Articol
 
Un caz dramatic: Petru Dumitriu
Categorie articol: Lecturi
Am insistat cam mult asupra acestui aspect pentru că, am impresia, tocmai el stă încă în calea unei juste şi calme receptări a operei lui Petru Dumitriu. În rest, în Convorbirile lui Eugen Simion cu Petru Dumitriu descoperi un scriitor lucid, ţepos, cu spirit critic, mare cititor, exigent cu sine şi apoi cu alţii, cu gusturi uneori stranii, dar asumate (nu îi plac Brâncuşi, Flaubert, Joyce); un om care s-a smuls din păcat şi s-a regăsit pe sine descoperindu-l pe Dumnezeu. În fine, un om care a avut tăria să suporte multe, astfel încât acum, la senectute, consideră că principalul său merit este puterea de a supravieţui.

După 1990, când s-a pus coerent problema existenţei unui „afară” al literaturii române (sintagma îi aparţine lui Sorin Alexandrescu), scriitorii din exil s-au întors, în primul rând prin intermediul cărţilor până atunci interzise, acasă, fiind primiţi, cei mai mulţi dintre ei, cu surle şi trâmbiţe, într-o atmosferă de entuziasm care arunca oarecum în negură luciditatea actului critic. S-au spus atunci lucruri nechibzuite (îmi amintesc admiraţia orbitoare a unui filosof care pretindea că Monica Lovinescu este cel mai important intelectual de după al doilea război mondial), dar important este că, între timp, operele s-au aşezat la locul lor firesc, configurând un peisaj literar nu modificat radical, dar oricum îmbogăţit şi mai variat. Cred că în capul listei puţinilor scriitori importanţi ai exilului care nu s-au bucurat de o primire sărbătorească trebuie menţionat Petru Dumitriu.
Să nu fi fost suficienţi treizeci de ani de exil pentru a şterge imaginea scriitorului oficial al anilor ’50? A celui care a dat naştere multor legende (apocrife, majoritatea) privind dandysmul, arivismul, cultura, snobismul, succesul sau „ticăloşia” sa, ba chiar şi viaţa sa personală? Şi totuşi, Petru Dumitriu nu a încercat să îşi mistifice trecutul, nu s-a scuturat de el, ci şi l-a asumat bărbăteşte şi s-a străduit să meargă mai departe, străbătând un drum sinuos, cu multe obstacole, traversând crize existenţiale şi religioase şi, mai important sau oricum mai relevant decât toate acestea, scriind cărţi neperisabile estetic. Una peste alta, este vorba de unul dintre cele mai dramatice destine ale unui scriitor din ultima jumătate de secol. Or, cine vrea să înţeleagă acest destin este obligat să frecventeze un document nu doar literar, ci şi uman: cartea lui Eugen Simion, Convorbiri cu Petru Dumitriu, apărută iniţial în 1994 şi retipărită acum, pentru a treia oară, la editura Curtea Veche. Noua ediţie adaugă cunoscutelor convorbiri un set de scrisori adresate de scriitor criticului şi note de Oana Soare. De la prima ediţie a acestui dialog prelungit şi consistent, s-au făcut paşi importanţi pentru o corectă şi calmă asimilare a operei lui Petru Dumitriu: amintesc, în primul rând, traducerea romanelor scrise în limba franceză, editarea celor trei volume de Opere, îngrijite în 2004 de Ecaterina Ţarălungă în seria „Opere Fundamentale” (după modelul Pléiade) şi, nu în ultimul rând, apariţia unei monografii extrem de riguroase, cum puţini scriitori postbelici au avut parte, semnată de Oana Soare. Suficient, în mod normal, pentru ca receptarea să recâştige o normalitate imposibilă în pateticii şi furioşii ani ’90.
Cum este Petru Dumitriu abil îmboldit de Eugen Simion să se deschidă în faţa cititorului de acasă? În primul rând, este vorba de un scriitor important, un talent autentic, care a plătit un tribut consistent puterii comuniste în anii ’50, dar care a apucat să îşi scrie, concomitent sau mai bine spus paralel, şi cărţi care rămân, precum Cronica de familie (cu toate păcatele sale) şi Proprietatea şi posesiunea (scris în 1958-1960, publicat 31 de ani mai târziu) şi celelalte cărţi din ciclul Biografiilor contemporane. Trăgând linie, ceea ce Petru Dumitriu lasă la părăsirea ţării, la începutul anului 1960, este o operă inegală, dar care conţine în ea nu atât confirmarea unui important prozator, cât promisiunea unui scriitor care, dacă vremurile ar fi fost fireşti, ar fi putut deveni cu adevărat mare. O ştie el însuşi, după cum o ştie şi Eugen Simion, criticul care îl incită la dialog şi care notează precis: „Petru Dumitriu este un mare creator care nu şi-a încheiat opera şi n-a scris capodoperele pe care putea să le scrie. Atât cât a putut să scrie şi cât l-a lăsat istoria să scrie reprezintă pentru literatura română postbelică un punct de reper.” Ideea este că, puse în balanţă, cărţile „curate”, valabile estetic, trag mai greu decât cele sulfuroase: Drum fără pulbere, Pasărea furtunii. Nu spune nimeni că trebuie să le uităm pe acestea, amnezia nu este în nici un caz o soluţie; dar pierdem infinit mai mult decât câştigăm dacă repetăm la nesfârşit un discurs justiţiar şi ignorăm cărţi admirabile.
