Articol
 
Franta lui Cioran
Categorie articol: Lecturi
„Stilul este arhitectura spiritului”, afirmă Cioran, care formulează la un moment dat şi un crez francez pe care avea să şi-l asume el însuşi: „A fi superficial cu stil e mai greu decât să fii profund”, însoţit de explicaţia: „În primul caz, se cere multă cultură; în al doilea, un simplu dezechilibru al facultăţilor”. În anul aniversar Cioran, 2011, editura Humanitas a editat un text inedit al lui Cioran despre Franţa, apărut deja, în acelaşi an, şi în ţara de adopţie a gânditorului român, în traducerea lui Alain Paruit (De La France). Eseul Despre Franţa* a fost scris în 1941, în limba română, când Cioran deja se stabilise în Franţa, şi reprezintă, alături de Îndreptar pătimaş, ultima scriere românească a acestuia înainte de părăsirea idiomului matern şi adoptarea limbii franceze. Primii editori şi primii comentatori ai textului (Alain Paruit, Constantin Zaharia, Mircea Anghelescu) au sesizat deja caracterul de „răscruce” al acestui eseu, care marchează o despărţire şi totodată o primă carte de vizită a noului venit. Valahul Cioran, încă nedumirit aspra rosturilor sale viitoare pe meleagurile franceze, meditează acum, într-o primă fază, asupra menirii istorice şi a semnificaţiilor contemporane ale Franţei, ca şi cum ar tatona inconştient drumul pe care urmează să-l parcurgă, dar şi propriile sale limite. Alegerea Franţei în detrimentul Germaniei a fost ironia destinului lui Cioran, al cărui temperament, formaţie şi înclinaţii nu păreau să întrevadă această cotitură. Dar rezultatul se cunoaşte, iar acest eseu nu face decât să-l anticipeze şi să-l confirme, cartea putând oferi, dincolo de grila teoriei culturilor, pe care se bazează asumpţiile gânditorului român, şi o mică cheie bio-bibliografică a opţiunilor sale viitoare. Cioran scrie un eseu spenglerian despre gloria şi decăderea culturii franceze, pe care singur l-a amendat ulterior, numindu-l o „colecţie de exagerări bolnăvicioase”. Cartea pleacă de la premisa autoimpusă a existenţei „caracterului naţional”, de unde şi erorile ei: „Ţările – din păcate – există. Fiecare îşi cristalizează o sumă de erori numite valori, pe care le cultivă, le combină, le dă curs şi valabilitate”; „(…) până şi sfinţii au caracter naţional”. Teza caracterului biologic şi evolutiv al culturilor era un loc comun al începutului de secol XX şi, cu precădere, o obsesie a culturilor mici: „Neapărat Franţa este un organism”, afirmă Cioran fără rezerve, iar dacă este aşa, atunci este „neapărat” şi ca ea să îmbătrânească şi să moară. De la această falsă premisă (pe care în continuare exponenţi târzii ai generaţiei sale, cum ar fi dl. Neagu Djuvara, o împărtăşesc cu acelaşi regret şi în zilele noastre) se nasc aprecierile lui Cioran, scrise într-un stil suplu, lejer, cu caracter general, sărind direct la concluzii, fără obositoarea demonstrativitate a discursului academic, dar şi fără rigoarea acestuia, oferindu-ne, prin urmare, in a nutshell, un scurt compendiu, agreabil şi subiectiv, despre Franţa tradiţională. Descoperim în acest eseu multe idei de bun simţ sau pertinente, alături de prejudecăţi culturale specific cioraniene, introduse panoramic, în viziuni de ansamblu, printre consideraţii comparatiste privind literatura, filosofia, arhitectura, muzica, pictura şi istoria principalelor civilizaţii europene, la care Cioran adaugă şi cunoscuta-i obsesie pentru Rusia. Franţa a fost, consideră el, un creuzet de credinţe, elanuri, idealuri, eforturi, „transformate în formule”, care au fost mai apoi, timp de secole, exportate în întreaga Europă. Dar acest popor extrem de „eficient” este acum „ostenit”, iar „limitările” francezilor, respectiv propria inteligenţă, catolicismul şi avariţia, completează tabloul sociabilităţii lor combinate cu „rigiditatea afectivă”, cu lipsa sentimentalismului, cu groaza de a vedea sau a lăsa la vedere „sufletul”, eşuate în discursivitate, în concept, în raţionalizarea inclusiv a trăirilor, a pasiunilor, chiar a nevoilor şi senzaţiilor. Cultul formei şi al formelor (vezi Franţa cea „mare prin nimicuri”, subl. aut.) denotă un „rafinament al banalului”, care abia dacă mai păstrează, în zilele noastre, amintirea rafinamentului ce a fost cândva al culturii. Aceasta a ajuns să decadă, dacă putem spune astfel, la un rafinament al civilizaţiei, recognoscibil în arta culinară, în sexualitate, în grija pentru detalii de design interior etc. Derivatele cuvântului „rafinat” apar probabil cel mai des în această carte: „De la ultimul ţăran la cel mai rafinat intelectual, ora mesei e liturghia zilnică a golului sufletesc”, afirmă el despre ritualul mesei la francezi. Comparată cu Rusia, cu Germania sau Anglia, atât în planul