Articol
 
Diverse
Categorie articol: Lecturi
Fiecare dintre noi, la o altă vârstă percepe astfel de romane perene într-un al mod. Că este vorba de Madame Bovary, de Anna Karenina sau de Omul fără însuşiri al lui Musil. Dincolo de păţaniile amoroase ale lui Swann – cel care nu va termina niciodată studiul său despre Vermeer, ca şi eroul lui Camus din Ciuma, cu iapa lui alezană – şi fiţele cochetei Odette de Crecy, iubita capricioasă a celui care oricum o iubeşte şi dă numele primului volum.

1. Dacă aş mai fi ţinut jurnal cum am ţinut 35 de ani, aş fi notat câteva impresii legate de peisajul, mirific, hibernal. Cu gândul către regretatul Radu Petrescu în mod special. Cu un gând călduros, dincolo de frigul de afară, către prietenii de la Cluj şi Bistriţa, de la Braşov sau Iaşi, de oriunde. Către prietenii care eram şi care nu mai suntem. Către cei care azi nu mai sunt. De la Mircea Nedelciu şi George Crăciun la Madi Marin şi Nino Stratan, de la Florin Mugur şi Mircea Iorgulescu la Adrian Marino, de la Profesorul Mircea Zaciu la Marian Papahagi şi Iosif Sava. Atâţia şi atâţia care nu mai sunt. Un soare tulbure şi o ceaţă vâscoasă acoperă gândurile mele senine. MHS şi Olăreanu au făcut din relatarea unei zile de iarnă o mică feerie livrescă. Ce dracu să mai citeşti din cărţile acestor scriitori minunaţi când gândul îţi zboară te miri cum la cine se hăhăie zilnic în faţa naţiunii? Fum.
2. Realmente regret incidentul creat artificial între dl Acad. Eugen Simion şi mine. Încercasem să comentez inadecvarea dăruirii unui set din proustiana epopee În căutarea timpului pierdut lui Traian Băsescu, prilejuită de un moment festiv cu decoraţii acordate unor intelectuali frnacezi. Sau ce-or fi fost. O propoziţe emisă de mine fără nici o urmă de ironie legată de prestanţa – reală – a dlui Acad. Eugen Simion – iată citatul: „E greu să pun pe acelaşi plan momentul festiv şi vag comic de la Cotroceni. Unde fostul lector de la Paris – om din popor, dar cu o anume ţinută aristocratică ce dă nobleţe actului pedagogic – a trăncănit nărăvaş şi a oferit cadou şeful statului român integrala Proust de care vorbeam mai la deal” – aşadar, din această afirmaţie a ieşit o întreagă polilogie iritată şi o supărare mare. Unde dai şi unde crapă. Regret nespus acest incident care a creat neplăceri dlui Acad. Eugen Simion, şi-l rog să primească scuzele mele şi să conteze pe întreaga mea preţuire. Chiar dacă după 1989 am fost mereu pe poziţii adverse – şi ar merita odată de revizuit ce s-a întâmplat cu inteligenţia românească imedait după decembrie 1989 – am descoperit zilele acestea că pe 22 decembrie 1989 a murit Samuel Beckett, cui să-i mai ardă de Beckett când eram cu toţii pe străzi – când o parte a ei a marşat la proiectele/ofertele FSN-ului, iar alta, mult mai numeroasă, nu. Jos comunismul şi Securitatea chiar erau reale. Şi nu bolboroseli de salon sau teme de bătut apa în piuă pe la diverse sindrofii intelctuale. Antagonismul dintre GDS şi Lumea de mâine – de care azi s-a uitat, alcătuită din oameni de artă şi litere adepţi vârtoşi ai noului regim iliescian a produs primul clivaj în rândul intelectualităţii române. Rezistenţa prin cultură a fost lansată atunci, iar ulterior preluată de cei care o utilizează cu totul inadecvat. Repet o rememorare a acelor ani şi evenimente ar putea aduce puţină lumină – dacă nu măcar explicaţii – la ceea ce s-a consumat deja (oricum, azi nu mai are relevanţă, macularea a tot şi a toate a dus la situaţia în care ne aflăm). Repet, nu am avut de gând să-l jignesc în vreun fel pe dl Acad. Eugen Simion, iar interpretările sale au fost pe lângă cestiune. Nici vorbă să am dispreţ pentru cei de la ţară – am umblat prin atâtea locuri prin Ţările Române, cu rucsacul în spate, şi prin sate şi prin munţi, şi am cunoscut atâţia oameni minunaţi încât mi-ar fi foarte greu să accept interpretarea abuzivă a dlui Acad. Eugen Simion. Ar fi multe de pritocit aici, legat de neamul românesc, despre oamenii din popor şi despre intelectuali – de ce nu am avut şi noi o cale narodnicistă, precum ruşii, care, după ce studiau în Occident, veneau acasă să înveţe carte copiii mujicilor şi nu să se sclifosească – bonjurism-ul din trecut, GDS-sismul de ultimă oră etc. – mai mult sau mai puţin adecvat realităţii socio-politice. Nu mai prelungesc inutil acest incident, nedorit şi păgubos pentru toate părţile.
