti ceva, n-ai nevoie să faci nimic – şi totuşi faci mult”. Cel care scrie Clopotul scufundat nu are ranchiune, nu are ce să răzbune. Nemulţumit de sine, el ştie că-i poate mulţumi pe alţii. Însă nu sunt foarte sigur că înţeleg mereu ce scrie. Anunţam că cel mai adesea lipsesc faptele ori că retrăirea sentimentelor altora este incertă. Acolo unde cel mult pot să ajung este ca să retrăiesc un stil al gândirii. Cum să înţeleg aspiraţia către o viaţă „plină (s. n.) de renunţare”? Unde să pun accentul, pe „renunţare” sau pe „plină”? Autorul pomeneşte de o instanţă abstractă, căreia i se mărturiseşte, care-l judecă; şi, în alt loc, despre structura sa, presupus a fi adevărată, de „ideolog”. Dar, amintindu-1 pe C. Noica, îi reproşează tocmai ignorarea existenţialului pentru esenţial. Noica îşi fixase câteva idei. Gândirea versatilă (cu particularitatea: întoarsă spre ea însăşi) a literatului se hrăneşte din aerul unor trăiri. De aceea detectez un suspin omenesc în aceste „amintiri” (în sensul că memoria este pe primul loc, înaintea hârtiei), un timbru elegiac devenit refren, un sentiment al trecerii pe lângă esenţial, inconsistenţă, imperfecţiune, ceva care se apropie de sfârşit fără a fi început prea bine. L. Ciocârlie observă că scriitura este autonomă, nici viaţă, nici moarte, dar ceva din fiecare, anulându-le şi potenţându-le. Scriitura este o formă a fiinţării uşor ultragiate. Poţi găsi formulări cristalizate, memorabile, dar distanţa la care este ţinută aforistica are rostul de a menţine strânsă relaţia dintre senzaţie şi „idee”. Senzaţia refuză să se raţionalizeze ori să se „dogmatizeze” . Gândirea rămâne veşnic însetată de un absolut iluzoriu. Senzaţia refuză gândirea, tinzând înspre autonomie. „Natura” incertă, configurată în această carte, a pierdut oroarea de vid. Nu poţi şti ce crede Personajul despre anumite lucruri, pe care le trece sub tăcere, dar le poţi presupune. De exemplu, despre milă: probabil că doar în mod involuntar o stârneşte, afirmând că are „unele trăsături mentale la limita debilităţii”. Posedăm convingerea că orice bilanţ este dramatic; este tot ce poţi „lua” pentru a te vindeca de impostură. Conştiinţa, instanţa locutoare, unitară în discontinuitate, are atâtea cute, discursul ei apucă atâtea meandre, cuvintele ei sunt atât de „pătate” şi incerte; găseşti aici atât adevăr, limitat fatalmente – încât, citind, nu-ţi rămâne decât abandonul, predarea, supunerea. Te desfaci cu dificultate şi regret din plasa acestui text pe care l-am subliniat la fiecare pagină, ceea ce nu are cum să se vadă aici. Şi totuşi: „Eşti chiar atât de doborât? mă întreb. Nicidecum. Sunt mult mai divers şi mult mai senin decât s-ar crede din ce scriu. Şi perfect conştient: fac parte din jumătatea privilegiată a omenirii, a celor mai deştepţi, mai sănătoşi, mai fericiţi. Mai am încă prieteni, le am pe fete, o am pe T. Iar viaţa, mă pedepsesc cu această «idee», rămâne cel mai bun lucru pe care ni-1 putem dori. Pe deasupra, mai am şi resursa nesecată a artei, oricât de posace, bucuria de a fi”. La sfârşitul lecturii îţi dai seama că autorul „ştia” unde o să ajungă. O carte luxuriantă în trăiri, colorată divers sub semnul unui „soare nocturn” – şi când te gândeşti că este smulsă nimicului, prefigurând desenul ferm al cărţii care va veni…
Autor(i):  Marian Victor Buciu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National