culturii, cât şi al vitalităţii sau al viitorului, Franţa contemporană nu pare, în viziunea lui Cioran, să mai aibă resurse. Francezii sunt un popor, „cu instinctele mâncate, roase – baza sufletului săpată”, adică un popor rămas fără mituri, prea sceptic, „pe cale de a se depopula”. Analizând cultura franceză, Cioran intră pe terenul stereotipurilor şi al locurilor comune, dar adevărurile sale îmbracă forma personală şi agreabilă stilistic a aforismului şi a comentariului scurt cioranian. Filozofia franceză a avut dintotdeauna în centru raţiunea, experienţa şi progresul şi a fost, cu câteva excepţii (Pascal, Bergson, citaţi de Cioran) insensibilă la categoriile iraţionalului sau absurdului, la tragic sau la sublim. Nici în muzică Franţa nu a fost o mare creatoare, pentru că muzica este „o artă seri-oasă”, care „nu cunoaşte ironia” („echivalentul sonor al vorbei de spirit nu există”, afirmă Cioran); de aici, apariţia unor compozitori ca Rameau, Couperin sau Debussy, caracterizaţi de „delicateţe şi refuzul tumultului”, alături de care Berlioz, cu „falsa lui imensitate”, constituie doar în aparenţă o excepţie (sublinierile îi aparţin autorului). Totuşi, în artele vizuale, această naţiune „a-cosmică” şi „a-poetică”, nepotrivită pentru filozofie sau poezie, şi-a scos la iveală talentul: „Nici o altă civilizaţie n-a strecurat universul printr-o sită îngustă şi niciodată ochiul n-a fost mai adaptat ca organ al mărginirii, şi cadrul ca simbol al desăvârşirii”. Iar dacă, în domeniul arhitecturii, monumentalitatea catedralelor gotice are totuşi ceva nefrancez (prin depăşirea „perfecţiunii finite” specific franceze), impresionismul, pe de altă parte, pare însăşi „concluzia geniului francez”: Domeniul de excelenţă al francezilor este reprezentat, în primul rând, de combinaţia de raţiune şi eleganţă a exprimării, decelabilă în pasiunea francezilor pentru stil. „Stilul este arhitectura spiritului”, afirmă Cioran, care formulează la un moment dat şi un crez francez pe care avea să şi-l asume el însuşi: „A fi superficial cu stil e mai greu decât să fii profund”, însoţit de explicaţia: „În primul caz, se cere multă cultură; în al doilea, un simplu dezechilibru al facultăţilor. (…) Fără o doză de artificialitate spiritul uman se frânge sub povara sincerităţii, această formă a barbariei”. Am putea spune, referindu-ne la părăsirea limbii române, că, în logica cioraniană, atunci când a încetat să fie „barbar”, Cioran a devenit „nesincer” (ceea ce simplifică multe probleme legate de autenticitatea afirmaţiilor sau a trăirilor sale din şi prin literatură). Dar, pe de altă parte, mult invocata terapeutică cioraniană prin chiar însuşirea limbii franceze devine, o dată în plus, un argument al civilizării şi al recuperării sale din bolile istoriei tumultoase. Cioran era lucid în critica aplicată modernităţii, cum se poate vedea şi în acest exemplu în care amendează, cu mijloace specifice, mitul progresului infinit: „Concepţia progresului – care-i un refuz pe plan istoric al morţii – răsărită din cel mai dinamic şi mai superficial optimism, păcătuieşte prin lipsa ei de temei metafizic. A crede într-o veşnică şi incurabilă înaintare înseamnă a-ţi lega ochii ca să nu vezi esenţialul. Deficienţa metafizică a omului modern în nimic nu s-a dezvăluit mai semnificativ ca în acea concepţie”. Dar pentru urmaşii postmoderni ai lui Cioran, invocarea repetată a „sfârşitului Franţei”, laitmotiv al cărţii pus sub semnul alexandrinismului culturii greco-romane sau al decadenţei, nu are sens: pentru că acest „sfârşit” nu a venit. Obsesia sfârşitului (şi, în general, a sfârşiturilor de tot felul), au avut-o şi acei „gânditori apocaliptici”, cum au fost numiţi poststructuraliştii. „Va naşte viitorul o cultură de orgii formale?”, se întreabă la un moment dat Cioran, către sfârşitul eseului, gândindu-se, evident, la Franţa. Răspunsul este categoric: DA. Cioran a intuit corect sfârşitul, dar nu a înţeles că acest sfârşit nu era al Franţei, ci al culturii moderne, adică al înseşi lumii lui. „Orgiile formale” din întrebarea sa aveau să ia în scurtă vreme cu asalt Franţa structuralistă, ca un nou avatar al raţiunii şi al pasiunii pentru finit a gândirii franceze. Dar Cioran nu a mai înţeles acest nou „imperialism” cultural de tip francez, extins ulterior şi dincolo de Atlantic. În mod normal, el ar fi trebuit să-i facă plăcere. Cititorii lui tineri au dreptul să-l condamne pentru această cecitate. Ea demonstrează, între altele, că nu trebuie să crezi în profeţiile lui. * Cioran, Despre Franţa, stabilirea textului, prefaţă şi note de Constantin Zaharia, Humanitas, Bucureşti, 2011.
Autor(i):  Simona Dragan
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National