Articol
 
Cenzura in Romania
Categorie articol: Lecturi
Evoluând într-un registru larg, ce merge de la evocarea experienţei personale la obiectivitatea exerciţiului hermeneutic ştiinţific, de la tonul sobru la umorul negru subtil, de la detaşarea exigentă la implicarea creatoare, studiile şi eseurile desfăşurate în acest volum impecabil coordonat de către Ilie Rad alcătuiesc un discurs proteic captivant şi util oricărei cercetări ştiinţifice consacrate fenomenului cenzurii la noi.

Spectru constant, implicit oricărei ecuaţii de putere, cenzura se înscrie din start în sfera anatemei, percepţia comună tinzând întotdeauna să-i reţină doar aspectele funeste, interdicţiile şi tentativele de a controla exerciţiile de libertate, iar sistemele totalitare furnizează o paletă amplă de practici abuzive datorate instituţiei cenzurii. Ubicuizarea terifiantă a cenzurii în România epocii comuniste s-a convertit după 1989 – ca multe alte fenomene ce reclamă un proces de lustraţie – într-o obsesie naţională, cu reflexe ştiinţifice serioase, datorate unor autori precum Adrian Marino, Marian Petcu, Bujor Nedelcovici, Bogdan Ficeac, Dan Culcer ş.a. Aceluiaşi impuls necesar i se datorează lucrările celui de-al X-lea Simpozion Naţional de Jurnalism, cu participare internaţională, desfăşurat la Cluj-Napoca în 28-29 octombrie 2011, adunate într-un volum apărut în 2012 la Editura Tribuna din Cluj-Napoca, sub coordonarea profesorului Ilie Rad. Cenzura în România cuprinde 24 de studii şi eseuri, cu accente conceptuale, analitice sau memorialistice, fiecare contribuind la construcţia dinamică a acelei istorii a cenzurii care „va trebui să fie scrisă cândva”, potrivit predicţiei din 1995 a lui Mircea Zaciu, preluată ca motto în Prefaţa semnată de coordonatorul volumului. Conştient de fascinaţia exercitată de cenzură asupra cercetătorilor, alimentată de imensul material existent în arhivele fostelor organe ale Partidului Comunist Român, Ilie Rad circumscrie foarte potrivit background-ul teoretic al acestui fenomen extrem de complex, insitând asupra nuanţelor tratate pe larg în textele acestui volum de referinţă.
Raportul dintre scriitor şi putere constituie punctul de plecare al conferinţei Anei Blandiana, De la cenzura ca formă de libertate la libertatea ca formă de cenzură, reconstituire vie, armată teoretic, a propriei sale experienţe cu cenzura comunistă, iar în desfăşurarea acestei istorii particulare prinde contur tabloul instituţional şi ideologic al cenzurii. Opus ei, scriitorul rezistă şi îşi demonstrează puterea graţie perenităţii operei sale, luptei constante pentru cuvânt şi, uneori, unei complicităţi paradoxale cu cenzorii, demonstrată de referatele întocmite pe marginea cărţilor propuse pentru tipar, măşti dezirabile pentru discursuri incomode. Un asemenea subterfugiu face ca în referatul asupra cărţii Proiecte de trecut să nu fie menţionate închisorile şi deportările, convertite eufemistic în „realităţile minunate ale epocii noastre socialiste”, episod cu valenţe tragi-comice, istorisit de Ana Blandiana cu aceeaşi tandreţe când amară, când ironică, ce impregnează fiecare secvenţă de „noroc în ghinion” a relaţiei sale cu cenzura şi, mai important, a legăturii privilegiate cu cititorii. Reflectând asupra acesteia din urmă, asupra valorii compensatorii a operei literare într-un ev totalitar şi asupra destinului său în post-totalitarism, scriitoarea ajunge la o constatare aparent şocantă, dar cât se poate de adevărată: „libertatea cuvântului a diminuat importanţa cuvântului” şi, odată cu ea, a plasat scriitorul într-o arie de periclitare, la fel de funestă ca şi cenzura comunistă. Disecarea conceptuală a cenzurii de tip totalitar şi vieţuirea creatoare în cadrele ei reprezintă miezul mărturiei Martei Petreu din „Carne, cutremur al memoriei”, eseu ce deschide cea de a doua secţiune a volumului, Diversităţi conceptuale. Acuităţii ei filosofice, dublate de sensibilitatea poetică, i se alătură perspectiva avizată politic a Adrianei Săftoiu, care în Cenzura – un oximoron! analizează formele cenzurii în democraţie.
