Articol
 
Fictiunea memoriei, memoria fictiunii
Categorie articol: Lecturi
Personajul lui Breban e mai mult deasupra vremurilor decât sub ele. Tema timpului, a vremurilor, a istoriei, (i)epocii este esenţială. Era şi inevitabilă. Personajul principal, prin ce face şi gândeşte în întreg romanul, este un alt fel de (anti)erou al timpului „său”. Dar timpul ne aparţine în mod indirect, deopotrivă fortuit şi, în dictaturi, forţat.

Cu Singura cale, roman, Editura Contemporanul, 2011, Nicolae Breban produce acum al unsprezecelea titlu, dar al şaisprezecelea volum, din opera sa de romancier (pentru că există o trilogie şi o tetralogie). Cum se ştie, lungi şi foarte lungi. Breban este un autor de cursă lungă, în tot şi-n parte, în opera sa ca şi-n fiecare carte. Şi chiar nuvelele sale, relativ recent apărute în volum, sunt lungi. Câteva schiţe publicate în reviste, înainte de 1965, un întreg volum pregătit pe atunci să fie publicat, rămân pe mai departe ascunse editorial. Unele poate nici nu mai sunt.
Romanul de acum a fost început la Fundata (Bran), la 7 iulie 2009 şi sfârşit la Dehesa de Campoamor (Spania), la 30 martie 2010. În 9 luni: 633 de pagini. Mare viteză, mare experienţă, fără îndoială. Interesează performanţa creatoare. Calitatea sau calităţile scrierii, de vârf, în acest nou roman, nou ca perspectivă narativă, unele forme ale naraţiunii, atitudine faţă de „realitate” şi „istorie”, vechi prin recurenţa, sinteza şi chiar replica literară, inter- dar şi intra-textuală, adică faţă de scrisul altora ca şi faţă de acela propriu. Despre ele, ceva mai în amănunt, voi comenta mai târziu. Să notez până una-alta, că, roman, Breban nu mai publicase de patru ani, din 2007. Scrisese şi publicase memorii, studii sau eseuri, dar nu se gândea nimeni (în afara contestatarilor săturaţi de el, dar mai ales saturaţi de prejudecăţile lor necritice) ca marele romancier să abandoneze specia. Care l-a remarcat, la vârf, în special. Dar, precizez, nu discut aici relaţia complexă cu critica sau diversa branşă a celor care o compun, în oricâte moduri. Am transcris datele de elaborare a noii scrieri ca să ajung la Spania, locul notat la sfârşit, Dehesa de Campoamor. Situat pe coastă marină, asaltat de turişti, nu doar naţionali, cu plaje şi pădure de pini, distruse sau în curs de distrugere, ca să lase loc construcţiilor locative. O pădure, evident că nu de pini, cred că apare în plimbările personajului-narator cu o femeie, în spaţiul – cel al Singurei căi – exclusiv românesc, provincial şi bucureştean. Totuşi, de Spania, mai exact de un anumit spirit, vine vorba şi-n acest volum. Dar abia în capitolul al patrulea, ultimul dintre cele lungi; la Breban şi capitolele sunt – tot mai – lungi. Spania este, indirect şi deloc motivat – în convenţia realist-mimetică, neurmată de fapt de romancier – prezentă în roman, ca termen de comparaţie cu „lama unui bun cuţit catalan sau spaniol”, într-o replică dată din română în spaniolă, „asta-i viaţa, hasta la vida”. Iar mult mai departe, de data asta cu motivaţie realistă, istorică, va veni vorba despre legionarii fugiţi în Spania.
Noul roman are şi un moto, din Robert Musil, Omul fără calităţi: „Unele situaţii şi întâmplări au format-o complex. Destinul ei însă n-a fost revelat prin nici un cu adevărat, dur, obstacol.” Numele personajului feminin, emiţătorul, contextul din care s-au extras cuvintele, nu sunt precizate. Înţelesul (ideea) este acela de biografie comună. Nu este vorba de un caz. Fiindcă biografia este una fără necaz. Un destin banal se consumă într-o lume excepţională. În rău. Un om, o femeie de fapt, cu destin comun, dar mai cu seamă cu destin norocos, în circumstanţe blestemate. Am notat moto-ul şi titlul celebrei scrieri a lui Musil şi am putut constata că N. Beban traduce, ca pentru francezi, fără calităţi, nu fără însuşiri, cum a tradus, pentru noi, Mircea Ivănescu. Sar în ochi diferenţele. A nu avea însuşiri e altceva, e mai mult decât a nu avea calităţi. A nu avea însuşiri înseamnă a nu fi, pentru că tot ce e posedă însuşiri, bune sau rele. A nu avea calităţi înseamnă a avea însuşiri rele. „N-ai nicio calitate” înseamnă „nu exişti”. E ceea ce repeta şi dictatorul nostru Ceauşescu, respingând judecata tribunalului zis al poporului, zis revoluţionar, în fapt complotist, din 25 decembrie 1989. Dau (ne)cazul, nu pentru a-l judeca, dacă e posibil, între două părţi nejudecate – nesăbuite, dar iată că l-am şi judecat –, dar pentru că dictatura, e drept că stalinist-dejistă, e centrală în Singura cale. Mă-ntorc la romanul lui Musil. Ohne Eigenschaften exprimă, întâi critic, apoi tipologic, o categorie. Vrea să spună lipsit de identitate, impersonal. Evident, în ordinea conştiinţei. Şi poate că chiar şi a cunoştinţei, nu doar de sine, dar şi exterioare. Deşi tocmai conştiinţa e implicată, dincolo de psihismul complex, de la senzaţii la idei. Omul şi calităţile sale apar, însă, în cursul romanului.

