Articol
 
In memoriam Leon Volovici
Categorie articol: Lecturi
Reuşita lui Leon Volovici în exerciţiul său dialogal este drumul înapoi în memoria afectivă, legată în primul rând de propria autobiografie. Drumul nu este unul neapărat cronologic, ci urmează mai curând „mişcarea dus-întors” a memoriei, de la Iaşi la Ierusalim şi de la Ierusalim la Iaşi, delimitând deopotrivă punctul în care omul a ajuns locuitorul unei a treia identităţi, una care reuneşte identitatea ieşeană cu cea evreiască, una în care trecutul convieţuieşte cu prezentul la nivel afectiv şi aboleşte mersul firesc al timpului. Nu încerc azi vreun soi de vanitate scriind aici câteva cuvinte în memoria lui Leon Volovici (1938-2011). O fac pentru că nu reuşesc să nu regret: că nu am mai apucat să-l întâlnesc direct, că nu i-am mai scris în ultima vreme (nu că i-ar fi făcut bine, că aş fi contat, mă doare doar indiferenţa care s-a instalat prea repede şi în mine), că am aflat de moartea sa după trei zile (luată de blestemata uitare a vieţii) şi, înainte de orice, că s-a dus un Om şi lumea e şi mai văduvită. Nu mă simt în măsură să vorbesc despre personalitatea care a fost, aş fi făcut-o poate dacă l-aş fi cunoscut face to face şi, mai ales, dacă aş fi fost ceva mai serioasă în privinţa interesului meu pentru lumea şi cultura iudaică, în afară de un masterat şi câteva studii, care ne-au menţinut totuşi dialogul o vreme. De fapt, corespondenţa noastră via e-mail a început în decembrie 2008, când am scris un articol (publicat în „Timpul”) despre cartea de dialoguri De la Iaşi la Ierusalim şi înapoi (cu Sandu Frunză, Editura Ideea europeană, Bucureşti, 2007). Refac aici câteva idei la care m-am oprit cu acel prilej. Reuşita lui Leon Volovici în exerciţiul său dialogal este drumul înapoi în memoria afectivă, legată în primul rând de propria autobiografie. Drumul nu este unul neapărat cronologic, ci urmează mai curând „mişcarea dus-întors” a memoriei, de la Iaşi la Ierusalim şi de la Ierusalim la Iaşi, delimitând deopotrivă punctul în care omul a ajuns locuitorul unei a treia identităţi, una care reuneşte identitatea ieşeană cu cea evreiască, una în care trecutul convieţuieşte cu prezentul la nivel afectiv şi aboleşte mersul firesc al timpului. E vizibilă însă în aceste dialoguri şi tendinţa autorului de a se salva de mărturisiri prea intime, şi asta printr-o integrare în comunitatea căreia îi aparţine, printr-o concentrare a atenţiei pe evenimentele istorice dramatice traversate de către populaţia evreiască (în perioada războiului şi în cea comunistă), din Iaşi în special. Cele mai multe pagini ale convorbirilor lui Leon Volovici fac referire la tragediile evreieşti trăite concret, de el şi de comunitatea evreiască, începând cu pogromul de la Iaşi, din iunie 1941, suferinţă preluată mai curând din mărturisirile familiei. Memoria se clarifică cu amintirile din anii războiului, când se afla cu familia în adăposturi, cu lipsurile şi veştile dramatice pe care trebuiau să le suporte, cu frecvenţa morţii celor apropiaţi, cu frica generalizată etc. După terminarea războiului, începe febra emigrărilor în Israel, preferabilă, dar nu şi binevenită, căci intervine cu sentimentul dezrădăcinării, apoi cu cel al fricii de inadaptare într-un spaţiu nou, mult diferit, chiar dacă locul visat de toţi evreii. Leon Volovici îşi mărturiseşte propria greutate lăuntrică la gândul că ar fi posibil să se desprindă de şcoală, de cărţi, de limbă pentru a păşi în necunoscut, şi pune această teamă pe seama genelor „ţărăneşti” ale tatălui, care nu dorea să-şi părăsească pământul şi meseria de fierar, ceea ce nici nu a făcut. De altfel, autorul nostru nu va pleca în Israel decât mult mai târziu, printr-o decizie personală, luată la vremea maturităţii. Prima vizită