3. În ce priveşte capul în gură, de care se face pomenire, realitatea stă aşa. Un angajat al Holdingului Adevărul a scris câteva rânduri despre ultima mea carte de proză. Dreptul Domniei sale, ştim bine că aici orice scriitor trebuie să tacă şi să ia de bună orice opinie. Nu contează dacă bună sau rea, ticălaosă sau generoasă. Ceea ce s-a şi întâmplat. Doar că. Doar că ipochimenul articlier şi-a reluat articolul cu pricina şi la republicat după o săptămână în altă publicaţie a Holdingului Adevărul. Să zicem treacă-meargă, cu toate că nu se procedează chiar aşa. Doar că. Doar că a mai adăugat o fotografie de-a mea – preluată de unde nu se spunea – şi a pus sub poză, şmechereşte, „Un scriitor care vrea să epateze cultură”. Hahaha, nu? La golăneala asta se putea răspunde golăneşte şi nu culturaliceşte. Şi când a fost să spun câteva cuvinte într-o publicaţie de la Iaşi – în general nu dau interviuri, nu răspund la anchete şi nici nu prea îmi place să vorbesc de mine, dar mă rugase Liviu Antonesei – pomenind despre acest incident cu fotografia şi epatarea culturii, am menţionat că marţafoiul cu ifose ar fi meritat un cap în gură ca să vadă cum vine cu epatarea culturii. Sigur că nu este un procedeu obişnuit în lumea literară, culturală, dar l-a miştocăreala marţafoiului am răspuns cu aceeaşi monedă. Apoi el s-a văicărit într-o notă că eu l-am ameninţat cu bătaie pentru ce a scris despre cartea mea. Ceea ce nu este adevărat. Am răspuns – rău am făcut – la golăneala cu fotografia şi epatarea culturii. Individul nu merită nici măcar un cap în gură. În fine, cred că este pentru prima oară când intru în subiecte ce ating persoana mea. Sper să fie şi pentru ultima oară. Îmi pare realmente rău de supărarea supradimensionată a dlui Acad. Eugen Simion.
4. Gerul, viscolul şi zăpada abundentă care au potopit satele şi oraşele României au scos la iveală, pentru a multa oară, clivajul dintre cele două Românii. A celor deja integraţi în civilizaţia occidentală, cu bunele şi relele ei, şi cea rămasă la vechile obiceiuri şi rânduieli strămoşeşti. Satele golite de tinerii care au plecat la oraş în anii marii industrializări – de care acum s-a ales praful în doar 20 de ani – şi cei rămaşi. Bătrânii care populează azi localităţile rurale puteau fi trataţi mai generos de noua clasă politică alcătuită din ciocoi cu fasoane şi izmeneli. Dispreţul şi aroganţa arătate gloatei – ca să nu mai spunem formulările cu totul jignitoare la adresa handicapaţilor, căci a fi handicapat este altceva decât a fi jigodie sau trepăduş – spun foarte multe şi despre acest clivaj dintre elitele politice şi culturale şi marea masă, dintre care unii sunt proşti, leneşi, mahalagii şi handicapaţi. Dacă pe Traian Băsescu îl putem lua aşa cum este – fără să-i mai aplicăm nici o etichetă, băsescienii profitori la maximum de numeroase privilegii materiale – daţi-mi doar un nume de băsescian fără post sau funcţie? – ar fi putut fi mai toleranţi şi înţelegători cu prostimea. Nu e cazul. Rezultatele se văd şi perspectivele nu sunt roze. Dar aşa cum descurcăreala şi descurcatul ne-au ajutat să supravieţuim – compromisul are şi o parte bună, nu totdeauna ar fi de incriminat – vom face acelaşi lucru şi de acum înainte. Ne vom descurca. Fiecare pe cont propriu. Gargariseala prezidenţială – preluată şi de trompetele puterii – cu statul asistenţial este o prostie. A fura şi minţi e una, a ajuta şi a fi om – alta. Vom muri şi vom vedea. 5. Ar merita ca un editor să traducă şi să tipărească vasta monografie Proust a lui Jean Pierre Tadie. Fabuloasă carte dedicată unui fabulos personaj.
