Articol
 
Femeile insomniacului
Categorie articol: Lecturi
Tot transfer matern, pasiunea pentru fotbal a protagonistului se intersectează cu harul cuvântului născut în nopţile de insomnie, amândouă contribuind la opţiunea lui profesională, Septimius devenind peste ani jurnalist, o vreme la studioul teritorial de radio, apoi, după o pauză de doi ani, în presa scrisă.

„Nicio mirare nu-i că, dintre forme/ Cele ce ne vrăjesc în primul rând/ Oricât de grele-ar fi, de-ar fi enorme/ Cele rotunde, doar acelea sunt!/ Căci de priveşti, sus, veşnicele sfere/ Ce se-nvârtesc în slăvi, tremurătoare,/ Şi tot ce e rotund: numai mistere/ Şi freamăt sunt, şi farmec, şi mişcare...” Sub semnul acestei apologii a sferei din O mie şi una de nopţi îşi desfăşoară vraja narativă romanul Femeile insomniacului, apărut în acest an la editura Cartea Românească, într-o pendulare subtilă şi ludică între patternurile perfecţiunii asociate acestei figuri şi degradările de nuanţă, specifice vieţii cotidiene.

Dedicat memoriei lui Tiberiu Iancu, romanul lui Radu Ţuculescu se joacă rafinat, urzind povestirile unei legende local-contemporane, jurnalistul Septimius Ilarie, reflexie infinit mai blândă şi aparent comună a lui Şahryar, cu care, de altfel, împărtăşeşte insomnia, fascinaţia pentru misterul feminin şi plăcerea senzuală oferită deopotrivă de arta erotică şi de cea culinară. Istoria acestuia se deapănă fluid, când în tiparele pseudo-mitice ale eroului, când în cadenţa normalităţii vieţii româneşti din ultimele decenii. „Când se născu Septimius Ilarie – începe prin a povesti naratorul – ursitoarele erau adunate în jurul unei mese rotunde, rudimentare şi grosolane, din lemn nelustruit, muşcat vârtos de cari. Jucau cărţi, fumau ţigări ieftine fără filtru şi dădeau pe gât, cu gesturi aproape ritualice, păhărele de rachiu alb”. Depreciată contrapunctic, naşterea eroului în circumstanţe excepţionale, ce anunţă un destin aparte, stabileşte din start reperele existenţiale ale insomniacului lui Radu Ţuculescu, entitate legendară căzută într-o normalitate cotidiană pe care o trăieşte firesc, acceptând-o fără urmă de tragic, respectând previziunea ursitoarelor „tăvălite prin mocirla vieţii”, care îl abandonează definitiv după ce decid că „A încetat prea repede cu urlatul primordial... mai mult îi place să tacă. O să-i placă să şi gândească.” Cu un tată absent, dispărut clişeizant într-o incursiune după ţigări de foi cubaneze, Timi – cum este alintat Septimius Ilarie – găseşte în mama Eliza cel dintâi maestru. Ea îl iniţiază încă din primele clipe de viaţă în sport şi cuvinte încrucişate, marcându-i apoi definitiv traiectoria profesională. Însă, iniţierea autentică survine la vârsta de cinci ani, când, speriat de întuneric şi de monştri, el refuză să doarmă, iar mama îi citeşte din O mie şi una de nopţi. Graţie acestor poveşti, „micuţul Timi află cât de minunate sunt femeile, fie ele feciorelnice sau nu... Cum, în general, cele frumoase au toate formele rotunde. Câte zburdălnicii se pot face împreună cu ele, zi şi noapte, mai ales atunci când doar pletele lungi le acoperă trupul. Ce minunat e să fii sultan şi să ai atâtea femei câte zile are anul. Sau câte nopţi... Şi ce minunat e să mănânci tot felul de mâncăruri alese...”

Prezenţă trecătoare în viaţa lui Timi, unchiul Rică pare o forţă stihială cu accente grobiene, virtual model şi partener entuziast într-un dialog despre cele trei sute şaizeci de femei ale sultanului şi despre virtuţile virile ale părului de pe piept, până în momentul în care se prăbuşeşte sub presiunea unei acuzaţii de fraudă. Reconstituind istoria unchiului Rică, romancierul se lansează într-o minuţioasă anatomie a zvonului, izolând şi comentând fiecare etapă şi fiecare motivaţie a configurării sale. Victimă nevinovată a gurii rele a lumii, unchiul Rică decide să se sinucidă aruncându-se de sus, însă, pe fond alcoolic, eşuează, uitând că nu se află acasă, în apartamentul de la etajul cinci, ci la biroul aflat la parter. Cei doi ani de închisoare şi căderea în patima beţiei de după îl transformă pe Rică într-un ecou destinal al fratelui său, devenind şi el un caz de „dispariţie... tabacică”. Plecând şi el după ţigări de foi cubaneze, moare îngheţat pe peron, iar cineva remarcă: „Dacă ar fi avut barbă, ar fi semănat cu Tolstoi”. În logica iniţierilor degradate, translate cu o ironie amară, asta înseamnă că „a fost primul contact al micuţului Timi cu marea literatură rusă”.

