Articol
 
Alteritatea ca exotism. O tentativa de circumscriere teoretica (II)
Categorie articol: Lecturi
Conceptia lui Segalen privitoare la exotic este expusa intr-una dintre cele mai fascinante carti nescrise din istoria eseisticii: Essai sur l’exotisme, pe care autorul francez a inceput s-o elaboreze in octombrie 1904 si ale carei ultime notatii dateaza din octombrie 1918. Planul initial al lucrarii cuprinde, in argument, un „[p]aralelism intre intoarcerea in trecut (Istorism) si departarea in spatiu (Exotism)” (2009: 33), Segalen punctand ca senzatia exotismului este surpriza, care insa are defectul efemeritatii (mecanismele obisnuintei sunt foarte active).
In 1908, Segalen revine cu detalii privind planul lucrarii, in jurul unui pivot ideatic: senzatia de exotism. Distinctia semantica are ca punct de plecare o clarificare gramaticala, iar metoda aleasa de Segalen este ea insasi neconventionala, fiind bazata pe deductie, nu pe inductie: „Definitia prefixului Exo in cel mai inalt grad de generalizare posibil. Tot ce este ≪dincolo≫ de ansamblul faptelor noastre de constiinta actuale, cotidiene, tot ce nu este ≪Tonalitatea mentala≫ obisnuita” (2009: 38). In 1910, el revine asupra senzatiei de exotism, afirmand despre ea ca „augmenteaza personalitatea, o imbogateste, departe de a o sufoca” (2009: 67). Exotismul ar fi, prin urmare, un adevarat motor estetic, generand in permanenta energie empatica.
Apoi, intr-o nota din 1913, Segalen ofera o definitie primara a exotismului, ca „sentiment al Diversitatii si, in estetica, exercitiu al acestui sentiment propriu-zis, urmarirea sa, jocul sau, libertatea sa cea mai mare, acuitatea sa cea mai mare, in fine, frumusetea sa cea mai clara si profunda” (2009: 87).
Intr-un fragment din 1918, diversitatea, de data aceasta, apare explicata ca „tot ceea ce, pana astazi, era numit strain, insolit, neasteptat, surprinzator, misterios, indragostit, supraomenesc, eroic si divin chiar, tot ce este Altul (subl. in text)” (2009: 98-99). Diluviul de adjective nu epuizeaza nici pe departe descrierea temei, dar stabileste omologia estetica dintre exotism si diversitate, cele doua concepte desemnand astfel realitati intersanjabile.
Intr-un text din 1917, intitulat Imago Mundi, autorul admite justificarea personala a exotismului, pe care-l converteste intr-un instrument de apropriere si de celebrare a vietii din unghiul senzorialitatii estetizate: „Daca plasez Exotismul in centrul viziunii mele despre lume, daca ma multumesc sa-l caut, sa-l exalt, sa-l fabric atunci cand nu-l gasesc, sa-l arat celor ce-l merita si-l pandesc – celor ce-l merita si nu-l banuiesc – nu este numai ca resort unic al esteticii, ci ca Lege fundamentala a Intensitatii Senzatiei (subl. in text), a exaltarii Simtirii, deci a vietii” (2009: 92). El nu omite sa adauge: „Existenta este laudata prin Diferenta si in Diversitate” (2009: 92). Corolarul ce se impune cu necesitate este ca exotismul reprezinta supremul encomion ontologic. Aceasta conceptie il plaseaza pe Segalen in proximitatea viziunii romantice asupra lumii. Acest fapt pare a fi intuit de autor insusi, mai intai intr-o notatie din 1913, in care deplange „degradarea Diversitatii” (2009: 83), ce apare certa: „precum Energia, Entropia Universului tinde catre un maximum” (2009: 83), apoi in acelasi fragment citat mai sus, Imago Mundi: „Universul decade. Aici rezida marele pericol terestru. Trebuie sa luptam, trebuie sa ne batem impotriva acestei decaderi – poate sa murim in chip frumos” (2009. 95). Desigur, scenariul agonal cade exclusiv in sarcina poetilor: „Poetii, vizionarii duc intotdeauna aceasta lupta, fie in adancul lor insisi, fie – si propun acest lucru – impotriva zidurilor Cunoasterii: Spatiu si Timp, Lege si Cauzalitate” (2009: 95). Exista pronuntate accente holderliniene sau nietzscheene in discursul lui Segalen, prin gura caruia par a scanda Dionysos sau Zarathustra.
Dupa divizarea tripartita, in 1917, a materiei de studiu, „Cartea intai: Degradarea Diversitatii, Cartea a doua: Sau Diversitatea este sursa intregii energii, Cartea a treia: Reintegrarea Diversitatii” (2009: 96), planul final al lucrarii niciodata scrise arata, pe scurt, astfel: „Nasterea Diversitatii. Geneza lumii exterioare. Senzatia Diversitatii. Savoarea Exostismului. Exotismul sexelor. Despre Expresia Diversitatii […]. Degradarea Exotismului […]. Exotismul etno-geografic: ziua in care redescoperim faptul ca pamantul e rotund. Turismul.
