Articol
 
Povestile sultanului
Categorie articol: Lecturi
Povestea lui Saladin este istorisită episodic şi confesiv, ca în poveştile Şeherezadei (mai puţin suspansul, care nu este o miză aici), de către sultanul însuşi, în faţa unui scrib evreu fictiv, Ibn Yakub. Pe acesta îl alege sultanul pentru a-i transcrie memoriile, în detrimentul cronicarilor săi musulmani, dezavuaţi pentru exagerările şi stilul lor înflorit.

Al doilea roman dintr-un cvintet dedicat Islamului, Cartea lui Saladin (1998; Humanitas, 2011) este povestea recuceririi Ierusalimului din mâinile cruciaţilor creştini, în secolul al XII-lea, sub comanda sultanului Salah al-Din (1138-1193; pentru europeni, Saladin), fondator al dinastiei aiubizilor în Egipt şi Siria şi nume care a intrat în istoria Europei mai ales prin confruntarea militară cu aproape legendarul Richard Inimă de Leu, în timpul celei de-a treia cruciade creştine.
Autorul acestui roman, Tariq Ali (n. 1943), este un scriitor britanic contemporan de origine pakistaneză, de profesie istoric, romancier, activist politic şi chiar regizor, născut musulman, dar crescut şi educat într-o atmosferă mai degrabă liberală, graţie căreia a ajuns să se afirme pe scena britanică în primul rând ca intelectual de stânga, foarte activ în dezbaterile contemporane. Alter-ego-ul său în acest roman este, paradoxal în aparenţă, o femeie, respectiv una dintre soţiile lui Saladin, Jamila, fiică de „sultan luminat”, care primise aceeaşi educaţie ca şi fraţii săi. Această femeie afirmă că, citind lucrările unui mare savant al lumii islamice, şi-a „întărit o convingere pe care o aveam din instinct, anume că raţiunea umană este superioară tuturor credinţelor religioase, inclusiv celor care sunt ale noastre şi numai ale noastre”.
Atribuirea unor idei apropiate autorului unei femei mai are, în acest roman, şi o altă raţiune: în tot ceea ce zugrăveşte romanul, în plan istoric, politic sau religios, autorul respectă pe cât posibil cu fidelitate adevărul istoric, astfel încât personajul principal, sultanul Saladin, ca şi întregul său anturaj politic, împreună cu faptele lor, reconstituie, pe baza unor surse istorice atât musulmane, cât şi creştine, o personalitate cu totul specială a lumii medievale, surprinsă în mijlocul unor evenimente cruciale. Cum însă istoria medievală nu pomeneşte nimic despre femei, şi cu atât mai puţin despre viaţa lor privată, Tariq Ali profită de această lacună a istoriei pentru a conferi senzualitate poveştii sale, dar şi pentru a face din personajele-femei portavocea unor convingeri, trăiri şi comportamente de neimaginat pentru lumea musulmană. Să nu uităm că, la nivel de cunoştinţe clasice, principala referinţă a unui european când vine vorba de „persani” şi haremuri, este Montesquieu, cu care pactul ficţional este atât de strâns, încât uităm adesea că el nu este decât un francez deghizat în haine persane. De aceea, o lectură a Islamului prin filtrul unui musulman autentic, nu însă şi fundamentalist, reprezintă o confruntare necesară pentru oricine doreşte să depăşească stereotipurile clasicilor.
Povestea lui Saladin este istorisită episodic şi confesiv, ca în poveştile Şeherezadei (mai puţin suspansul, care nu este o miză aici), de către sultanul însuşi, în faţa unui scrib evreu fictiv, Ibn Yakub. Pe acesta îl alege sultanul pentru a-i transcrie memoriile, în detrimentul cronicarilor săi musulmani, dezavuaţi pentru exagerările şi stilul lor înflorit. Sultanul doreşte să-şi dicteze amintirile unui om „care să nu se dea înapoi de la a scoate adevărul la iveală” după moartea sa. Acest scrib, a cărui prezenţă colaterală ajunge să conţină şi câteva episoade proprii, unul chiar tragic, va câştiga treptat prietenia celor mai apropriaţi oameni din jurul sultanului, având un acces privilegiat inclusiv la culisele vieţii de harem şi însoţindu-l pe sultan, pe parcursul mai multor ani, în cele mai importante dintre incursiunile sale militare consemnate de istorie. Practic, întâlnirea lor debutează sub semnul nostalgic al amintirilor sultanului despre pierderea Ierusalimului, în faţa „barbarilor” cruciaţi, şi se încheie cu un epilog ce rezumă anii care au urmat recuceririi acestuia de sub dominaţia „franjilor” şi ultimele zile ale sultanului, răpus de complicaţiile unei răceli înainte de a înfăptui un drum ritualic la Mecca.