Lecturile (foarte) tânărului protagonist din Singura cale sunt preponderent literare, câteva romane realist-critice clasice, un poem de Goethe, apoi de istorie, etnopsihologie etc. Mă rezum la unele dintre cele cărora le comunică autorul şi titlul. Altcineva îi numeşte doi celebri psihanalişti. Ca urmare, pe lângă romane poliţiste, aventuri, erotice, el pomeneşte în mai multe rânduri de Anna Karenina, Doamna Bovary, Mănăstirea din Parma, Roşu şi negru. Acest roman, ne spune o dată, citit „cu multă atenţie”. Iar altădată, aflăm că-l reţine prin personajul Julien Sorel, fiind unul dintre „romanele care m-au format”, alături de O tragedie americană, memorat prin personajul Clive. Undeva se referă la Gogol şi notează că se consideră un „cirac” al lui Cicicov, cumpărătorul de suflete moarte, sau al lui Hlestacov, profitor al fricii şi prostiei generate de misterul puterii centrale. Din Faust de Gorthe aminteşte probele spre adevăr. Alte lecturi sunt din N. Iorga, D. Drăghicescu, L. Blaga. Într-un loc se referă la nişte mari personaje, „statui din istorie, descrise de un Plutarh”. Vor mai fi fiind şi alţi autori. Nonagenarul Steiner l-a citit şi el pe Plutarh şi îi „admira în exces, cred eu, pe Stendhal şi Dosto-ievski”. Despre „instinctul de victimă”, cu trimiteri la Freud şi Adler, îi vorbeşte Const Buzilă.
Scrisul în replică, în revanşă, există aici de la prima propoziţie. „Lumea se învârtea încet în jurul meu.” Istoria are răbdare, ca la începutul Morome-ţilor. Acolo, până la urmă, timpul istoric nu mai avea răbdare. Personajul lui Breban e mai mult deasupra vremurilor decât sub ele. Tema timpului, a vremurilor, a istoriei, (i)epocii este esenţială. Era şi inevitabilă. Personajul principal, prin ce face şi gândeşte în întreg romanul, este un alt fel de (anti)erou al timpului „său”. Dar timpul ne aparţine în mod indirect, deopotrivă fortuit şi, în dictaturi, forţat. Capi-tolul întâi, din cele cinci, precizează deja tema timpului. La modul: întâlnirea unui individ cu timpul. Fără a face caz de circumstanţe. Care vor fi expuse, însă, luxuriant. Undeva, prin capitolul III, citim că „în noi fuge timpul”. Nu-i de mirare, atitudinea e integral individualistă. Şi vie, tocmai de aceea. Viul nu e în altă parte, se află în ego. În dictatură (aici, stalinistă, la modul românesc), viaţa, negată în toate felurile, de toate părţile, este „un fel de excrement al acestui timp”. Capitolul IV notează sacra profanizare temporală: „ultimul nostru zeu, Timpul…” Iată şi finalul romanului, în versuri: „Cine întârzie, vine la timp,/ Iar cine nu vine deloc – întârzie.” Puteau fi al doilea moto. E un elogiu al contratimpului, desigur, din perspectivă individuală. A fi, deodată, cu timpul şi împotriva lui, iată ideea. Raportată pregnant la istorie. Romanul, cum am spus, nu e realist, dar integrează realitatea, mai decis, mai liber decât în scrierile similare din comunism. Când criticii ideologi, dar şi câte un „estetizant” (ca Valeriu Cristea) îi reproşau evazionismul. Reproş similar cu cel adresat „oniricilor”, şi ei hărţuiţi de presa monoideologizată.
