Articol
 
Umanitatea dostoievskiana de la A la Z
Categorie articol: Lecturi
Dicţionarul personajelor lui Dostoievski reprezintă o lucrare singulară nu numai în critica noastră, ci şi în cea europeană. Tradusă, sunt convins că ar deveni un titlu de referinţă. Dincolo însă de aceste merite ştiinţifice de necontestat, cartea lui Valeriu Cristea ilustrează o lume complexă, una dintre cele mai fascinante pe care mintea omului le-a imaginat. De aceea, lectura ei echivalează cu o afundare în abisalitatea omenescului, aşa cum doar autorul Idiotului l-a putut concepe.

M-am alintat, în vacanţa de Paşte, recitind Crimă şi pedeapsă, în noua traducere a Adrianei Liciu (excelentă, deşi pe alocuri destul de apropiată de cea mai veche, datând din 1957, a Ştefanei Velisar Teodoreanu şi a Isabelei Dumbravă). Automat, m-am reîntors, pentru a-mi confirma sau infirma unele idei, la o carte unică în critica noastră literară, Dicţionarul personajelor lui Dostoievski, o capodoperă a genului critic (ca şi Gogol-ul lui Lucian Raicu) aparţinându-i lui Valeriu Cristea. În treacăt fie spus, critica noastră s-a apropiat timid de opera lui Dostoievski (excepţiile fiind puţine: Dinu Pillat, Ion Ianoşi), iar prozatorii autohtoni au fost atraşi de cu totul alte modele (Balzac, Tolstoi, Turgheniev, Proust, Gide); până la Nicolae Breban, marele autor al Idiotului nu a fost asumat ca model de nici un scriitor român important.
După ce îi consacrase marelui rus, în 1971, un volum care analiza primele sale scrieri (Tânărul Dostoievski), Valeriu Cristea a continuat să rămână obsedat de umanitatea din opera scriitorului de căpătâi, din care şi-a alcătuit un cod moral de la care a încercat să nu se abată. Cine îi citeşte memorialistica din După-amiaza de sâmbătă şi Bagaje pentru paradis poate sesiza că marile drame personale sunt asumate, măsurate în oglinda unora plăsmuite de autorul Fraţilor Karamazov. Dostoievski nu mai este pentru criticul său un scriitor ca toţi ceilalţi, un pariu profesional, un reper livresc, ci devine una dintre certitudinile experienţei sale existenţiale. Copleşit tocmai de umanitatea acestei opere, Valeriu Cristea purcede la un recensământ al acesteia, din care intenţiona să nu lase nimic pe dinafară. „Un dicţionar complet” intenţiona să realizeze, conform propriilor mărturii, Valeriu Cristea. Astfel că, în afara personajelor ultracunoscute, care au impus într-un fel adevărate categorii umane, din marile romane ale lui Dostoievski, sunt inventariate, cu maximă atenţie la amănunte, cu grijă pentru trasarea raporturilor aparent ocazionale cu eroii de drept ai romanelor, şi personajele secundare, care nu beneficiază uneori decât de o pasageră apariţie; convingerea criticului era că lumea lui Dostoievski nu se lasă cunoscută doar prin vizitarea ei la vârf, adică prin intermediul unor Raskolnikov, Ivan Karamazov, Mîşkin, Stavroghin, Svidrigailov, Nastasia Filippovna etc., ci prin „mozaicul tuturor personajelor sale, negative şi pozitive, excepţionale şi obişnuite, bizare şi normale”. Tocmai acest amestec, acest aliaj de măreţie şi decădere, de lumini şi întuneric conferă grandoare unui univers ficţional care a brevetat abisalitatea ca distincţie a naturii umane.
Când titlul ne avertizează că avem de a face cu un dicţionar de personaje, ne aşteptăm la un discurs scrobit, în care să se surprindă esenţialul privitor la rolul actantului, la plasarea sa într-o schemă epică şi, eventual, la o „caracterizare” cuminte, fără mari pretenţii de originalitate. Totul, bineînţeles, fără a mai răsfăţul peroraţiilor de coloratură eseistică, fără a mai acorda importanţă amănuntelor, fără a se ţine seama de nuanţele cutărei scene ori de ceea ce alte personaje pronunţă privitor la cel în discuţie. Or, volumul lui Valeriu Cristea depăşeşte cu mult cutumele unor astfel de lucrări didactice; dacă îndeobşte dicţionarele sedimentează informaţii, reluând fără jenă locuri comune şi nu excelează în partea analitică, având o mare responsabilitate faţă de spaţiul tipografic, acesta pare a nu ţine cont de nici una dintre aceste oprelişti.
