Articol
 
Nevoia de Nietzsche
Categorie articol: Lecturi
În perimetrul lor, observarea şi fixarea în discurs a punctelor de efervescenţă din gândirea, creaţia sau atitudinea nietzscheenilor intră în consonanţă cu intensitatea etalării exorcizante a propriului abis interior, surprins nu de puţine ori în exaltări stilistice de mare forţă, amortizate prin trimiteri livreşti surprinzătoare, intensificate poetic în versuri inspirate de materia ideatică prelucrată şi trăită, diseminate în analize avizate şi speculaţii decomplexate. Născută dintr-o nevoie personală de exorcizare, Nietzsche şi Marea Amiază se doreşte a fi o victorie. Şi este, în mod incontestabil...

„Rodul pasional al unei iubiri construite – dintr-un inexplicabil instinct cultural, nefiresc de puternic, de neînfrânat – obsesiv, răstimp de decenii”, Nietzsche şi Marea Amiază, volumul Aurei Christi apărut în 2011 la Editura Contemporanul îşi desfăşoară exerciţiile hermeneutice interdisciplinare într-un intens regim liric personalizat, puternic impregnat de admiraţia pentru fenomenul Nietzsche şi structurat de configurarea propriei identităţi a autoarei în spirala unei „nevoi cvasimaniacale” de gândirea sihastrului de la Sils-Maria, asociază instinctului creator definitoriu pentru nietzscheenii (Rilke, Iris Murdoch, Hesse, Thomas Mann, Breban etc.) care populează harta fascinaţiilor culturale ale autoarei.
Prima plonjare în abisalitatea nietzscheană îi prilejuieşte poetei un suplu excurs comparativ în Planeta Rilke, centrat pe Însemnările lui Malte Laurids Brigge, pe nuanţele nietzscheene ale protagonistului, cu laterale revelatoare în biografia scriitorului, de la relaţia cu Lou Andreas Salomé la întâlnirea cu Rodin. Dincolo de disecarea sensibilă a mecanismelor bio-bibliografice ale romanului lui Rainer Maria Rilke, sau de lejeritatea asociativă cu care Aura Christi îi aduce pe aceeaşi pagină pe Proust, Rilke sau Breban, acest prim eseu din „Teribilele abisuri” semnalează asumarea unei lecţii nietzscheene fundamentale: boala şi moartea pot fi (şi trebuie să fie...) trăite exuberant. Asumate cu o voluptate creatoare, ele suportă un proces de transmutaţie, de convertire în afirmaţie dionisiacă, în Viaţă, crez asimilat şi susţinut cu fervoare de „un poet care propagă un soi de stranie religie a viului […], o religie-mit de sorginte nietzscheană, construită pe un exces de personalitate”, după cum se descrie pe ea însăşi Aura Christi în Argument.
În logică nietzscheană, excesul de personalitate ţine de un aristocratism funciar, sub semnul căruia autoarea plasează întreaga creaţie rilkeană, regresiv disecată tematic şi rafinată prin apelul la aforismele creatorului lui Zarathustra. Analiza sensibilă şi fluidă din A provoca destinul în „teribilele abisuri” demonstrează felul în care excepţia în economia configurării lui Malte se toarnă firesc în regimul dual al iubirii şi în tema viului din Elegiile duineze, cum rătăcirile prin lume şi singurătatea teribilă din Jurnalele de tinereţe dezvăluie bogăţia lăuntrică, „dorul de sine” şi desfătarea cu descoperirile făcute în propriile sale adâncuri, la capătul traseului, construcţia de sine şi excesul dovedindu-se nu numai compatibile, ci şi dezirabile.