Replica şi mai decisă literar, la acelaşi autor, la romanul aceluia, Cel mai iubit dintre pământeni, apare târziu în Singura cale, la p. 571: „Să nu ne înşelăm, nu a fost numai o eră a ticăloşilor, cum o descrie un cronicar al vremii; încă se credea!” Dar ea fusese modelată şi modulată pe întregul parcurs. Protagonistul a crezut în ideologia comunistă. Dar constatase că o făcuse într-un fel singular. Uneori credea că era chiar singurul care crede…
Reflecţiile asupra istoriei, a spiritului ei, mai cu seamă, care – altă noutate – îl conduc pe „dostoievskianul” Breban într-un fel spre Tolstoi, devin acute în ultimul şi cel mai scurt capitol, al cincilea. Poate fi înţeleasă istoria? Şi cum? E vorba de acea istorie a dictaturilor şi a dictatorilor, de la Napoleon încoace. Protagonistul trăieşte în istorie ca un personaj al lui Stendhal, în armata lui Napoleon, la Waterloo. Înţelege că nu înţelege. Înţelege doar catastrofa, nu şi cum se face aceasta. Despre dictaturi, protagonistul din Singura cale, pentru care există de fapt, în esenţă, două, ne spune că „nu le înţeleg nici acum”. De altfel, el este un sceptic nemântuit, convins că înşelarea rămâne inevitabilă. Iar în această situaţie, totul apare ascuns, misterios, pe scurt de neînţeles. E convins că ştie că nu poate să ştie. De aceea hotărăşte că „nici nu încerc să înţeleg”. Şi se întoarce la sine sau în sine, aducându-i acolo şi pe ceilalţi. Încearcă să separe simulacrul de autentic. Dar mai ales contrapune simulacrului simulacrul însuşi. Mai multe personaje, în romanele sale, chiar din comunism, aplicaseră tratamentul, acela de a înşela pe înşelătorii tăi. À trompeur trompeur et demi, am mai aplicat şi altădată acest proverb franţuzesc atât de potrivit. Spre sfârşitul romanului, protagonistul subliniază că se lasă-n voia celor două femei deja cunoscute, Medeea şi Ivona, diferite (ale lumii, istoriei, vieţii, două feţe), prefăcându-se a accepta ideea (el care nu acceptă nimic până la urmă) că istoria e făcută prin femei. De fapt, rămâne deopotrivă pe val, cum îi recomandase un unchi pomenit mai ales pentru asta, şi contra valului. Obiectiv, cât poate deveni el, constată că totul e contra lui, mai departe, până la capăt, la capătul timpului, al celui istoric (dictatura stalinistă) şi al timpului romanului. Rămâne tot la renunţarea la înţelegere. Mai ales moral lipseşte înţelegerea mecanismelor istorice. Verdictul e însă cât se poate de simplu. Vinovăţia e totală. Zeii, crede protagonistul, se simt vinovaţi şi ei. Dar dacă e totală, partea, indivizii, ce răspundere mai au?
Singura cale conţine şi o replică privitoare la personajul arivist. Categorial, nu individual. Perspectiva individualistă, în mod previzibil, contestă respectiva tipologie. Romanul despre arivişti al lui Dickens, Filimon, D. Zamfirescu, se constată în Singura cale, nu-l integrează în nici un fel pe un personaj ca Fritz Buzilă. Dar, constatăm la înţelegerea simplă a lecturii, nu-l integrează nici pe protagonistul Calistrat B. Dumitrescu. Ambii sunt nişte visători şi nehotărâţi. Cel din urmă îl caută, la sfârşitul romanului, doar pe cel dintâi.
Să mai semnalez câteva replici din roman. Chiar de pe la început e acroşat critic M. Sadoveanu, cu sovietofilia lui exprimată şi rezumată în sintagma Ex Oriente lux. Pentru echilibru, poate, tot M. Sadoveanu, e privit, chiar la începutul capitolului II, ca prozator al nobilimii: „fosta aristocraţie românească, o pătură care a sclipit mai ales în istorie şi în romanele lui Sadoveanu”. Favorabil sunt privite, undeva prin miezul romanului, şi „unele romane ale perspicacelui scriitor Camil Petrescu”. Rămânând în „iepocă”, în timpul romanului Singura cale, o dată cu Sadoveanu, e pus la panoul dezonoarei şi M. Beniuc, pentru falsa lui artă făcută cu „barda”. Şi poate că o sintagmă esenţială, pentru lumea masificată, dar dată anonimă, anume „comandamentul „«iluminării»”, i-a fost inspirată de romancierul prieten, marxistul, trecut prin subterana stalinistă autohtonă, Al. Ivasiuc? Iată, apoi, în miezul romanului, şi pe „un oarecare Crohmălnicescu sau Crohmălniceanu”, atacând cu „multă furie rece”, „ironie şi dispreţ, uneori elegant exprimate”, arta „burgheză”, modernismul, idealismul lui Maiorescu şi Blaga, dar pe care, „aproape fără voia mea, îl admiram (…) pentru curajul său de a spune aceleaşi lucruri puţin altfel”. Fapt explicabil, pentru cineva sedus, cum recunoaşte, de raiul clişeelor.
Autor(i):  Marian Victor Buciu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National