Ceea ce nu înseamnă că nu respectă normele lexicografice. Pe de o parte, avem de a face cu o reconstituire „la milimetru” a destinului fiecărui personaj. Ceea ce, de cele mai multe ori, înseamnă a aduna şi cele mai ascunse detalii, căci Dostoievski nu conturează portrete lineare, coerente, ale eroilor săi. Criticul este nevoit să asambleze un puzzle din sute de referinţe, care, la o lectură neîncordată, nu sar în ochi. Rar am avut dovezile unei parcurgeri atât de acribioase, atât de atente la nuanţe, atât de comprehensive a unor romane, care, se ştie, îşi permit să găzduiască destule detalii lipsite de importanţă. Or, suspiciunea lui Valeriu Cristea este primul semn de profesionalism. Pe de altă parte, după ce se achită de această sarcină, autorul nu se codeşte să desfacă firul în patru şi să interpreteze, cu vizibil nesaţ, traseul uneori sinuos al eroilor. Important mi se pare faptul că nu interesează atât schemele narative, strategiile, că personajele nu sunt concepute ca biete „fiinţe de hârtie”, ci ca entităţi absolut plauzibile; că sunt, altfel spus, tratate de la egal la egal, ca purtătoare de umanitate, cu înţelegere şi compasiune, niciodată de la distanţă.
Personajele-reper se bucură de adevărate (mini)monografii ce se întind pe zeci de pagini şi care par că au ambiţia de a nu lăsa nimic pe dinafară. Evident, acestea sunt puse în tot felul de combinaţii, iar raporturile poate nu mereu vizibile care le leagă de alte apariţii sunt scoase în evidenţă într-un mod deloc scrobit. Nu e nimic demonstrativ în toată această pledoarie a criticului pentru enorma umanitate pe care o cercetează. De pildă, după ce am aflat tot ce se putea şti despre Nastasia Filippovna, după ce am re-parcurs, acompaniaţi discret din off de critic, aproape toate scenele în care aceasta apare, intrăm pe nesimţite în jocul analitic, convinşi fiind, de la bun început, că ipotezele emise sunt de necontestat; Valeriu Cristea are inteligenţa discreţiei, astfel încât el livrează propriile piste de lectură ca şi cum acestea ar ţine de evidenţa lumii ficţionale a romanului. Aproape că întreaga biografie a personajului ne conduce, de la sine, la aceste concluzii nu numai plauzibile, ci chiar rafinate. Iată o subtilă punere pe acelaşi plan a eroilor din Idiotul: „Mîşkin şi Nastasia Filippovna par legaţi de o afinitate arhetipală (se poate vorbi de un strat platonician al romanului), descind din aceeaşi zonă înaltă, originară, a perfecţiunii ideale”. După care vine, calm, demonstraţia, fără stridenţe, fără epatări: „Perfecţiunea prinţului reprezintă oglinda în care perfecţiunea Nastasiei Filippovna apare pentru totdeauna umbrită (...) În acest sens (numai în acesta) se poate spune că întâlnirea cu Mîşkin i-a fost fatală Nastasiei Filippovna. Până la apariţia prinţului, ea voia să se răzbune în fond doar pe trecutul ei. Comportându-se în discuţia cu Toţki şi Epancin ca o Damă cu camelii concesivă şi înţelegătoare, Nastasia Filippovna are de fapt, ca Monte-Cristo, un plan ambiţios şi precis, al cărui punct culminant îl constituie aniversarea zilei sale de naştere, capcană întinsă tuturor celor vinovaţi faţă de ea. (...) După apariţia lui Mîşkin însă, eroina vrea să se pedepsească pe ea însăşi. Erinia devine sinucigaşă”. Aparent, autorul nu face decât să desluşească iţele atât de încurcate ale unui destin convulsionat de mari nelinişti şi dileme, ale unei naturi complexe, în care se amestecă trăsături atât de divergente. În fapt însă, el interpretează ingenios datele personajului, fără a stârni în vreun fel suspiciunea cititorului, care se lasă fără împotrivire convins de acest adevăr scos la suprafaţă.
