Articol
 
Despre o lume in care se visa cu staif
Categorie articol: Lecturi
Stelian Tanase este un scriitor cu vocatie de investigator, pasionat de istorie si de creativitatea inepuizabila investita de aceasta in a sugruma libertatea personala, adinca, a omului, intrigat de hachitele veacului XX, poposind in presa dintre razboaie, de exemplu, cu o lipsa de graba datatoare de delicii, cautator al vechiului Bucuresti, cu nari ce vibreaza la parfumul luxos-decadent al lumilor pe cale a cadea in ruina. Moartea unui dansator de tango: un dosar (Editura Trei, 2011, 311 p.) este un roman care, pornind din abilitati si preocupari ca cele punctate anterior, contureaza, in tuse fin-ironice, in linii si detalii picante, in culori si tonuri tari, cu luciri si obscuritati antonpannesti, lumea din mahalaua bucuresteana, aflata pe muchia prapastiei spre utopia „omului nou”. Subintitulat „un dosar”, romanul pare sa porneasca, ironic, de la note informative semnate de surse ale caror nume conspirative sunt Luca, Ioan, Matei si Marcu. O provocare la a crede tot sau la a nu crede o iota din cele scrise pe hirtie, din marturiile trecerii unui om prin istorie, ciobite ori nu de limitari preaomenesti. Pastrand, evident, proportiile, si Hristos si Gogu Vrabete, personajul lui Stelian Tanase, traverseaza felia lor de veac cunoscind in adincime umanitatea periferiei. (Caci nici Hristos nu sade la masa cu avutii si cu preainvatatii cetatilor. El vindeca leprosii mirosind a putreziciune, orbii si slabanogii obisnuiti cu cersitul si cu pulberea drumurilor de la marginea comunitatii. Culege ucenici dintre pescari, vamesi ori prigonitori si tamaduieste sufletul ticalositei Mariei Magdalena.) Mahalaua de la Gara de Nord, in care vietuieste Gogu Vrabete nu este substantial diferita. Pungasi, tilhari, prostituate, contrabandisti si boieri decazuti, cu totii respira in aerul cu tarii tragic-romantate al unui final de epoca. Traiesc, cu voia lor sau prin datul sortilor, la periferia Bucurestilor, „oras pacatos si absurd”, pasesc vicleni, precauti, pe carari lipsite de eroism, dar si de iluzii, iubesc patimas, se incaiera si infig cutitul in rivali. Viseaza cu staif, insa, „fiecare cu zeul lui imprumutat pe doi lei de la cinema ≪Marna≫”; sint toti, dupa gust, Rita Hayworth, Mae West, Greta Garbo ori Clark Gable, James Cagney, Humphrey Bogart. Visul ii tine vii si ii mantuieste, confirmandu-le existenta intr-un paradoxal cod al onoarei si intr-o la fel de paradoxala ordine a binelui si raului, a vietii si mortii, care nu se intrupeaza in alb si negru, ci in nenumarate culori stridente si nuante salvatoare. De ce salvatoare nuantele acestea? Pentru ca in ele nu se infiltreaza veninul utopiei binelui. Mahalaua decazuta si stralucitoare, cu apucaturi parsive si vorba sloboda, ofera suficiente nise omului sa ramina liber si sa moara visind. Gasca vesela de la Picadilly, cu generalul Rudolf Buza, Nazarie jurnalistul, iubitor de spelunci, Moni Refec, Prafu Jumara, Cairo sau Misu Banu, inca nu a cazut sub tocatorul ziditorilor de idealuri sociale egalitare. Personajele lui Stelian Tanase traiesc pestrit si intorc privirea aiurea cand istoria defileaza zgomotos spre infernul binelui absolut.
