Articol
 
Aclimatizari ludice in proze scurte
Categorie articol: Lecturi
O piatra moale, catifelata si inevitabil senzuala (Epiderma de bazalt), gasita intr-una dintre plimbarile naratorului si ridicata la calitatea unui obiect-fetis cu virtuti literar-asociative explica titlul volumului secund din Colectia de mirari a lui Mihai Dragolea, aparut in 2011 la editura Limes din Cluj-Napoca. Piatra culeasa din drum este investita de catre autor cu valoare de trofeu organic uman, e facuta sa declanseze anamneze sau dezvoltari creatoare in regimul prozei, cautionand totodata reflexul defensiv al scriitorului in raport cu realitatile cotidiene pe care le intalneste, declansatoare de mirari perpetue si de impulsuri ludice, impinse inspre grotesc si absurd. Cedand cu voluptate acestora din urma, autorul clujean trateaza avalansa de fapte diverse pe care le inregistreaza cu un umor subtil, dar vag tragic la o privire mai atenta, rafinat prin asocierile avangardiste tipice scriiturii sale, prin comentariile ironic-savuroase ale cotidianului, jocurile de cuvinte si obsesia pentru potentialitatea ludica a diferitelor lexeme.
In Epiderma de bazalt. Colectia de mirari 2, coordonatele clasice ale povestirii sunt substituite printr-o ritualistica personalizata. Dupa un debut in tipare traditionale (in genul celui din povestea gasirii „epidermei de bazalt”: „S-a intamplat intr-o seara din vara care a trecut: ma indreptam spre casa unui verisor...”), povestirile lui Mihai Dragolea plonjeaza abrupt intr-o multipla realitate tragi-comica, fragmentara si paradoxala. Cel mai adesea, naratorul ia contact cu lumea in plimbarile sale printr-un Cluj recognoscibil sau prin diferite sate transilvane (calatoriile cu trenul sunt predilecte), inregistreaza evenimente, conversatii sau cuvinte aparent disparate si le unifica sub pavilionul sensibilitatii receptoare si hermeneutice proprii. Imprimand un efect umoristic scurtelor povestiri care urmeaza, titlurile enumerative indica subiectii principali ai secventelor intrate in atentia literaturizanta a scriitorului si pregatesc terenul pentru comentarii deseori caustice, ce tradeaza nu de putine ori reactii estetice de aparare.
Povestirile grupeaza secvente din amalgamul grotesc al actualului peisaj socio-politic si cultural romanesc, rezultatul fiind mici serii de realitati mitraliate literar si omogenizate de un gust aparte pentru coincidentele si asocierile posibile, gratie unei logici ce aminteste de tehnicile avangardiste. Acestea pot fi responsabile, de pilda, de coexistenta naratoriala a „textilistilor italieni” cu „textul”, coincidenta fortata data de omofonia difuza fiind ecoul perfect al suprematiei aparentelor in spatiul autohton, perimetru al tuturor posibilitatilor, sintetic definit de formula: „Azi e du-te vino-n tara!” (Italianul vanos, afisaj rentabil, enigme sexuale si electorale). Topos obligatoriu si ideal pentru acest „du-te vino”, gara se dovedeste a fi cat se poate de ofertanta in personaje, intamplari si cuvinte care genereaza un absurd aparte, asa cum demonstreaza „Diafan” cu funde roz, „receptia faptica” si „Bade-retele de viata” cu funde albastre, un savuros exercitiu fabulatoriu in care socurile perceptiei si jocurile consecutive sfarsesc prin a deconstrui haosul vesel atunci cand fiecare element al jocului de puzzle isi gaseste locul firesc in ordinea lucrurilor. Firava ordine totusi, senzatia dominanta este aceea ca „asistam la un fel de triumf al confuziei generalizate, cu consecinte uluitoare” (Piata si viata).
Colorata „calatorime romana” (Chelia, capra si cainii timorati) poate fi grotesca, stresanta sau deprimanta, insa niciodata plictisitoare – pare a ne spune Mihai Dragolea. El culege din trenurile patriei dialoguri absurde, portrete senzationale si fapte diverse, apoi reda cu un umor negru tot acest amestec. O alta modalitate de a calatori este memoria. Descatusata de evenimente prezente sau de stiri senzationale, aceasta il proiecteaza pe narator in propriul sau trecut si il obliga sa-l redimensioneze in functie de experientele prezentului, fenomen perfect ilustrat in Musetele pe langa Tanacu.
Meteorologia, obsesie constanta in prozele lui Mihai Dragolea, da tonul multor povestiri. Pisica fotogenica, mata vegetariana si madularul mohorat incepe prin a stabili o conexiune directa intre vreme si vremuri sub incidenta generalizarii starii de exceptie, de posibil pana la absurd: „O dimineata, nehotarata, cum au ajuns sa fie aproape toate in ultima vreme, cu cerul cand senin, cand acoperit de nori grei de ploaie; nu mai constituie o exceptie, parca toata viata ≪beneficiaza≫ de acest regim al exceptiilor”. Dincolo de umor si literatura, consolarea, daca mai e cu putinta, vine dinspre temporalitate, deoarece autorul ne atrage atentia ca exercitiile continue de uimire au loc totusi „in acest an cu ceasul apocaliptic mai aproape de ora exacta...” (Sebastian, telemeaua, tele-nasterea).