Amalgamul de mărturie şi analiză caracterizează şi a treia parte a volumului, Experienţe şi opinii. Astfel, în Aspecte ale implicării Securităţii în cenzura comunistă (1965-1989), Cseke Péter reconstituie rolul Securităţii în cenzurarea operei literare a scriitorilor maghiari din Transilvania. Rememo-rând un episod autobiografic, Constantin Cubleşan (în Cenzură de după cenzură) subliniază exacerbarea angoaselor, a fricii, după desfiinţarea oficială în 1977 a Direcţiei Presei – cum se numea în epocă instituţia cenzurii –, când transferul de responsabilitate operativă trece de la instituţie la individ. Straturile cenzurii se revelază şi prin prisma lui Gheorghe Săsărman, mai întâi graţie experienţei de jurnalist la „Scânteia” începând cu 1965, apoi mulţumită peregrinărilor pe la edituri în calitate de scriitor, D’ale Cenzurii recuperând cu o ironie difuză jocul cu regimul dezirabilităţii ideologice. Dimensiu-nile paranoide ale cenzurii comuniste sunt consemnate apoi de către Dumitru Graur în Cenzura în presa sportivă, mărturie fascinantă despre culisele televiziunii naţionale de dinainte de 1989, completată cu un avertisment clar privind actualele forme de cenzură. Cu aceeaşi experienţă a cenzurii trecute şi cu spaima cenzurii prezente şi viitoare, un alt protagonist al universului televizat, Nicolae Melinescu radiografiază şi ilustrează (în Cenzura: atentat la dreptul de informare corectă) trei forme ale cenzurii: cenzura prin interdicţie, cenzura prin modificare şi cenzura prin omisiune. Limita absurdă a cenzurii se întrezăreşte în amintirile Mariei Neagu (Filme româneşti... Amintiri despre cenzură), monteur de film responsabil inclusiv de sincronizarea unor imagini de la procesul lui Ion Antonescu. Mărturii radiofonice ale confruntării cu cenzura (Adrian Marino, Dimitrie Vatamaniuc, Paul Anghel, Dinu Săraru) sunt oferite cititorilor de către Gabriela Rusu-Păsărin într-o interesantă selecţie de interviuri realizate în 1991 şi 2011, iar fragmente dialogate ce surprind jocul cu cenzura în anii ’80 sunt integrate, cu har de povestitor, de jurnalistul Radu Vida în Cenzura: o poveste sâcâitoare.
Brutalitatea tentaculară a cenzurii comuniste, dar şi personalităţile şi mecanismele care au eludat ochiul ei atent ocupă discursul dens al lui Valeriu Râpeanu (Faţa văzută şi nevăzută a cenzurilor), în vreme ce evoluţia ei istorică este consemnată scrupulos de către Romulus Rusan, alertat la capătul firului ei de pericolele culturii de consum care i-a luat locul (Cenzura ieri şi azi. Tabieturi şi tabuuri). Aplicate mediului jurnalistic, aceste pericole intră în rezonanţă cu formele actuale ale cenzurii, tranşant puse pe tapet de către Robert Turcescu în Cenzura azi. Vorbe şi fapte.
Morfologia cenzurii se decupează secvenţial în Studii şi cercetări, secţiune ce adună discursuri consacrate unor aspecte particulare ale fenomenului. Astfel, studiul meu, Complicitate şi cenzură în reintroducerea operei lui Mircea Eliade în România (1965-1975), analizează evoluţia condiţionărilor impuse de climatul de (in)dezirabilitate ideologică în promovarea personalităţii şi creaţiei lui Mircea Eliade, în vreme ce Dan Culcer ilustrează Contradicţii ideologice, cenzură, politică în comunismul real cu ajutorul destinului ideologic şi literar al romanului Ademenirea al lui Romulus Zaharia, impecabil acompaniat de documente de arhivă.