Gogu Vrabete, zis Tango, este cunoscut de la Matache Macelarul pina la Chibrit. Nu pentru slujba lui marunta din Filantropia sau pentru la fel de maruntele-i tertipuri de cartier, ci pentru felul in care viseaza. „Amaritul asta mai cenusiu ca sobolanul – un nimeni – simbata si duminica invia. Lepada pielea de fraier si stralucea citeva ceasuri.” Gogu Vrabete danseaza tango in salonul lui Akim, in costum la doua rinduri, cu trandafir la rever, cu „cravate bestiale” si pantofi cu religiozitate lustruiti de propriile-i miini. Coboara din masina, in fata salonului, transfigurat in Humphrey Bogart: „intii aparea palaria. Punea talpa si se strecura afara, dupa ce privea lung prin parbriz. Un minut, cit sa observe lumea strinsa pe trotuar ca a sosit”. Trece de „mardeiasii” de la intrare ca in filmele cu Clark Gable, tragindu-se de lobul urechii si agatind cu dintii coltul mustatii. E „nonsalant, santicler, nepasator cum ii sta tut unui smecher”. Viseaza la o cariera de dansator de tango, la afise si spectacole la Buenos Aires, Caracas ori New York. Gogu Vrabete, „idolul intersectiei Grivita cu Buzesti”, danseaza pe dusumelele de la Akim, in ritmurile orchestrei lui Ochialbi si sub tremolul baritonal al lui Bubu Felix, infipt in ochii partenerei asa cum a vazut de 3000 de ori in Romance del diablo. „Se rotea inceeeet, pasi rari, strinsi, rabdator ca ingerul din poarta cimitirului Sfinta Vineri. […] Tangoul il facea zdrente, cu patima de nimic astimparata. Schita un pas, adauga inca unul, se invirtea pe tocuri. O privea intens… Aaaaah! Nu Gogu Vrabete era tipul care dansa, ci tangoul se folosea de el ca de o unealta.” Peste visele lui calca, insa, istoria cu monstrii ei si cu visele lor. Rusia lui Stalin ii cioparteste, incet si sigur, trupul, sufletul si ingerul. Il indeparteaza de vis dar nu ii anihileaza si fericitul har al visarii caci, in finalul romanului, Gogu va muri impuscat in piept de politistii lui Tepelus, la volanul decapotabilei lui Misu Banu, gonind pe aerodromul Chitila, ca intr-un film american. El, trepadusul, misitul, traficantul, slutul, concepe impreuna cu eroul de razboi Misu Banu, urmas al Brincovenilor, parior la curse de cai, cu aer piperat si balcanic, planul prin care sa isi salveze iubita rusoaica, Larisa. In timp ce avionul IAR 80, purtindu-i pe Larisa si pe Banu, decoleaza spre Dunare, Vrabete sofeaza nebuneste, cu politia dupa el si viseaza rupturi dintr-un film care a fost si ar fi putut sa fie viata lui. Viseaza gloria din Buenos Aires si mizeria din Gara de Nord. Viata lipsita de glorie a lui Gogu Vrabete care a tinut pe genunchi prostituatele de la „Maria Teresa”, care, „sonticaind ca un Diavol, precedind vesel moartea”, a cistigat bani buni din recoltarea, vinzarea si ingroparea crestineasca a cadavrelor intregi ori peticite dupa intimplare, in timpul bombardamentelor din ‘44, care s-a strecurat pe sub zidurile istoriei ca o figura cenusie si amorfa, se incheie intr-un vis ce depaseste cu mult, prin stralucire si coerenta, trecerea dincolo a oamenilor „cuminti”.
Intre inceputul „istoriei” sale, punctat de tacanitul pantofilor pe dusumeaua de la Akim, si finalul ca o pata mare de sange pe un ecran de cinema, Gogu Vrabete mai moare de cateva ori. El moare progresiv sau moare „pe bucati”, pierzand ba un picior si tangoul (cand doctorul Isidor Weiss ii rateaza operatia de ligament care ar trebui sa il scape de o moarte eroica pe front), ba simtul olfactiv (cand e luat de legionari drept evreu si agatat intre halci de carne, intr-o hala frigorifica, timp de cinci zile), ba sufletul (cand Gara de Nord si mahalaua sunt bombardate de Liberatoarele americane) sau ingerul propriu (cand e nevoit, din iubire, sa denunte si sa tradeze, sa vinda, asemeni lui Iuda). Istoria lui, retinuta de cei patru informatori-„evanghelisti”, este o succesiune de coborisuri in moarte si urcusuri in viata. Toate lipsite complet de glorie, caci Vrabete nu are simtul „tragic” al activistului participant la modelarea veacului. „Cind si-a rostit Churchill declaratia in Parlament, l-a inhatat politia pentru corupere de minore & proxenetism.” „Cind regele Victor Emmanuele l-a demis pe mascaltonele Mussolini”, „Salon de dans Akim” se converteste, prin noua firma agatata de Moni Refec, in „Adapost. Local sic, antren, combo, program de tangouri & jazz, tochitura & bulz, serviti cu incredere”.