În plus, Petru Dumitriu este, clar, un caz dificil. A-l fixa într-o clasă a păcătoşilor şi a profitorilor fostului regim înseamnă a nu-l înţelege şi a-i aplica un tratament similar celui pe care îl aplicau comuniştii duşmanilor lor de clasă. Asemenea destine nu pot fi „evaluate” în alb şi negru. Scriitorul nu îşi uită şi nu îşi iartă compromisul. Face un lucru esenţial, obligatoriu în orice ecuaţie a iertării: mărturiseşte, se căieşte. Dar acestea sunt subiecte delicate, nu se pot dezbate în mod brutal; Eugen Simion este un partener de discuţie răbdător şi cu tact: nu îl introduce în miezul lucrurilor, nu îl agresează cu întrebări tăioase. De aceea, aceste convorbiri nu reprezintă doar prilejul unei mărturisiri a păcatului, ci şi un document al unui creator complex. Această strategie nu înseamnă nici menajarea scriitorului: criticul îl întreabă direct anumite lucruri sensibile, dar ştie să îndrepte logic dialogul către această temă. Iar răspunsurile vin mai elaborate şi chiar mai dure (cu sine însuşi în primul rând) decât cele date lui George Pruteanu (un intervievator intransigent, mai grăbit să obţină răspunsuri memorabile). Autorul Drumu-lui fără pulbere nu se iartă uşor, deşi crede că cei 33 de ani de dublu exil (unul în afara ţării şi altul în interiorul exilului românesc), ca şi asumarea bărbătească a păcatelor sale pot răscumpăra compromisul. Şi cred că are dreptate. Sigur, foamea de care suferea permanent în prima tinereţe, faptul că tatăl său era închis pot constitui circumstanţe atenuante. Dar scriitorul nu insistă, nu îşi caută scuze facile. A traversat prea multe crize existenţiale, a avut reale dileme religioase, temperamentul său este suficient de aspru pentru a-şi da seama că tinereţea nu scuză compromisul şi că propriul trecut nu trebuie falsificat. Spune apăsat ceea ce are de spus, nu caută să îndulcească lucrurile. Povestind cum a redactat romanul Canalului, ajunge la momentul în care, în plină elaborare a condamnabilei opere, află, în timpul unei vizite de documentare, că sute şi mii de deţinuţi politici erau ucişi acolo. „Apăruse deja o parte, dacă nu chiar două, din acest roman, care încă nu era terminat. Ce te faci, Petru Dumitriu, îl continui până la capăt sau îl întrerupi şi cum justifici întreruperea? Ăsta-i păcatul vieţii mele. Punct. N-am comis niciodată un păcat mai mare decât ăsta. Ei, bine, l-am făcut. L-am făcut, dar l-am plătit cu treizeci de ani de exil, l-am plătit cu nefericire, l-am plătit cu ruşine, l-am plătit cu duşmănia şi reprobarea şi dezaprobarea victimelor.” Autorul are un mod abrupt de a îşi revizita trecutul, dar o face cu exigenţă şi responsabilitate. Nu se biciuieşte demonstrativ, nu face exces retoric, dar nici nu ocoleşte punctul nevralgic. La un moment dat, când pare că are intenţia de a o face, este adus prompt cu picioarele pe pământ de Eugen Simion: „Şi de aia spun: ce să-i critic eu pe Răutu sau Moraru? Dacă nu erau ei, erau alţii. Şi dacă nu eram eu, era altul...” Replica criticului este însă exactă: „Nu-i o scuză bună!” Dar Petru Dumitriu nu caută, de fapt, să se scuze, ci mai degrabă reia o dureroasă încercare de a-şi înţelege faptele, în toată urâţenia lor. De altfel, spune de mai multe ori că nimic nu îl poate achita de vinovăţie: păcatul a fost comis, important este să şi-l asume. Nu a avut puterea, rară, să fie erou, nu a găsit nici resurse să rămână neutru, a comis un păcat conştient că o face. Nu, nu a crezut în idealurile comunismului, s-a înşelat iniţial că este o situaţie de scurtă durată, s-a făcut frate cu dracul până a trecut puntea, „dar puntea s-a lungit”...