Mihaela Teodor detaliază Forme ale cenzurii oficiale – viza „bun de imprimat” şi controlul a posteriori. Instituţii şi practici în perioada ofensivei comuniste (1944-1947), iar Ion Zainea urmăreşte în Aspecte ale cenzurii comuniste (1969-1970/1), Cenzura publicaţiilor atenta selecţie a textelor într-un timp de relativă relaxare ideologică. La rândul său, Liviu Maliţa (în Doctrina şi pragmatica cenzurii comuniste. Cazul literaturii române) se opreşte asupra caracteristicilor cenzurii în etapa mediană (1964-1971), punctând evoluţia directivelor ideologice şi triada tematică esenţială vizată: actualitatea şi critica regimului, erotismul şi „literatura decadentă”. De altfel, asupra anxietăţilor cenzurii iscate de zonele metaforice ale literaturii atrage atenţia şi studiul lui Ion Pop, Cenzura poeziei în câteva exemple. Suspectă din start, deoarece era percepută „ca produs definitoriu al capitalismului”, banda desenată suportă şi ea ingerinţele cenzurii, sistematic discutate de Gelu Teampău (în Cenzura benzii desenate în România comunistă). Inerentă restricţiilor regimurilor totalitare, acceptarea este atent analizată de către Doina Rad în Un caz de cenzură editorială acceptată: Cella Serghi. În Cenzură şi ideologie sub comunism, Viorel Nistor inventariază metamorfozele cenzurii, Emilia Şercan reface în Caietul de dispoziţii – „Biblia” Cenzurii comuniste (1949-1977) norma juridică cu care aceasta a operat, în timp ce în Sinuozităţi, capricii şi inconsecvenţe ale cenzurii comuniste, Ilie Rad accentuează nu numai procedeele cenzurii, motivaţiile ei ideologice şi geopolitice, ci şi creativitatea autorilor dispuşi să lupte cu ea.
Relaţia dintre putere şi discursul istoric se conturează critic în studiul lui Cristian Vasile (Mihail Roller şi cenzura din istoriografia primului deceniu comunist). Pe de altă parte, Maria Danilov oferă în O istorie cenzurată a Basarabiei (sau cum s-a scris în Moldova Sovietică. 1944-1949) o privire documentată asupra organizării instituţionale a cenzurii în URSS şi aportul său în sovietizarea Basarabiei prin (re)scrierea istoriei locale şi deturnare identitară. În acelaşi perimetru, Mihail Guzun (Confruntări cu cenzura în presa din Moldova Sovietică) inventariază trecutul cenzurii, reflectează asupra prezentului ei şi lansează avertismente privind viitorul ei.
Când vine vorba de cenzură, impulsul prim al supravieţuitorilor comunismului, trăitori în epoca postdecembristă este cel de a o asocia comunismului, însă incursiunea în istorie a lui Gelu Neamţu (Cenzura cu substrat etnic, ieri şi azi) demonstrează acuta manifestare a cenzurii în Transilvania secolului al XIX-lea. Ubicuitatea cenzurii este surprinsă şi în minuţiosul studiu al lui Mircea Popa, Cenzura în timpul dictaturii regale şi antonesciene. O altă percepţie limitativă a cenzurii (interdicţia publicării unor texte) este deconstruită de Marian Petcu într-un studiu dedicat cenzurii ca exerciţiu de condiţionare a profesiei de jurnalist, exemplar urmărit într-un studiu de caz: Preliminariile comunizării presei în România. „Sindicatul Ziariştilor Profesionişti”. Însă limitările sunt cu putinţă şi în Occidentul democratic. Originate în mediul politic francez, dezbaterile privind „datoria de a păstra tăcerea” sunt discutate de Sorin Preda în „Obligaţia de tăcere” (devoir de reserve) – între cenzură şi reglementarea relaţiilor dintre presă şi instituţiile statului.
Evoluând într-un registru larg, ce merge de la evocarea experienţei personale la obiectivitatea exerciţiului hermeneutic ştiinţific, de la tonul sobru la umorul negru subtil, de la detaşarea exigentă la implicarea creatoare, studiile şi eseurile desfăşurate în acest volum impecabil coordonat de către Ilie Rad alcătuiesc un discurs proteic captivant şi util oricărei cercetări ştiinţifice consacrate fenomenului cenzurii la noi.
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National