Articol
 
O mistica de halou dostoievskian
Categorie articol: Lecturi
Realitatea există pe măsură ce o creezi; restul nu e decât nălucire, prefigurare, prefiinţă sau mai exact un soi de pre-realitate; marii scriitori ştiu asta, tocmai de aceea tratează tot ce se află împrejur cu oareşce rezerve ori cu suspiciune, aşa cum Dumnezeu se uita în jurul său înainte să creeze lutul şi apele, despărţindu-le, iarba şi caii, aştrii somnoşi... realitatea creată este diferită de ideea de realitate aşa cum diferă Dumnezeu de ideea de Dumnezeu.

O mistică de halou dostoievskian domină obsedant destinele eroilor din romanul Aurei Christi, Cercul sălbatic (Editura Ideea europeană, Bucureşti, 2010), circumscris, cel puţin prin datele sale formale, actualităţii imediate. Debusolate, într-o realitate ce pare ea însăşi a fi debusolată („scena postdecembristă e minată de confuzie, de pierderea reperelor, se vehiculează teorii nostime, deşuchiate, pe marginea nu ştiu căror crize – a artelor plastice, a romanului, a poeziei, literaturii etc, etc. – or, între crizele invocate una singură este reală: cea a receptării. Modelele reale, de prim rang, au fost împinse în marginalitate – de un grup de comentatori rapace, avizi să-şi transfere prestigiul de pe solul artelor, pe cel social, urmărindu-se în fapt interese mărunte, circumscrise banalului, puterii sociale, etc., etc.”), personajele angrenate într-o intrigă mai mult morală decât faptică, în sine (investigarea unei crime ce lasă impresia, în totul, a unui accident – acesta este verdictul preferat), îşi caută identitatea individuală, angajate în tensionate confruntări reciproce pe scena vieţii trăite cu disperare sub deviza augustiniană: Iubeşte şi fă ce vrei („Aici stă cheia. Aici, între cuvintele-scoici, se află purul adevăr, alpha şi omega. Începutul şi sfârşitul. Totul se iscă din iubire. Şi ura şi trădarea şi laşitatea şi rătăcirea şi pierzania... Totul. Absolut totul”). E, în felul său, un roman al cuplurilor ce se fac şi se desfac, se menţin cât şi cum se menţin, în virtutea unor automatisme în care iubirea este căutată, mimată, trădată, ea rămânând mereu doar o iluzie sau o speranţă virtuală, între viaţă şi moarte. Se vorbeşte mult despre moarte în acest roman. Existenţa însăşi e parcursă sub semnul acesteia („împotriva morţii şi împotriva vieţii”), revolta graficianului Vilavici, a cărei fiică sfârşeşte tragic în apele mării, are încărcătura unei disperate fatalităţi de a trăi: „Cum de ţi-a trecut prin cap să-mi iei din preajmă tot ce-am iubit mai mult? Pentru ce experienţa asta? Vrei să spui că din prea multă iubire mi-ai luat-o? Moarte păgână. Moarte fără suflet... Căţea spurcată de oameni. Năpârcă. Putoare. Scârbă nespălată...” Soluţiile ce sunt încercate nu caută, fireşte, a evita moartea, ci a da sens vieţii („Totul mi se arată încâlcit – ia seama, la un moment dat, una din protagonistele întâmplărilor despre care se relatează – lipsit de o axă în firul căreia să se rotească, cu blândeţe, văzutele şi nevăzutele”). Din acest punct de vedere, romanul Aurei Christi e o tensionată meditaţie asupra relaţiei cu Dumnezeu însuşi:„Nu mai ştiu cui să mă rog, în faţa cui să mă închin, şi atunci, în nemernicia mea osândită, ţie mă adresez, capăt al osiei existenţei mele. Nu se poate să nu mă auzi. M-ai ajutat şi mi-ai sprijinit paşii nu odată. Iartă-mă şi dă-mi puterea. Puterea să fiu. Căci restul fac singur (...) Ce-i cu mine? Cine sunt? De unde vin, Doamne, şi pentru ce m-ai adus aici? Ce caut eu aici? Şi pentru ce îmi dai atâta suflet, atâta viaţă, atâta moarte? (...) oare nu te-ai gândit cum e să fii om şi să nu-ţi fie străin nimic din tot ce-i omenesc?” La aceste întrebări, fiecare dintre eroii romanului caută, încearcă răspunsuri, punându-şi în joc propria fiinţă.