Anunţată încă de la naştere, trainica legătură între mamă şi fiu se coagulează într-o comunicare tăcută şi implicită: „Între mamă şi fiu funcţiona principiul vaselor comunicante. Mama Eliza intuia totul, fără să aibă nevoie de explicaţii. De la ea, Timi moştenise, printre altele, darul discreţiei.” Cu lecţia tăcerii asimilată organic încă din primii ani de viaţă, Timi respectă sentinţa primă a ursitoarelor („Îl lăsăm să se descurce singur”) şi învaţă să-şi găsească singur răspunsuri la întrebările ridicate de întâmplările vieţii şi, mai ales, învaţă să asculte. Tocmai acest din urmă dar îşi va dovedi forţa seducătoare infailibilă începând cu prima experienţă erotică, datorată Fridei, o verişoară a mamei sale. Iniţiatoarea sa în arta amorului, dar şi în magia muzicii, Frida nu numai că îl propulsează pe adolescentul Timi „într-o zonă inefabilă”, ci, printr-o analogie jucăuş-ironică (datorată faptului că ea reclamă o asemănare cu Elizabeth Taylor), semnalează „primul contact al lui Timi cu marea artă cinematografică”.

Definitiv fixată în reflexele sale comportamentale, discreţia congenitală se armonizează, în personalitatea lui Septimius, cu propensiunea sa către anonimat. Elev inteligent, dar comod, el „plutea, cu multă satisfacţie, în aerul semianonimatului”. Însă, bun ascultător, el oferă un sentiment de securitate, de încredere, care le face pe colegele sale să-i caute compania, iar Rita, una dintre ele, împinge mai departe această încredere, contemplând chiar posibilitatea de a-l transforma pe Timi într-un substitut al fostului ei iubit. Succesul inexplicabil nu-l scoate pe Septimius din zona de confort a anonimatului, până în momentul în care îşi face apariţia o instanţă feminină care forţează ieşirea sa în faţă. Exacerbat pasionată de latină şi acţionând sub impulsul lui Pygmalion, Augusta vede în el o potenţială creaţie a sa, un olimpic al limbii latine (iar numele de origine latină ajută şi ele la construirea fanteziei), şi îl atrage, promiţându-i după absolvire o dragoste „caliguleană”, fără a lua în calcul retractilitatea funciară a adolescentului. Surprinzător, tocmai această retractilitate se va manifesta printr-o atipică rebeliune, când, la zvonul că latina va fi scoasă din programa şcolară, Septimius slujeşte ca mare preot în cadrul unei arderi ritualice a cărţilor de latină, „ceremonie [...] parodică şi grotescă”, ce duce la plecarea Augustei din şcoala lor şi la primul lui contact cu „agitata şi pestriţa lume a ziariştilor, unde şi jumătăţile de minciuni publicate se servesc drept adevăruri verificate temeinic”. Reîntâlnirea celor doi peste aproape trei decenii revelează o atenuare a pasiunii Augustei pentru latină, dar sfârşeşte într-un banchet cu senzaţii culinare demne de Petronius, pregătite pe muzica lui Louis Armstrong.
Tot transfer matern, pasiunea pentru fotbal a protagonistului se intersectează cu harul cuvântului născut în nopţile de insomnie, amândouă contribuind la opţiunea lui profesională, Septimius devenind peste ani jurnalist, o vreme la studioul teritorial de radio, apoi, după o pauză de doi ani, în presa scrisă. Aceeaşi plutire calmă în anonimat şi aceeaşi disponibilitate de a-şi ajuta colegii îi guvernează şi viaţa profesională. În afară de casa sa imaculată şi întotdeauna deschisă prietenilor, celălalt centru al existenţei lui Septimius este Acvariul, restaurantul în care se întâlnesc jurnalişti şi scriitori (precum Tavi Piciorviclean, fascinat maladiv de Arhipelagul Gulag), muzicieni (precum Giuseppe, surprins într-un poetic monolog despre blues) şi gropari din Cimitirul Central (ironic botezat CeCe-ul de Mitirici, straniul gropar-cronicar al lumii de azi prin inventarierea morţilor care trec prin capela cimitirului) aflat în apropiere, unde reprezentaţiile de pantomimă date de Picu şi Dick, recitalurile private ale poetului Vio (trădat într-o notă de subsol drept Viorel Mureşan), discuţiile şi plonjările în trecutul lui Septimius (înregistrând închiderea abruptă şi distopică a studiourilor teritoriale de radio în 12 ianuarie 1985 sau recreând cu umor vizita unor securişti, declanşată de denunţul unui coleg de breaslă şi încheiată printr-un banchet improvizat în care Septimius devine confesorul lor) se desfăşoară în ritmurile jazz-ului clasic cântat de Louis Armstrong, Muddy Waters, Mavis Staples, Big Walter Horton, Ella Fitzgerald sau Jim Morrison. Din sfera Acvariului se desprinde şi Pati, chelneriţa care intuieşte în el un bun ascultător şi descoperă un amant atent şi sensibil, pentru care erotismul poetic şi inventivitatea culinară se armonizează într-o trăire estetizantă şi exacerbată a simţurilor. Protagonista celui de-al doilea intermezzo erotic de maturitate este Mura, o ziaristă uşor excentrică, în compania căreia Septimius trăieşte o acută experienţă senzorială şi senzuală la Marea Roşie, descrisă cu o intensitate lirică impresionantă.

Într-un roman infuzat ritualic de jazz şi blues, Radu Ţuculescu extinde virtuţile creator-armonizatoare ale muzicii la fiecare palier existenţial, rafinat în istoriile unui personaj paradoxal, pentru care atenta cultivare a anonimatului la nivel de detaliu existenţial sfârşeşte prin a ricoşa în imaginea de ansamblu a unui personaj memorabil, într-un roman clujean cu multe chei, care se cer descifrate. 
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National