Articol
 
Totalitarism cultural
Categorie articol: Lecturi
Singuratatea culturala, cum isi intituleaza Adrian Marino in autobiografia sa Viata unui om singur (Polirom, 2010) un capitol, vrea sa spuna singularitate culturala. Dupa 1990, Marino poate cere fatis cultura alternativa, cu precizarea ca va fi antitotalitara. Cultura politica, politizata, ideologizata, dupa dezideologizarea comunista, cum numeste lunga perioada monoideologica. Antitotalitara, dar si antioficiala. Vrea sa creada ca a fost „mereu in conflict cu mentalitatea culturala dominanta” (217). Ce sa spunem? Mai mult sau mai putin. De retinut ca Marino se doreste a fi un cultural(ist): „Avand o conceptie pur culturala…” (466). Cultura este totul, literatura – de care se lepada – este doar o parte. Literaturocentrismul i se pare aberant. Evident. Dar pentru literatura, esteticul desprins de cultural a fost necesar. Marino neaga literatura intr-un fel personal, motivat – din punctul sau de vedere – cu specificul ei estetic cu tot.
El doreste o cultura romana completa. E altceva decat veche confuzie sau substitutie cultura-literatura. Cultura romana are goluri. E, in multe laturi sau domenii, ignoranta. Scriitorul culturalist nu-i blameaza propriu-zis pe poetii si publicistii care, uniti, asigura un minorat cultural, tocmai prin conditia lor majoritara. Prima lui obiectie: sunt prea multi, pentru absentii altor domnii culturale. Directia sa culturala, neobservata, solitara, singulara, este in primul rand cuprinzatoare, „totala”: „Aveam o conceptie despre cultura. Si foarte traditionala, clasica intr-un fel, dar si foarte moderna, raportata la ravagiile comuniste si la vidul cvasitotal din jurul nostru, de solutii alternative.” (469)
Un capitol anterior, Distantarea internationala, aduce si el precizari cultural(iste). Privind raporturile reale dintre cultura romana si aceea straina, mai degraba occidentala. Inlatura bovarismele. Retine cateva „iluzii demistificate” (296). Cultura romana nu este intrinsec universala. Nu si-a jucat prestigiul. E ignorata. S-a sincronizat fara a se integra (diferentia este cuvantul lui E. Lovinescu). A mers pe scurtaturi paguboase. A imprumutat forme fara a genera fond. A supravietuit cand ar fi fost cazul sa-si deschida si ofere drumuri proprii. Pe scurt, cultura romana exista intre neglijenta si neincredere in sine. El s-a aventurat pe o cale constructiva, ofensiva, insolita si insolenta, intrucat era solitara.
Cultura romana, daca are o imagine, aceasta e patata de stigmate. „Avem o proasta, foarte proasta reputatie internationala de improvizati, neseriosi, smecheri si profund neonesti.” (297) Vine apoi decalajul zonei in care s-a limitat: „lipsa de prestigiu a culturilor ≪mici≫, a culturii romane in speta, era – adesea – foarte umilitoare” (298). Umilinta e notata si in jurnalele lui Eliade si Cioran, doi precursori care s-au integrat personal, dar n-au reusit – n-au putut, n-au dorit, dupa caz – sa integreze cultura romana originara. Marino pare a acuza chiar lipsa unui program. Nu distinge, nu nuanteaza intre operele celor doi. Pare a-si aroga conditia de inaugurator. „Sincronizarea si integrarea in cultura occidentala mi se impunea ca o necesitate imperioasa.” (298) El intelege sincronizarea diferit de Lovinescu, asadar nu prin salturi, ci prin continuitate. Paradoxal in mod involuntar, Marino este un sincronist organicist. Face un fel de sinteza pragmatica intre Lovinescu si Calinescu. „Nu se pot sari anumite etape istorice.” (298) De aceea el ajunge in cultura romana un recuperator. Istoria si mentalitatea romaneasca n-au sprijinit acest program. Are dreptate sa fie trist in aceasta privinta. In context universal, a aratat, cred, naivitate. Recuperarea culturala romaneasca nu avea cum sa jonctioneze cu prezentul si prezenta culturii occidentale. Nu pare a fi inteles acest viciu sincronist. Prefera sa insiste pe condamnarea culturii si, mai ales, a criticii occidentale, atinse de amnezie deliberata. Barthes il ignora pe Croce. Dar e aici o vointa de ignoranta, mai mult decat una de diferenta?
Diferenta nu este ignorata, dimpotriva, de Marino. Un critic roman, o spune de atatea ori, nu trebuie sa accepte sa ramana „un etern epigon si satelit” (300), un „colonizat cultural” (301). „Nu doresc sa fiu ≪discipolul≫, ≪elevul≫ si ≪epigonul≫ nici unei scoli.” (301) Ii putem obiecta faptul ca este mai mult un conservator decat un modern. Diferentierea nu se fundamenteaza pe continuitate. E mult mai relevanta in raport cu prezentul decat cu trecutul. Poate ca i-a lipsit un singur lucru esential: dialogul personal, polemic, cu innoirile critice si teoretice prezente si nu apararea si ilustrarea ostentative apartinand unei faze anterioare. Lovinescu ramane imbatabil: sincronizare si diferentiere dinspre prezent spre trecut. In privinta, cel putin, a criticii, Marino apare blocat in trecut.