La 10 mai 1945, cind „undeva se intimplau evenimente mari, consemnate de istorie, nevolnicul de Gogu suferea de crampe”. In clipa bombardarii Hiroshimei si in ceasurile care ii urmeaza, Gogu cauta un pisoar si profita de dame cat inca n-au trecut la kolhoz. Nu inseamna acestea ca Vrabete nu are luciditate, ca nu intelege istoria cea mare. Personajul lui Stelian Tanase invata fara intermediari ca pelicula vietii lui este din ce in ce mai agresiv si mai dramatic rupta de pelagra visului unui Stalin, de exemplu, de bombe americane si tancuri rusesti, de indivizi marunti, de rind, docili si amorfi, care intra fara rezistenta in sarabanda demonilor veacului. Mai mult, frinturile de pelicula care ii constituie viata par a fi lipite la intimplare, in batjocura, de un proiectionist rauvoitor, imun la vise. Bucata lipita de o alta bucata pana la iesirea de pe ecran.
Gogu Vrabete nu este, insa, unicul personaj care moare visind, in romanul lui Stelian Tanase. Tanti Vuza, fotografa, facuta bucati de bombardamentele americanilor, este inmormintata de Gogu si, „dracu’ stie cum”, se intoarce intre cei vii prin septembrie, pentru scurta vreme, suficient, insa, ca sa ii faca lui Vrabete fotografia . pentru carnetul rosu bolsevic (fotografie pentru care nu cere bani, ci bilete la gradina de vara, unde rulau filme americane). Cind soldatii rusi ii fura aparatele, ciopirtindu-i vechea logica de a exista, cind autoritatile ii arata ca e moarta, conform certificatului de deces, Tanti Vuza intra singura in cimitirul de la Sf. Vineri, cu un buchet de flori in mina, pentru a se aseza linga sot, pe aleea 4, parcela F. Nu este singurul personaj episodic care aminteste de veacul de singuratate al lui Gabriel Garcia Marquez si de zonele de interferenta viata-vis-moarte. Flasnetarul cu papagal din Filipine, Sake Skeletu, nascut in Fanar-Istanbul, are 247 de ani. Din acestia, 50 pare sa-i fi lasat in puscarii pentru ca si-a taiat un rival. A trait istoria sub doua ocupatii nemtesti, trei otomane si cinci rusesti. Aceleasi bombardamente din 4 aprilie ii aduc si lui privilegiul mortii, lipindu-l de un zid. Ramine insa intreg caci „Dumnezeu, in mila si marinimia Sa infinite, i-a facut favorul sa nu-l ciopirteasca. […] I-a extras usurel sufletul cu penseta, i-a inchis ochii”.
Gasca de la Picadilly se destrama in moarte, inecata in acelasi aer romantat, de pelicula americana. Cairo, de exemplu, isi aranjeaza sfirsitul cum vrea el. „Bun regizor, cam macabru, dar meserias”. Vinati de noii legiuitori, el si Katia Vasilevna mor la „Kremlin” (fostul „Akim” si fostul „Adapost”), in acompaniament de Carlos Gardel, Mano a mano… Se sinucid, „strinsi unu-ntr-altul printre scaune cocotate pe mese”, iar „melodrama” umezeste ochii mahalagiilor. Vasili Sergheievici Olsevsky, „supus al majestatilor lor Nicolae si Alexandra Romanov, ucisi la Ekaterinburg de bolsevici”, sanctioneaza cu cruzime rece salbaticia concreta, dezlantuita de idei abstracte. El taie in bucati un general bolsevic, Bubnov, si arunca hoitul in Mahalaua Dracului. E pedepsit cu salbaticie, torturat si strivit, pierdut in burtile flaminde ale ciinilor din mahala. Are timp sa recupereze, ca-n vis, imaginea fiicelor si pe aceea a mamei.
Prin moartea lui Vasea, Stelian Tanase atinge cercul salbaticiei secolului XX (urmind atitor alte cercuri ale salbaticiilor inventariate de istorie). Este salbaticia individuala, multiplicata infinit, in spirit demonic, devenita mijloc de instaurare si consolidare a viziunii „omului nou”, cenusiu, golit de vise. Moartea unui dansator de tango recupereaza, in tuse ce suprapun inspirat delicatetea si scandalul, seriozitatea si ludicul, tragismul si umorul, o lume colorata si diversa, libera pina in miezul fiecarei fapturi in parte. O lume compusa din figuri distincte, din portrete (re)construite cu acuratete de reportaj, din vise cu straluciri particulare. Alaturi de Gogu Vrabete, erou de mahala bucuresteana, intreaga aceasta lume se retrage si lasa loc unei noi suceli a istoriei. Romanul lui Stelian Tanase aceasta retragere o recupereaza. Lipsita de glorie si efuziuni eroice, dar stralucitoare prin vise.
Autor(i):  Irina Ciobotaru
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National