la Ieru-salim, în 1980, a trezit în el o identitate ascunsă, misterioasă, în plan secund până atunci. Căldura pământului, soarele oriental dau viaţă unei simţiri noi: „Şi mă gândeam eu atunci, aici mi-ar plăcea să mor. Te sperie mai puţin mormântul dacă ştii că pământul e cald” (p.122). Doar că după stabilirea definitivă la Ierusalim, dorul de Româ-nia, de locuri, de oameni, de cărţile scrise, de identitatea lui până la urmă, fac adaptarea mult dificilă. Tocmai pământul nu-i mai plăcea acum. Nici soarele nu era parcă acelaşi. Trăieşte profund ruptura între identitatea românească, care în mod bizar devine nefuncţionabilă, ca şi cum „nu ar fi existat” şi o identitate nouă, care nu e instalată, abia se întrevede, asemenea unei obligaţii viitoare pe care trebuie să şi-o însuşească, centrată pe limbă, pe greutatea identificării obiectelor cu numele lor noi. Această identitate aflată în fază incipientă îi provoacă sentimentul că „încă nu există”. Abia după opt luni îşi găseşte de lucru în arhiva de la Yad Vashem, institutul pentru studierea Holocaustului, unde rămâne câţiva ani, după care se întoarce la bibliotecă şi la cercetarea pe teme culturale a istoriei ideilor. Integrarea în limba şi cultura ebraică are loc în cele din urmă, însă Leon Volovici nu va considera că este complet asimilat acesteia niciodată. Vine şi vremea în care se poate întoarce în România, revine ca autor şi profesor aici, şi poate astfel trăi simultan în cele două universuri culturale. Temporal, se conturează cu acest moment o a treia identitate, a celui situat în punctul împăcării identităţii româneşti cu identitatea evreiască. Asimilarea şi acordarea lor se face până la acoperirea aproape deplină a distanţei şi fisurilor care au stăruit destul. Memoria afectivă este instrumentul care aduce trecutul şi prezentul împreună, care aplanează conflictul lăuntric şi transformă plimbarea între cele două lumi culturale într-o căutare firească. Nu sunt în Leon Volovici doar trei identităţi desfăşurate temporal (care se succed, dar se şi întrepătrund, se acordă între ele), ci şi trei identităţi care pot fi recunoscute spaţial. E vorba de o identitate spaţială cu centrul la Iaşi, alta cu centrul la Varşovia, locul de unde provine soţia lui, Hania, şi o a treia cu centrul la Ierusalim, declarată cea mai misterioasă, poate şi cea mai profundă, aş adăuga. În ajunul Crăciu-nului, pe adresa redacţiei revistei Timpul, unde eram redactor atunci, Leon Volovici îmi scria, printre altele: „E foarte reconfortant să întâlneşti un cititor atât de avizat şi subtil, dublat de un critic cu o privire proaspătă şi solidară pe un «teritoriu» delicat şi, nu o dată, «inflamabil». Vă mulţumesc!” Pe urmă, a urmat un schimb de mesaje, în care eu îi trimiteam ce am mai scris despre teme sau autori ai lumii iudaice, iar dumnealui, cu o amabilitate rară, îmi răspundea prompt, îmi trimitea studii, îmi făcea sugestii de lectură, îmi citea textele şi mă „amenda” când cădeam, fără să vreau totuşi, în nu ştiu ce stereotip legat de evrei şi evreitate. „Acum, când ştiu că vă interesează [cultura iudaică], regret că nu ne-am întâlnit în octombrie, la Iaşi, când am fost la festivalul Goldfaden. Sper să avem un alt prilej de a sta de vorbă despre tot ce vă preocupă.” (2 ianuarie 2009) În ultima vreme, alte preocupări intelectuale m-au acaparat însă. Citesc încă texte din cultura iudaică, dar nu mai scriu. De aceea, de ruşine, din bunul simţ de a nu deranja dacă nu am într-adevăr ceva de spus, m-am redus la a-i ura lui Leon Volovici doar An bun de Roş Hashana. Nu voi mai putea face nici asta! Dumnezeu să aibă grijă de sufletul lui şi fie-i sufletul cuprins în legătura vieţii veşnice!
Autor(i):  Nicoleta Dabija
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National