Programul sau sincronist-integrator este pragmatic, nu doar, nici macar direct, cultural. In plus, ajunge negativist. Desi o cale ramane sugerata. „Fara relatii, fara prestigiu personal si, in general, fara sprijin logistic, chiar si intentiile cele mai bune risca sa capoteze.” (299) Atentie la relatii, avertizeaza el. Un exemplu: Catherine Durandin nu ajuta cultura romana, pentru ca dispretuieste poporul roman. Puseu nationalist ori xenofob la acest critic luminat al identitatii etnice dinamice?… Cu o parere buna despre cultura romana, asa de plina de… goluri, Marino nu-l uita si pare ca nici nu-l iarta pe B. Fundoianu, care, in 1922, califica sarcastic si dispretuitor cultura romana ca fiind vasala, numind-o o colonie culturala franceza. Marino il urmeaza – de altfel si-n alte privinte – pe N. Iorga, ca antifrancez. „Imi luam ramas bun de la francofonia exclusiva, de la mitul parizian al editarii si consacrarii, de la prestigiul inegalabil al culturii franceze.” (303)
Nu doar scriitorul francez, cum i se intampla cu B.-H. Levy (la masa, cu… Dan Petrescu), este descoperit arogant (exista multe alte nume occidentale, la care revin), dar chiar francezul de rand ii apare „avar, superior, sovin” (304). Ce-i de mirare? Mandria nationala este totdeauna mai mult sau mai putin aroganta.
Marino, care vrea sa aduca Europa in Romania (de ce nu admite un du-te vino mutual, dupa un du-te fara revenire, mut sau, mai rar, zgomotos?), exclude Franta, care nu l-a integrat. El voia sa-i integreze Frantei Romania culturala, cu cultura comunista (ma rog: din comunism) cu tot. Culturalul roman se supara pe cultura europeana, mai cu seama franceza. „Am intors definitiv spatele acestei Frante. Obosite, sclerozate, fixata in obsesiile sale marxizante.” (306) Dar e el suficient de antimarxist pentru a face acest repros? Amesteca francofonia, cultura, ideologia. Nu precizeaza ce si cat inlatura din fiecare. Oricum, tot ce face, face in nume personal. Adica, din nou, singuraticul se singularizeaza. Excomunicatul excomunica. Cel mai cunoscut, tradus, critic roman, un excomunicat? Intr-un fel. Oricum, nu un integrat. Marino pare ca dezvaluie tot. Si succesul si esecul. Corespondenta lui cu strainii nu e, recunoaste, preponderent intelectuala: „sunt chiar consternat de mediocritatea relatiilor mele straine” (307). Cartile si receptarea lor nu-l transforma in personalitate europeana. N-a urmat exemplul lui Eliade si Cioran. Ei s-au integrat, n-au fost integrati. Marino crede ca drumul sau, nu al lor, este cel firesc. Desi ei au reusit, iar el nu. Marino, ca Iorga, cu care face punte in cultura romana, intoarce spatele culturii franceze si francofoniei. Deloc intamplator, nu uita ca N. Iorga fusese facut, spus direct, praf (310) de Eliade si Cioran. Si nici nu aminteste ca cel dintai ii fusese marelui cultural roman apropiat. Marino isi revine din uimire, privind modul de a fi tratata cultura romana de cultura occidentala, ceea ce nu i se mai intampla examinand totul din interiorul culturii noastre. Imbratiseaza teza, general acceptata de criticii internationalisti, ca noi ne facem cel mai mare rau. In grup. Dar individual?
Marino da in carte un raspuns propriu. Si nu se disculpa ca doar sa acuze. De observat si o anumita ezitare in explicarea esecului cultural national. „Dar, poate cel mai grav handicap ramane indiferenta, sabotajul, lipsa de traditie si de incurajare interna.” (315) Cultura trece, crede el – dupa aceasta experienta de viata, inclusiv culturala – prin politica. Munca de specialitate are la (si ca) baza eruditia critica, operele de sinteza, vastele inventare reprezentative, stiintifice, nu mistificante. Se adauga bugetul pentru propagare. Sunt, deci, necesare: prestigiul politic al tarii, lucrari de referinta universala, difuzare. Marino ramane la idealul programatic: „o cultura critica orientata in mod liberal” (516). Cu pastrarea individualitatii, identitatii, creativitatii, opuse dispretuitei acceptari a colonizarii. Organicismul lui G. Calinescu (fara vanitatea valorii intrinseci si a ignorarii traducerilor, a aceluia) nu-i cale prea indepartata: „mult mai importante sunt adevaratele realizari interne, decat o falsa receptie, pur formala si pseudoculturala europenizata doar la suprafata” (516). Comunismul, desigur, a zadarnicit integrarea culturii romane in aceea occidentala. Din perspectiva acestei dorite, inca amanate, comunicari si comuniuni culturale, Marino are evident tot dreptul sa inlature – cu toate riscurile, care privesc si opera sa – „teribila si ipocrita formula a ≪rezistentei prin cultura≫” (231). Memorialistul acesta voia sa iasa nu doar din literatura, dar din cultura: „agendele mele anuale pot s-o dovedeasca” (287). Pana la aceste agende, care pot aduce mai multa viata, umana si culturala, concreta, ne putem intreba ce sperase oare autorul, in afara unui esec de la inceput anuntat? Poate un miracol istoric. Sau o surpriza, ca sa ramanem la vocabularul sau apropiat. Cand ea s-a produs, dezamagirea s-a intarit.
Autor(i):  Marian Victor Buciu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National