Diana, frumoasă şi tânără dar neştiind încă cum anume să-şi direcţioneze viaţa în împlinirea ei – întreţine o relaţie ilicită cu un bărbat mai în vârstă, căsătorit, nefericit în căsnicia lui, cautând în altă parte, obtuz şi el, nu atât iubirea, cât satisfacerea poftelor sexuale („Cum pot cracii unei femei să-ţi ia pur şi simplu minţile”), căpitanul Viorel Munteanu, angajat în dezlegarea misterului morţii Vladei Vilavici, fiica graficianului de renume din capitală; Diana e o fiinţă aflată în degringoladă, nu numaidecât sentimentală („Existen-ţa noastră leşinată. Existenţa noastră de doi bani, mizerabilă... neterminată, încropită în grabă din laşitate. Între două partide de sex. Doua dejunuri. Paturi împărţite cu câte un străin, căruia în cel mai bun caz nu-i ştii decât numele”), ci într-o criză ce priveşte propriul sens al existenţei sale.
În sejurul de pe litoral, unde îl însoţeşte pe căpitanul-anchetator al cazului Vlada, Diana rămâne prea mult singură. Numai că singurătatea aceasta îi facilitează cunoaşterea unui alt om – cu o viaţă confuză, şi a lui – dar cu care poate lega o discuţie intelectuală majoră, cu care – fapt esenţial – se întâlneşte pe plan spiritual („Îşi exersau amândoi volubilitatea, dezgolin-du-se sufleteşte. Şi întrecându-se în panseuri, rateuri... Sau... Cine-i provoca să se spună aşa, fără menajamente? Părea că o entitate necunoscută îi îmboldea pe amândoi să fie, să depăşească limitele, să calce nişte hotare, de existenţa cărora nici unul, nici celălalt până mai ieri-alaltăieri nu ştiau nici cât e negru sub unghie. Probabil. Probabil. Lumea nu mai exista pentru ei. Nici cerul. Nici marea. Existau exclusiv ei doi”), ceea ce, în relaţia cu... Viorel nici nu putea spera să se întâmple. Este impulsul, stimulentul ce-i marchează fetei/femeie nevoia evadării din promiscuitatea traiului de până atunci.
Rătăcirea ce urmează, printr-un oraş tentacular – revenită la Bucureşti – este, în intenţia autoarei, fără îndoială, propunerea unei obscure căutări de sine a eroinei, având mare încărcătură metaforică: ruinele clădirii (palat atemporal) printre zidurile dărăpănate ale căreia merge spre ieşire, ajungând în faţa unei himerice biserici, este, în felul său, o iluminare: „Minunea i se înfăţişa în toată splendoarea-i monumentală: era o biserică înaltă, subţire, cu turnurile şi clopotele vii, incredibile, pretutindeni domnind un albastru imperial. Avea două clopote uriaşe, unite, gemene aproape, ca şi când ar fi curs unul în altul. Biserica, se vedea, era veche. Zidurile, pereţii – dar nu numai acestea toate; pe măsură ce priveai aveai prilejul să constaţi că mofturosul timp intervenise, lăsându-şi pecetea, urmele, semnele pretutindeni – întregul ansamblu era pe alocuri scorojit, răspândind un aer de oboseală şi mit, prospeţime şi splendoare”. Tot ce urmează în viaţa Dianei de-aici înainte (călătoria la mănăstirea din munţi; relaţia cu straniul călugăr Semion; batjocura violului la care este supusă de nişte necunoscuţi etc.) trebuie înţeles ca un calvar al... mântuirii, autoarea ridicând fiecare element din realitatea prin care o poartă pe eroină la valoare de semn simbolic (scena morţii, în braţele sale, a căprioarei hăituită de braconieri, echivalează cu moartea alter-egou-lui său, cu care se identifică în abstract) – un drum al purificării: „Cert e că în gravul, pierdutul ei for lăuntric se petrecea ceva, se isca