Discursul rilkean furnizează şi baza aventurii energetice din eseul intitulat Marea Amiază: între Rodin şi Gorduz. Plasată în ecuaţia exemplară a relaţiei maestru-ucenic, povestea întâlnirilor dintre Rilke şi Rodin pune în mod repetat accentul pe relevanţa vieţii, a trăirii din opera sculptorului francez, „nevoia de Nietzsche” fiind subtil şi vremelnic înlocuită aici de o „nevoie de Rodin”, atribuită poetului german. Doar vremelnic, deoarece dacă Rilke, devenit la rândul său maestru, continua să resimtă o nevoie de Rodin, Aura Christi rămâne prizoniera nevoii de Nietzsche, aşa cum o dovedeşte şi poemul Marea amiază. O condiţionare similară dă tonul evocării operei sculptorului Vasile Gorduz, receptată în termenii dihotomiei apolinic-dionisiac sau observată în punctele de coincidenţă cu obsesiile nietzscheene ale artistului, de la cazul particular al măştii la senzaţia generică de exces. Relaţia maestru-ucenic, foamea de existenţă, iubirea sau voinţa de putere sunt urmărite în cazul Discipolului, romanul căruia Aura Christi îi oferă, în Elegii pentru Iris [Murdoch], un ochi sensibil la orice indiciu de atipicitate şi la fiecare nuanţă afirmativă a dialogului, cu generozitate preluat în corpul textului.
Fascinaţia autoarei pentru opera lui Marcel Proust şi dionisiacul nietzschean personalizat în „religia viului” pigmentează fiecare eseu din prima secţiune a volumului, rezultatul fiind un Proust diferit de cel al exegezei clasice: mai vital, încărcat pasional – şi graţie atenţiei tensionate a lecturii... – cu universuri interioare străjuite de Apollo şi Dionysos, expus inclusiv unei riscante plasări în siajul triadei din Aşa grăit-a Zarathustra, cămilă – leu – copil. Jocul hermeneutic decomplexat din Marcel, Rilke şi realitatea de prim rang nu se limitează la apropierile autorului lui Swann de gândirea lui Nietzsche, ci îşi extinde speculaţiile înspre creaţia unor alţi nietzscheeni (Rainer Maria Rilke, Hermann Hesse, Thomas Mann, Nicolae Breban), iar efortul comparativ sfârşeşte prin a o readuce pe Aura Christi la unul dintre subiectele la care ea vibrează extrem de acut: boala ca instrument destinat cunoaşterii de sine, ca agent al izolării şi al excepţionalităţii creatoare. „Boala – constată ea – da-da, te smulge din mediocritate, din mâlurile ei cald primitoare; ea te face să devii atent la ceea ce Joyce numea «mişcările duhului lăuntric», iar Proust – «eul profund»”.
Dimensiunea energetică a detaliului proustian declanşează şi investigaţia abisală din Între Groapa Marianelor şi Sonata lui Vinteuil, miza insistenţei hermenutice a autoarei fiind degajarea dificilă a eului profund din textul proustian, operaţiunea fiind sugestiv comparată cu scufundarea în Groapa Marianelor, transmisă pe Discovery Channel, participativ şi intens descrisă în eseu. Din nou însă, descinderile ontice în abisurile subconştientului omenesc, aşa cum se configurează ele în opera lui Dostoievski, Proust, Breban sau Thomas Mann, duc inevitabil la boală, la atitudinea nietzscheană faţă de ea, la boala ca exacerbare a vieţii.
Cu un ton mai grav, paradoxala generare a viului din tensiunea exercitată de moarte devine centrul de greutate al eseului Mesagerii viului, unde Moartea lui Ivan Ilici încorporează pedagogia metamorfotică a proximităţii thanatice şi recuperarea „foamei de viaţă” (în formula lui Miguel de Unamuno), lecţie (re)confirmată în oglinzile personajelor „mesagerilor viului”. Deloc întâmplător, acelaşi Ivan Ilici reprezintă pivotul demonstraţiei lirice a Religiei viului din partea secundă a volumului Nietzsche şi Marea Amiază, matricea destinală la care se raportează toate celelalte fire hermeneutice şi existenţiale. Potenţarea vieţii şi fervoarea viului în limita ameninţătoare a bolii şi a morţii devin aici coordonatele unei foarte personale „religii”, amplu şi explicit promovate în eseurile publicate iniţial în volumul omonim apărut în 2007. Bulversant situat Între viaţa cea „rea” şi moartea cea „bună”, discursul Aurei Christi renunţă la detaşarea hermeneutică, afundându-se participativ şi „atroce” în spirala sentimentului tragic al vieţii, în exerciţiile de admiraţie faţă de personaje literare, scriitori şi fiinţe iubite (cum este tatăl Semion), echivalente cu tot atâtea tentative de exorcizare exuberantă a spectrului propriei fracturi existenţiale, de topire a angoaselor fireşti, generate de boală, în magma unei mitologii personalizate, masiv infuzate liric.
