Articol
 
Aleea cu miracole
Categorie articol: Lecturi
Scris la patru mâini, romanul mai tergiversează, pe alocuri, din cauza reciclării unor texte mai vechi ale autorilor, poeme, în cazul lui Matei, nuvele, în cel al lui Filip, care nu reuşesc să confere textului dorita notă de autenticitate, ci doar să-i adauge nişte „burţi” cam inutile.

a şase ani de la prima ediţie, romanul copilăriei fraţilor Filip şi Matei Florian, Băiuţeii, reapare la Polirom, într-o colecţie care i se potriveşte, destinată parcă lecturilor de vacanţă. Nu mi-a scăpat nici ediţia din 2010, ceea ce înseamnă că volumul are un oarece succes, de vreme ce numără trei republicări în doar şase ani. Între timp, Filip Florian a publicat Zilele Regelui, un bun roman care îl transformă pe Carol I în personaj, iar Matei fantasy-ul Şi Hams şi Regretel, care nu a prea rupt gura târgului critic. Oricum, cărţile pe care le-au publicat cei doi autori sunt sensibil diferite de cea scrisă la patru mâini.
Prima problemă cu care un cititor cu discernământ se confruntă este ce anume face ca această autoficţiune, această recuperare memorialistică a propriei copilării să fie un roman. Ce fel de pact trebuie să acceptăm: unul ficţional ori unul pur autobiografic? Scris într-o manieră care trădează convenţia ficţiunii, romanul se construieşte din capitole interdependente, căci autorii reacţionează unul la provocările altuia. Deşi lesne de reconstituit, spaţiul mirific, sacralizat al copilăriei bucureştene din Drumul Taberei (aleea Băiuţ) şi numeroasele isprăvi proprii vârstei infantile sau adolescentine nu se vor relatări fără rest, obiective ale unor experienţe care suscită, la maturitate, fireasca melancolie; cei doi prozatori au inteligenţa de a nu văduvi de inefabil, de şarm ceea ce ţine de mirajul copilăriei, scoţând faptele din făgaşul lor propriu şi imprimându-le viziunea rece, lipsită de empatie, a adultului. Dimpotrivă. Totul este contemplat în ghiocul său, astfel încât lumea aceasta nu îşi pierde prospeţimea, nu se mumifică, fiind proiectată în pură ficţiune. E drept, o ficţiune verosimilă, o alternativă la realitatea verificabilă. Prin urmare, avem de a face cu un roman în adevăratul sens al cuvântului, care, în spirit postmodern, dispreţuieşte convenţiile cuminţi ale genului, dând în vileag identificarea autorilor cu naratorii şi eroii, dar depăşind, cu toate acestea, statutul autobiografic, pe care un Philippe Lejeune, bunăoară, îl fixa pentru discursurile narative ce întrunesc această întreită identificare. Prin ce? Foarte simplu: prin perspectiva deloc ruptă de contextul în care evenimenţialul este fixat. Autorii cred cu tărie în miracolele copilăriei şi nu le deconspiră, stângaci, eventualul cabotinism. Ar fi însemnat să scoată de sub patina mitului o vârstă al cărei farmec tocmai în asta constă. Atacând o astfel de temă, romanul se înrudeşte cu Orbitorul ori unele părţi din Nostalgia lui Cărtărescu, cu Exuviile Simonei Popescu, neavând nimic de a face cu acea Lume dispărută a lui Paul Cernat, Angelo Mitchievici, Ioan Stanomir şi Ion Manolescu. Acolo reconstiuirea exactă prima, aici fantezia, imaginaţia, revizitarea simpatetică a trecutului şi ordonarea lui conform unei logici a ficţiunii fac legea. De pildă, există printre piticoţii care se agită prin cartier un Cristos (nici mai mult, nici mai puţin), care, însoţit de gaşca sa, s-ar fi aruncat de pe bloc, fără aripi, fără paraşută. Adultul nu se desparte de acea naivitate a copilului, acreditând ideea „epifaniei” posibile: „Se aruncau toţi deodată, cădeau liber vreo două etaje, după care, aşa, pur şi simplu, în loc de mâini le apăreau aripi, din care începeau să fâlfâie încet, apoi mai tare, şi toţi ăia începeau să răcnească şi să chiuie, mişcau din aripile lor, cică, până când o luau uşurel mai sus şi mai sus şi nu-i mai vedea nimeni, nici măcar verişorul lui Coşuţă, şi numai de pe undeva de prin cer le mai auzeau strigătele şi cum îi înjurau pe dinamovişti”. Nimic mai convigător, după cum nici faptul că, mai târziu, Cristos devine Cristi, un „copchil” la fel ca toţi ceilalţi, nu discreditează realitatea celor mai sus citate.