Exotismul Divinului […]. Exotismul naturii. Ultimul capitol: Exotismul universal sau, mai bine, Exotismul esential […]” (2009: 105-106). Tipologia exotismului s-ar putea augmenta ad libitum, iar noi ramanem cu regretul ca autorul nu a avut timp sa-si concretizeze proiectul de anvergura.
Pana la urma, sunt tentat sa afirm ca elementul care ajuta cel mai mult la conturarea unei teorii a exoticului romantic este furnizat de conceptul de „exot”, pe care Segalen il utilizeaza pentru a-l desemna pe practicianul exotismului, cel care, in termenii lui Todorov, „stie sa profite de diferenta dintre el insusi si obiectul perceptiei sale” (1999: 446). Mai mult, precizeaza acelasi Todorov, „adevaratul exot, asemanator unui colectionar ce stie sa se bucure de infimele nuante dintre obiectele colectiei sale, apreciaza trecerea de la rosu la rosiatic mai mult decat cea de la rosu la verde” (1999: 446). Romanticii europeni sunt, prin urmare, niste exoti, niste patricieni ai distinctiilor aproape imperceptibile, pe care as indrazni sa-i distribui in doua categorii distincte: ai realitatii (precum Nerval, Hugo, Bolintineanu sau Alecsandri, care au sansa sa calatoreasca, fizic, in Orient) sau ai imaginatiei (precum Byron, Shelley, Coleridge sau Eminescu, care nu pun in miscare Orientul decat gratie motorului fanteziei). Mai interesant este insa ca, uneori, exotii realitatii descriu ei insisi Estul ca si cum nu ar fi pasit niciodata, fizic, acolo, utilizand deci exclusiv figurile de stil furnizate de facultatea imaginatiei creatoare. Orientul atipic trezeste, precum se vede, reactii proportional atipice. Saree Makdisi are dreptate sa afirme (in relatie cu Byron, insa cred ca formula se poate aplica, fara probleme, si altor romantici europeni) ca „atractia si obsesia fata de Est este declansata nu doar de un interes adanc resimtit fata de structurile si spatiile non-occidentale, ci si de dorinta (oricat de himerica) de a experimenta Estul ≪ca atare≫, in termenii acestuia si in sfera sa de existenta – o sfera preferabil […] protejata de incursiuni europene si de investitii imperiale” (1998: 133). Suntem, nu-i asa, la mare distanta de mccarthysmul orientalist al lui Said: romanticii europeni, am afirmat eu insumi aceasta, nu demonstreaza decat pasiune pentru geografia, antropologia si teologia altor civilizatii decat cea in epistemele careia s-au format.
Trebuie sa adaug aici cateva cuvinte despre contributia teoretica a lui Pierre Jourda, profesor la Universitatea din Montpellier, la tema exotismului romantic (las la o parte faptul ca, sub auspiciile hiperextinse ale exoticului, el discuta tari vecine ale Frantei, pe care nimeni nu le-ar figura in acesti termeni, precum Anglia, Germania, Italia sau Spania!). Pe un ton neobisnuit de precaut, chiar ezitant, Jourda considera ca, in campul literaturii, exotismul desemneaza „o conceptie gata facuta pe care noi o avem despre o tara si locuitorii ei. In aceasta pot intra elemente reale, adevarate sau plauzibile, furnizate de calatori sau de marinari, dar pot intra, de asemenea, si adesea o si fac, elemente conventionale” (1970: I, 10). Intr-un cuvant, „poate ca exotismul nu este nimic altceva decat o modalitate preconceputa de a vedea sau imagina o tara”, crede Jourda, pe urmele lui Pierre Martino, pe a carui autoritate se sprijina nu in putine ocazii si care il numise „o prejudecata artistica si literara” (1906: 3). Aruncand apoi in mixerul teoretic toate ingredientele disparate ale realului si imaginarului, Jourda ajunge la concluzia, destul de poticnit exprimata si nu lipsita de contradictii interne, ca „exotismul ar fi mai presus de orice expresia unei documentari mai mult sau mai putin exacte apasand asupra unei imaginatii mai mult sau mai putin fericite, unei intuitii mai mult sau mai putin juste si care permite obtinerea unui grad de realism si de pitoresc mai mult sau mai putin satisfacator. Ar putea fi, de asemenea, o forma de vis interior: romanticii isi construiesc un Orient al fanteziei” (1970: I, 11). Totusi, Jourda nu se simte satisfacut de definitie, astfel ca intoarce tabloul la 180 de grade: „Dar ar putea sa fie altceva, o pictura fidela a realitatii, a unei realitati pur si simplu diferite de cea in care traim in mod obisnuit” (1970: I, 11). El adauga la aceasta ca exotismul, inteles ca „descriere obiectiva sau nu a realitatii in ceea ce are aceasta mai neobisnuit” (1970: I, 12), explodeaza cu succes in secolul al XIX-lea, „sub doua aspecte diferite: exotismul in spatiu si exotismul in timp” (1970: I, 12). Asadar, cercul este complet: am revenit la Victor Segalen.
Autor(i):  Catalin Ghita
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National