Inspirat concentrată în formula „istmului ontologic”, transfigurarea nietzscheană la limita tensională dintre viaţă şi moarte defineşte cazurile literare investigate de autoare şi se converteşte în miezul propriului ei program existenţial-estetic, translând stilistic într-un limbaj intens, pasional. În atmosfera paroxistică a Labirintului viaţamoartea, precum şi în teribilele incursiuni analitice din Mitul viului ca realitate deviată, Aura Christi îşi întâlneşte hermeutic maestrul, Nicolae Breban, la fel de obsedat în romanele sale de „miracolul enorm al viului”, de calitatea de revelator al morţii în tabloul mare al existenţei. De altfel, relaţia unică dintre cei doi, cu toate coincidenţele de sensibilitate artistică şi reverberaţie ideatică, finalizată nu de puţine ori în pedagogia aforistică nietzscheană, explică în bună parte şi reversul critic al dialogului lor, desfăşurat în Aura Chiristi sau spendidul travaliu al adoraţiei, preambulul brebanian al volumului Nietzsche şi Marea Amiază, unde romancierul izolează nu numai notele exegetice originale ale discursului şi sublinierile care-i circumscriu opera, ci şi centralitatea religiei viului în eseurile adunate în carte. Reflexul critic simetric îi aparţine lui Ştefan Borbély, alt spirit aderent la tema nietzscheană. În Postfaţa volumului Nietzsche şi Marea Amiază, intitulată „…abisurile spiralate ale vieţii”, criticul clujean descrie cu acuitate „regia existenţială foarte proaspătă, foarte vie” cu care Aura Christi îşi construieşte „cărţile, decantate, aproape fără excepţie, din coregrafia profundă a unor autobiografii mascate ”, chiar şi atunci când energiile sale se concentrează programatic asupra universurilor altor scriitori.
Reluarea de către Aura Christi a unor pagini apărute în volumul Celălalt versant (2005), Epicul şi „blestematele probleme” ilustrează subtil acest mecanism de oglindire a interiorităţii hermeneutului în reverenţele rafinate făcute lui Nietzsche, Tolstoi, Belinski, Dostoievski, Lev Şestov, Oscar Wilde, Nicolae Breban, Thomas Mann sau D.H. Lawrence. Ceva mai temperat în această ultimă parte a volumului (prima în ordinea strictă a cronologiei creaţiei), paroxismul trăirii nietzscheanismului ca realitate curativă scurtcircuitează toate eseurile Aurei Christi. În perimetrul lor, observarea şi fixarea în discurs a punctelor de efervescenţă din gândirea, creaţia sau atitudinea nietzscheenilor intră în consonanţă cu intensitatea etalării exorcizante a propriului abis interior, surprins nu de puţine ori în exaltări stilistice de mare forţă, amortizate prin trimiteri livreşti surprinzătoare, intensificate poetic în versuri inspirate de materia ideatică prelucrată şi trăită, diseminate în analize avizate şi speculaţii decomplexate. Născută dintr-o nevoie personală de exorcizare, Nietzsche şi Marea Amiază se doreşte a fi o victorie. Şi este, în mod incontestabil... 

■ Aura Christi, Nietzsche şi Marea Amiază, Editura Contemporanul, 2011

 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National