Uneori, istoria unui personaj se transforma intr-o parabola pentru circul general din spatiul socio-politic sau mediatic romanesc (Clown-ul fermecat, palpitul Papirosferei si blana soacrei). Alteori, intreaga lume pare sa conspire pentru a completa o istorie particulara (Preot cu colivii, scara cu lingai, cosmetica pocaita). Insa, indiferent daca povestirile se concentreaza asupra unui segment biografic sau asupra unui cuplu banal, punerea in scena a biografiilor personajelor lui Mihai Dragolea face totul infinit mai interesant. In Reabilitarea caprei, iubitul de la Internet si animatia estivala a degetelor de la picioare, autorul savureaza stirea promovarii caprei (de catre americani) la rang de pompier si, prins voluntar in nodul istoriilor cotidiene, le orienteaza pe acestea in functie de valentele posibile ale acestui animal metamorfozat brusc intr-un soi de totem postmodern. Mai putin totemic, „mielul fara pene” face casa buna cu piticii de gradina, pentru a caror eliberare pledeaza o organizatie franceza in Obezitate globala, libertatea piticilor de gradina si batalul de toamna, unde suprema mirare nu mai tine de dimensiunile prostiei omenesti, ci de mentinerea gratiei divine in conditiile generalizarii ei. Nici „enormitatile pedagogice” nu scapa de fabulatiile lui Mihai Dragolea, mai ales atunci cand subiectul pus pe tapet este reabilitarea Spanului din Visinul si Harap Alb, epoca aviara si Spanul, nufarul si baba. Pretutindeni in povestirile acestui volum sar in ochi cuvintele, jocurile lor, campul lor de sugestie sau lanturile lor semantice inghitind parca subtil evenimentialul, faptele relatate si personajele puse in scena.
La contactul cu limbajul vulgar al unor personaje, naratorul se lasa prada unor fantezii punitive (Tras & bagat, un pix si un bob de fasole), in vreme ce, surprins de oximoronicele titulaturi ale unor firme – „Firma de paza DIAFAN”, „Depozit. Receptie faptica” – se lasa incitat si declanseaza o betie fabulatorie in care rationamentele (i)logice si scenariile absurde pigmentate cu entitati culturale precum marchizul de Sade inundeaza spatiul literar. Frazeologia argotica devine uneori cheia intregii povestiri, asa cum se intampla in Plecarea lui Sebastian, indemnizatia si „durerea-n patina”. Inertia adaptativa a limbajului face si ea subiectul unor povestiri, savuroasa fiind in acest sens traducerea pe care un mos o face cuvantului „non stop” – „una-ntr-una” (Ce mai casca Sebastian, „cascatul” fiind un simptom constant de mirare in fata paradoxurilor furnizate de cotidian).
Jocul logocratic se instaureaza plenar in Dirijorul Cerasela, pantofii si felurite strune, unde secventa umana este suspendata la impactul cu enunturile construite cu a canta in struna, a merge struna si a tine in struna, adevarate sloganuri ale vremurilor noastre disfunctionale. Supremul joc al cuvintelor ar fi insa Cartea ca speraclu, fantezie infractionala si de imbogatire rapid anihilata de constientizarea limitelor propriului curaj.
Invartindu-se cu mirare intr-un univers de „lucruri vii” (echivalentul faunei autohtone in Lovitura evolutionista, presa din autobuz si gradina intrebarilor imbecile), naratorul gliseaza spre universul cuvintelor si din ratiuni de supravietuire. Obsedat de coincidente, mai cu seama de cele onomastice, el construieste amuzat povestiri intregi pe marginea lor, asa cum face in Aniversara cu intrebari, catelul-pietar si simturile-aragaz.
Secvente precum cele aglutinate in povestirile lui Mihai Dragolea ne inunda cotidian pe fiecare dintre noi, stirile, conversatiile de pe strada si din mijloacele de transport in comun, socul vizual al unor intalniri sau micile drame de care nu vrem sa stim fiind de neocolit. Fiecare rezista cum poate: autism voluntar, estetizare retractila, dezaprobare, dezgust, etc. Insa, atent la nuantele de absurd ale acestor bucati de viata si la potentialitatea lor fabulatorie, Mihai Dragolea absoarbe universul in care intra zilnic si il reconfigureaza cu un umor care il face sa nu mai semene cu o proba de anduranta, semn ca intradevar „ironia este o marfa speciala” (Concurs in ceata, lecturi si o ironie pedepsita).
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National