6. Vremea geroasă şi viscolele predispun la lecturi prelungite. Şi, slavă Domnului şi editurilor, care nu stau degeaba în orice anotimp, multe cărţi minunate ajung la îndemîna cititorilor. Că acele cărţi se vând, că nu se vând, multe cărţile sunt bune şi extra, autori mai vechi cu galoanele celebrităţii pe umăr sau scriitori mai noi cu bastonul de mareşal în raniţă apar pe bandă rulantă. Iată doar un titlu care ne-a reţinut atenţia. Reiau câteva observaţii apărute deja în Observator cultural. În căutarea timpului pierdut se reeditează într-o nouă serie/ediţie din care apare acum un prim volum. Minunatul Swann (Editura ARC, 2011, traducere, prefaţă note, comentarii şi tabel cronologic de marea doamnă a limbii româno-franceze, poetă şi teoreticeană de marcă, Irina Mavrodin) ne este oferit de unul singur. Un prim volum, aşa cum apărea şi cel tradus, cândva, de Vladimir Streinu. Şi poate e bine aşa, cumva, ca Proust să fie citit cu ţârâita şi încetişorul, pe felii, pe îndelete şi cu un alt tip de respiraţie a percepţiei epice. Sunt întru totul de acord cu uimirile oferite de Proust Irinei Mavrodin la fiecare lectură. Care bine a făcut că a păstrat eleganţa fluentă a frazei originale şi nu a spart textul pentru a-l face mai lesne curgător. E bine aşa. Pentru a degusta toate întorsăturile de frază şi frumuseţile unui stil contorsionat, care este textura alambicată a prozei/vieţii ce palpită în fiecare secvenţă extrasă de micul Marcel din marele dosar existanţial propriu-zis. Fiecare generaţie are dreptul – poate chiar nevoia – la un alt tip de lectură. Fiecare dintre noi, la o altă vârstă percepe astfel de romane perene într-un al mod. Că este vorba de Madame Bovary, de Anna Karenina sau de Omul fără însuşiri al lui Musil. Dincolo de păţaniile amoroase ale lui Swann – cel care nu va termina niciodată studiul său despre Vermeer, ca şi eroul lui Camus din Ciuma, cu iapa lui alezană – şi fiţele cochetei Odette de Grecy, iubita capricioasă a celui care oricum o iubeşte şi dă numele primului volum. Chiar dacă aţi citit cartea doar pentru episodul cu catleya – a face catleya este un cod a celor doi amanţi parizieni, în fond fiind vorba doar de o superbă orhidee din Amazonia – merită să reluaţi Swann şi pentru restul. Nimic nu poate fi mai frumos decât lectura şi cultura în aceste vremuri când politica şi mizeriile cotidiene ne dezamăgesc profund. Dar mi-e greu să mă retrag între cărţi şi discuri când trăiesc mereu pe drumuri şi rar stau acasă. Iar ce se vede şi aude prin troleibuze şi autobuze nu se lipeşte cu ce aud la televizor sau citesc prin revistele culturale. M-am lungit cu vorba, iertare.
Autor(i):  Bedros Horasangian
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National