Întregul roman se concentrează în jurul personajului principal, construit atât ca războinic, cât şi ca înţelept musulman, dedicat timp de patruzeci de ani aceleiaşi cauze politice, dar care nu încetează în nici un moment să mediteze asupra condiţiei sale, a fundamentelor religiei şi Islamului însuşi. Marea noutate o constituie pentru cititorii profani nu atât modestia şi austeritatea traiului său, simţul onoarei sau venerarea înaintaşilor, cât în primul rând oroarea de război şi preţuirea vieţii ostaşilor săi. La fel ca şi tatăl şi unchiul său, care-i sunt modele, Saladin crede că în război nu trebuie să intri decât „când nu e altă cale” şi că „nu e totdeauna uşor să iei hotărâri care afectează viaţa atâtor oameni”. Importanţa acordată vieţilor omeneşti, spiritul onest, nerăzbunător, do-vezile de milă şi iertare arătate în momente istorice în care confraţii creştini au cutremurat istoria cu actele lor de cruzime şi lăcomie, nu sunt rezultatul unei viziuni romantice, cum s-ar putea crede, ci au fost explicit consemnate de istorie, în paralel cu masacrele sângeroase şi inutile ale cruciaţilor. Dimpotrivă, aşa cum va relata unul din învăţaţii sultanului, „au existat nişte nebuni cu minţile înfierbântate, pentru care jihadul însemna o stare de război permanent cu franjii, dar Salah al-Din nu a încuviinţat niciodată o asemenea concepţie”.
Ca şi în excepţionalul roman istoric al lui Robert Graves, Eu, Claudius (Humanitas, 2003), sultanul crede despre biografia sa că este rezultatul unor circumstanţe arbitrare ale destinului: „Nu suntem niciodată pe deplin stăpâni când vine vorba de propria noastră biografie, Ibn Iakub. Allah ne împinge într-o anumită direcţie, curajul şi îndemânarea comandanţilor noştri pot schimba cursul bătăliei, dar, în cele din urmă, foarte mult depinde de soartă. În mare măsură viitorul nostru este determinat de cine trăieşte şi cine supravieţuieşte pe câmpul de luptă sau pe drumul care duce acolo unde o să aibă loc bătălia”. Cu privire la acest lucru, proba de foc (la propriu şi la figurat) a deşertului se dovedeşte de netrecut pentru europeni, învinşi într-o bătălie consemnată de istorici ca o gravă eroare de tactică militară din partea cruciaţilor: „Unii au căzut pur şi simplu sleiţi de oboseală. (…) Înnebuniţi de sete şi pârjoliţi de soare, cereau apă, rugându-se la Dumnezeul lor şi pe urmă la Allah, spre marea scârbă a cavalerilor din ordinul templierilor şi al cavalerilor de Malta”. Iată şi imaginea combativului Richard Inimă de Leu, căruia nici măcar istoria europeană nu i-a iertat comportamentele schimbătoare şi oportuniste, de data aceasta însă prin ochii unui dregător musulman: „Am vorbit separat cu trei cavaleri. După cum spuneau ei, luptă cu ferocitate doar când este înconjurat de alţi cavaleri. Ei o ţin una şi bună că este în stare de viclenie josnică, de trădare şi de laşitate şi se ştie că a părăsit câmpul de bătaie înaintea tuturor soldaţilor lui când a simţit că se apropie înfrângerea. Execuţia prizonierilor noştri la Accra a fost opera unui şacal, nu a unui leu”.
Consideraţiile teoretice despre religia musulmană sunt prezente la tot pasul şi la un moment dat chiar supuse dezbaterii de către un gnostic cathar sosit în împrejurări politice extraordinare la curtea sultanului. În faţa acestui personaj, teologii musulmani afirmă că secretul absolut al religiei lor este absolvirea de teama de moarte: „Islamul a terminat cu teama asta de moarte. Aceasta este una dintre marile noastre împliniri, căci, fără a termina cu teama asta, nu putem merge înainte. Suntem ţinuţi pe loc”. Reuşita aceasta, va replica gnosticul francez din Toulouse, are însă o explicaţie foarte simplă, deoarece, după moarte, „cerul (islamic, n.m.) înlătură toate interdicţiile puse pe pământ”: „Cerul vostru este cel mai voluptuos din câte există. Cavalerilor voştri, care cad luptând în jihad, nu li se promit cele mai minunate plăceri în ceruri? Erecţii care ţin la infinit şi un număr nesfârşit de hurii din care să aleagă, în vreme ce sorb râuri întregi de vin”.
Romanul lui Ali este, de la un capăt la altul, o surpriză: rafinamentul oriental se îmbină cu simplitatea mesei sultanului („nişte pâine de grâu”, „o modestă mâncare de fasole, o farfurie plină cu castraveţi proaspeţi, ceapă, usturoi şi ghimbir şi nimic altceva”), prejudecăţile à la Montesquieu despre femeile din harem sunt zguduite de iubirea homosexuală dintre două sultane şi de folosirea eunucilor în scopuri erotice, fapte care nu antrenează nici un fel de pedepse, iar dovezile de cruzime şi „barbarie” se mută mai ales în tabăra „franjilor”. Concluzia ar fi că lumile orientale imaginate de europeni trebuie lăsate în urmă. Ele nu vorbesc la fel de limpede ca cele autentic orientale. 

* Tariq Ali, Cartea lui Saladin, traducere din engleză şi note de Carmen Paţac, Bucureşti, Humanitas Fiction, 2011
Autor(i):  Simona Dragan
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National