din străfundurile acestuia o realitate nebănuită alte dăţi, ceva absolut nou şi nemaivăzut, negustat odinioară îşi făcea loc, croindu-şi drumul potrivit spre «suprafaţă»”. În jurul acestui drum în viaţă, al Dianei, se organizează toate celelalte destine ale unor cupluri nefericite în iubire, în dragoste ca mod de împlinire/neîmplinire existenţială: mariajul ratat al căpitanului Viorel; dezacordul dintre artistul Vilavici şi soţia sa Ludmila, dar şi înstrăinarea copiilor acestora, tot din lipsa unui sentiment de afecţiune care să-i unească; perfidia lui Dany Strungaru, fiul ministrului, ce trădează iubirea Vladiei ş.a.m.d. – sunt tot atâtea eşecuri ce-şi au motivaţia în debusolarea oamenilor într-o lume... fără idealuri: „O generaţie sacrificată. Asta e problema voastră. O generaţie a mieilor sacrificaţi. Vi s-a oferit totul la Revoluţie. Da, revoluţia din 1989 v-a deschis toate drumurile, dăruindu-vă şansa de a vă forma şi de a exista, lăsându-vă într-un mediu social nou, liber. Or, ceea ce n-aţi priceput voi la timpul potrivit este că libertatea nu e o păpuşă cu picioruil spart, ea macină destine, aruncă în aer proiecte, ucide, da-da, ucide, dacă nu eşti pregătit”.
Romanul Aurei Christi, Cercul sălbatic („când te sufoci din exces de suferinţă, când problemele te copleşesc, fă un efort şi ieşi din cercul strâmt al acestora...”) e o pledoarie – desigur făcută cu mijloacele construcţiei epice – pentru descoperirea de sine a omului, a marilor însemne mistice ale credinţei şi astfel ale dragostei şi purităţii fiinţiale: „Dumnezeu ne dă o puzderie de semne, iar noi, nevrednicii, nu suntem în stare să le citim aşa cum se cuvine. Pretutindeni există seminţe ale credinţei, nu trebuie decât să le vezi”. Aura Christi coboară în psihologiile abisale ale eroilor săi, într-o analiză de rafinată caligrafie a tuturor gesturilor şi mişcărilor lăuntrice ale acestora. Interesul i se îndreaptă mereu spre dramele sufleteşti, spre descripţia convulsiilor din zona trăirilor intime ale unor oameni ce-şi caută identitatea căutând, în fond, un echilibru lumesc în care să se aşeze, prin iubirea înţeleasă ca ax al marelui univers, în care ei sunt particularităţi vii, pasionale („nu ai cum să-ţi construieşti fericirea pe nefericirea altuia”).
Romanciera însăşi, prin intermediul unuia din personaje, îşi caracterizează astfel modalitatea de reprezentare artistică a fragmentelor de viaţă pe care le surprinde cu acuitatea nevoii de pătrundere spre esenţe: „Urmărea câte o porţiune de realitate aşa cum, aflându-se în faţa unui tablou imens, ar fi contemplat studiind câte un fragment, având grijă să se afle la distanţă. Realitatea există pe măsură ce o creezi; restul nu e decât nălucire, prefigurare, prefiinţă sau mai exact un soi de pre-realitate; marii scriitori ştiu asta, tocmai de aceea tratează tot ce se află împrejur cu oareşce rezerve ori cu suspiciune, aşa cum Dumnezeu se uita în jurul său înainte să creeze lutul şi apele, despărţindu-le, iarba şi caii, aştrii somnoşi... realitatea creată este diferită de ideea de realitate aşa cum diferă Dumnezeu de ideea de Dumnezeu”. E o carte plină de idei, de reflecţii, de meditaţii asupra existenţei şi, evident, întruparea acestora în faptele eroilor are ceva dintr-o mistică a pasionalităţii înţeleasă ca vocaţie umană. 
Autor(i):  Constantin Cublesan
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National