Marele merit ale acestui dicţionar nu este neapărat reconstituirea minuţioasă a traseului tuturor personajelor dostoievskiene, deşi numai acest efort s-ar preta unui proiect pe care şi l-ar fi putut asuma un institut de cercetare, nu un singur om. Fie el şi critic literar. Adevărata miză a demersului este, cred, desluşirea hermeneutică a dostoiveskianismului. Adică depăşirea datelor evidente, epidermice şi aranjarea lor într-o ordine care să ofere imaginea abisalităţii către care ricoşează inevitabil eroii. De aceea, detenta eseistică, speculativă a cărţii este una extrem de importantă, presupunând o postură participativă a criticului. El nu caută să inventeze serbede categorii umane, tipologii, ci surprinde chiar nota specifică a fiecărui personaj, convins fiind că lecţia marelui Dostoievski tocmai aceasta este: că omenescul, în diversele sale manifestări, nu se lasă încadrat în şabloane comportamentale, că nu ascultă de stimuli şi nu reacţionează cum ar fi firesc. Personajele lui Dostoiveski tocmai acest firesc îl discreditează, refuzând să se plaseze pe o orbită comportamentală previzibilă; binele şi răul nu mai sunt criterii valabile, căci viaţa adevărată nu ţine cont de convenţii, iar morala nu este aceeaşi pentru toată lumea. De fapt, eroii îşi creează propriile tipare, în care amestecă atitudini contrare. Aşa ceva ar fi karamazovismul, prin care Valeriu Cristea numeşte acea raportare excesivă, sălbatică, neîngrădită a omului la o realitate căreia nu i se supune. De altfel, Karamazovilor autorul le consacră ample studii, considerând că ei ar ilustra în cea mai mare măsură esenţa omului dostoievskian, bântuit în egală măsură de sublim şi de infam, disputat între spirit şi imunda materie. „Ca şi Atrizii, consideră criticul, Karamazovii alcătuiesc... un neam blestemat”;
„Karamazovismul nu reprezintă doar o mentalitate, o stare psihică, un temperament, o tipologie sau o clasă socială; karamazovismul reprezintă o lume”, continuă el. Una specifică lui Dostoievski, înţelegem noi, în care sunt conciliate atribute care în orice altă lume s-ar anula. Prin urmare, karamazovismul este perfect ilustrat şi de Raskolnikov, ucigaşul capabil de un altruism intruvabil (undeva se sugerează că studentul cu ambiţii napoleoniene ar putea fi chiar un personaj pozitiv, dacă nu s-a situa dincolo de bine şi de rău), şi de Svidrigailov („În sufletul acestui personaj, binefăcătorul orfanilor face casă bună cu amatorul de minore”), de Stavroghin (care este un „cadavru viu”) sau de nefericita Nastasia Filippovna.
În marii săi eroi scriitorul a turnat şi o picătură din sufletul rus, din patima pe care acest popor o pune nu doar în izbândă, ci şi în cădere. Pentru că aproape toate personajele dostoievskiene capătă măreţie prin seninătatea cu care îşi acceptă, de la bun început, eşecul. Unul care este încrustat vizibil, din start, în datele destinului fiecăruia.
Dicţionarul personajelor lui Dostoievski reprezintă o lucrare singulară nu numai în critica noastră, ci şi în cea europeană. Tradusă, sunt convins că ar deveni un titlu de referinţă. Dincolo însă de aceste merite ştiinţifice de necontestat, cartea lui Valeriu Cristea ilustrează o lume complexă, una dintre cele mai fascinante pe care mintea omului le-a imaginat. De aceea, lectura ei echivalează cu o afundare în abisalitatea omenescului, aşa cum doar autorul Idiotului l-a putut concepe. Nici un tratat de psihologie sau de psihanaliză (şi au apărut destule) nu ne poate ajuta să vizităm, mai bine orientaţi, această lume decât tomul criticului român. 
Autor(i):  Bogdan Cretu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National