Săpând în propria biografie, scriitorul nu evită să mărturisească episoade care îl pun în încurcătură pe cel care se află, ca cititor, în ipostaza incomodă de martor al unui proces de conştiinţă autentic. Scriitorul mărturiseşte că prinsese obiceiul de a se ruga pentru iertarea păcatului chiar în timp ce comitea păcatul: în plină şedinţă cu muncitorii de la Canal. A te ruga pentru iertare în timp ce tocmai săvârşeşti acel păcat pentru iertarea căruia te rogi nu prea intră în definiţia unui bun creştin. E un caz aproape schizoid, care a evoluat spre o reală dramă. Simţind că nu mai poate continua în compromis, scriitorul decide să se rupă de ţară, renunţând la toate avantajele şi la o notorietate reală, chiar dacă antipatică. Renunţând, în primul rând, la fiica sa de nici un an, pe care reuşeşte să o recupereze abia după 4 ani. Exilul său este oricum numai confortabil nu. E o ruptură care nu se mai vindecă, care creează sechele permanente: „Aici e frigul”, spune autorul, care îşi explică cu discernământ situaţia celui care, pricepând că pune umărul prin scrisul său la opera unui regim criminal, fuge de la vârful ierarhiei comuniste într-un Occident de stânga: „Dar să vii în 1960 ca unul care a rupt cu comuniştii. Şi mai rău decât atât: unul care era ţinut la cald de comunişti şi îmbrobodit, şi plătit, şi cumpărat, şi tot... Şi care are neobrăzarea să rupă şi să scuipe pe banii comuniştilor, şi pe decoraţiile comuniştilor, pe care le are... Să renunţe şi, ca să spun aşa, să-şi smulgă braţul. Mâna pe care o ţineau comuniştii mi-am tăiat-o.” Autorul detestabilelor romane din anii ’50 nu se eroizează nici o clipă, alegerea dramatică a exilului i se pare şi acum singura soluţie salvatoare. Salvatoare nu doar pentru scriitorul Petru Dumitriu, ci mai ales pentru omul Petru Dumitriu. Pentru că cel dintâi nu mai putea exista la concurenţă cu procesele de conştiinţă ale celui din urmă. A plecat să se spele, insistă el. Cumva, în cei peste 30 de ani de „frig”, a reuşit să facă pace cu sine. Şi-a scris cărţile, chiar dacă e conştient că nu a dat tot ce putea da. Acum, la peste 70 de ani, în momentul bilanţului, are regrete, cum nu?, dar poate ţine fruntea sus şi poate spune că este „un om liber şi cu inima uşoară”. A păcătuit, dar şi-a asumat păcatul, şi l-a mărturisit şi a plătit pentru el.
Am insistat cam mult asupra acestui aspect pentru că, am impresia, tocmai el stă încă în calea unei juste şi calme receptări a operei lui Petru Dumitriu. În rest, în Convorbirile lui Eugen Simion cu Petru Dumitriu descoperi un scriitor lucid, ţepos, cu spirit critic, mare cititor, exigent cu sine şi apoi cu alţii, cu gusturi uneori stranii, dar asumate (nu îi plac Brâncuşi, Flaubert, Joyce); un om care s-a smuls din păcat şi s-a regăsit pe sine, descoperindu-l pe Dumnezeu. În fine, un om care a avut tăria să suporte multe, astfel încât acum, la senectute, consideră că principalul său merit este puterea de a supravieţui. Cartea este un document al unui destin complex, dar şi al unei epoci groaznice. Citind ceea ce a reuşit să scrie Petru Dumitriu în limba română, nu te poţi întreba ce ar fi devenit acest uriaş talent dacă s-ar fi putut manifesta într-un context normal. Cum ar fi arătat ciclul Biografiilor, autobiografiilor şi memoriilor contemporane dacă scriitorul care fusese capabil să dea, la 35-36 de ani, un roman atât de bun şi de îndrăzneţ stilistic, compoziţional şi tipologic, precum Proprietatea şi posesiunea şi-ar fi putut duce la bun sfârşit proiectul? Un proiect continuat la un nivel excelent prin Incognito, scris iniţial în limba română... Astfel de întrebări nostalgice şi neputincioase nu îl absolvă cu totul de vină, dar nici nu o aşază, ca pe o povară strivitoare, doar pe umerii săi. Vina nu este, cel mai adesea, strict personală. Petru Dumitriu este, cu toate compromisurile sale, unul dintre cei mai importanţi sriitori români din ultimii 60 de ani. Ar fi putut fi mult mai mult dacă ar fi avut răgazul de a scrie în vremuri normale.
Astfel de opinii par fireşti astăzi, dar în anii ’90 asumarea lor te putea izola de lumea „bună” a intelectualităţii româneşti, pătimaşe şi revanşarde. De aceea, reeditarea Convorbirilor cu Petru Dumitriu realizate de Eugen Simion este o idee inspirată; probabil abia acum îşi pot găsi ele momentul oportun, mai ales că, prin noua generaţie de critici impuşi după 2000, procesul revizuirilor calme începe să devină o realitate. 
Autor(i):  Bogdan Cretu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National