Prezentul povestirii nu lezează cu nimic trecutul povestit, ba chiar se străduieşte să îi împrumute ticurile, mentalitatea. Ştim şi Ştam, doi omuleţi care apar, pe nepusă (sau, mă rog, pusă) masă, din borcanul de muştar, sunt prezenţe care, chiar dacă nu-l mai acompaniază pe Matei cel matur, i se întipăresc în conştiinţă nu ca nişte ciudăţenii ale imaginaţiei copilăreşti, ci ca apariţii fireşti. Prin urmare, scriitorul Matei ia partea copilului şi perorează, accentuând poate un pic cam mult complicitatea aceasta care se insituie ca regulă a implementării ficţiunii în realitatea mai searbădă a maturităţii: „Vă spun vouă (profetică urmare) că lumea e plină de Ştimi şi Ştami gata să fie descoperiţi. De căcate, de câini rotunzi, de luni care să se ţină după voi. De Cristoşi care zboară. De Setiţe Kindo care se desprind de pe tricoul pe care au fost imprimate. De etaje patru pline de fantome, care te urmăresc pe stradă, ziua în amiaza mare, pe tine şi pe Bebe, care te lovesc peste faţă şi te proiectează pe asfalt spre uimirea tutror acelor gură-cască ce nu stau la patru şi, prin urmare, nu au cum să vadă aşa ceva şi, cu atât mai puţin, să priceapă că doar o mână pusă pe fier te ajută să scapi de situaţiile astea”. Generalizarea propriilor fantezii nu este deloc întâmplătoare, ea constituind, de fapt, reţeta succesului acestei tandre acreditări a copilăriei. Astfel stând lucruile, e limpede că discursul se ţese în linia unui manierism ce tinde să confere lucrurilor coordonate liliputane, pentru a le înghesui în universul infantil de care memoria nu permite ruptura totală.
În rest, romanul cuprinde o privire monografică a copilăriei unor „băiuţei” crescuţi în Bucureştiul anilor ’70, respectiv ’80, cu tot ce putea însemna aceasta, de la jocurile sălbatice, la pasiunea pentru fotbal, benzile desenate cu Rahan ori pornirea împotriva fetelor. Pentru că tot am ajuns aici, nu-mi pot reprima dezamăgirea pe care am resimţit-o aflând că fraţii Florian, altfel băieţi talentaţi, simpatici chiar, deşi au crescut în preajma stadionului Ghencea, au fost de la bun început şi au rămas dinamovişti împătimiţi. Fiind eu un stelist cu vechi state, încerc să trec cu vederea această superficialitate, explicabilă în copilărie. Cu toate că sintagme răuvoitoare precum „năpârliţii din Ghencea”, care aparţin maturului narator, îmi lasă un gust amar. Pe care mă voi căzni să mi-l reprim, căci, altfel, lectura este plăcută, iar unele momente ale naraţiunii chiar memorabile.
Cum ar fi, de pildă, cel povestit de fratele mai mare, Filip, care echivalează, de fapt, cu ieşirea din copilărie: ratarea marelui meci dintre Dinamo şi F.C. Liver-pool din cauza unui film rusesc, Zboară cocorii. Relatarea scenei este fericit realizată, intercalând episoadele celor două evenimente, totul sfârşindu-se cu renunţarea, involuntară, la marele meci, în favoarea ficţiunii cinematografice. Pierderea de sine, transmutarea în spaţiul filmului semnalează naşterea unei sensibilităţi diferite de cea a coplăriei: „...şi un vlăjgan de la infanterie i-a smuls copilul din braţe, l-a ridicat către cer şi a rostit nişte vorbe memorabile despre viitor şi după aceea a scris pe ecran koneţ filma, în alfabetul slav, şi eu, ca dinamovist aprig, cu lacrimi în ochi, am aflat că văzusem Zboară cocorii, şi nu semifinala Cupei Campionilor Europeni”. Dar şi alte evenimente-cheie vin să marcheze sfârşitul vârstei paradisiace, în care miracolele se ţin lanţ şi sunt mai credibile decât banalitatea cotidiană: moartea bunicului divinizat, divorţul părinţilor, câteva accidente care le dau copiilor certitudinea terifiantă a existenţei morţii, în fine, mutarea în alt cartier.
Scris la patru mâini, romanul mai tergiversează, pe alocuri, din cauza reciclării unor texte mai vechi ale autorilor, poeme, în cazul lui Matei, nuvele, în cel al lui Filip, care nu reuşesc să confere textului dorita notă de autenticitate, ci doar să-i adauge nişte „burţi” cam inutile. Ar mai fi şi excesul stilistic în care uneori ei alunecă, din prea marea dorinţă de a conferi ficţiunii un iz mitic, plin de candoare. Inedită la început, structura dialogică a romanului devine previzibilă în cele din urmă, căci cei doi autori reiau aceleaşi evenimente din unghiuri diferite, le nuanţează, îşi răspund, se aprobă sau se contrazic. Dar, la urma urmelor, scopul a fost atins: acea lume mirifică a fost acreditată, iar naraţiunea astfel rezultată impune o lectură participativă, plină de empatie. Băiuţeii este, fără doar şi poate, o carte frumoasă (termenul nu e deloc nepotrivit aici), care, dincolo de nostalgia firească a evocării, transmite şi bucuria energică a ancorării într-un spaţiu al miracolelor trăite pe o alee devenită, pentru autori, un spaţiu amniotic din care s-a dezvoltat viaţa lor de mai târziu.
Cum spuneam la debutul acestei cronici, o perfectă carte de duminică, fără mari pretenţii, dar şi fără stridenţe supărătoare. Pur şi simplu, obosit de adâncimi tulburătoare sau plictisit de complicaţii narative inutile, ţi se face uneori dor de simplitatea unei proze care recuperează candid o parcelă din mitologia copilăriei. Băiuţeii este o asemenea proză. 

Autor(i):  Bogdan Cretu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National