Articol
 
Romania si Balcanii
Categorie articol: Lecturi
Pentru cei cât de cât familiarizaţi cu lumea Balcanilor numele Arhiepsicopului Hristodoulos este binecunoscut. A răposat întru Domnul acum trei ani, după ce ani în şir a fost o figură marcantă a lumii nu doar greceşti sau ortodoxe. Figură carismatică şi o personalitate de mare forţă, prelat iubit şi preţuit în lumea ortodoxă, vajnic apărător al tradiţiilor ei – grecii au o memorie foarte bună – a fost un partener incomod al regretatului papă Ioan Paul al II-lea. Vizita acestuia la Atena, după o mie de ani de schismă ce au slăbit unitatea creştinătăţii europene a rămas un moment istoric.

Cine suntem, noi românii şi unde ar fi situată România în această Europă mai mult sau mai puţin unită? Răspunsurile ar putea fi foarte simple şi tranşante. Sau ar putea fi complicate şi cu multe nelămuriri. Suntem acolo unde suntem. În noi înşine. Şi basta. Dar. Dar în lumea globalizată de azi nu putem rămâne izolaţi. Precum Japonia până acum 150 de ani sau Albania comunistă acum 30. Dar alţii unde ne pun? În Scandinavia nu suntem, nici în Asia, nici aiurea. Cel mai la îndemână ar fi să fim plasaţi în Balcani. Dar suntem noi, România şi românii, o ţară şi un popor balcanic? A curs multă cerneală pe tema asta. Prin anii 90 ne-am tot opintit să fim consideraţi ţară central europeană. N-a mers. Nici nu era adevărat. Tot în Balcani am fost plasaţi. Iar despre Balcani mereu s-a vorbit de rău. Superficial şi inconsistent. Păcat. S-a tot operat şi se tot operează, ieri ca şi azi, cu fel de fel de clişee şi stereotipuri când este vorba despre Balcani şi trăitorii acestor regiuni. De la faimoasa etichetă „butoiul de pulbere al Europei” – de parcă scandinavii sau anglosaxonii au stat de-a lungul istoriei doar prin biblioteci – până la nu puţine formulări, dacă nu jignitoare, cel puţin scandaloase. La adresa tuturor balcanicilor, vizând particularităţi sau stereotipuri comportamentale. Şi totuşi. Şi totuşi Balcanii au livrat Europei multe figuri de seamă, ieri, ca şi azi. Întâmplarea face ca patru noi apariţii editoriale să aparţină unor nume grele din zona Balcanilor. Aşa putem pune laolaltă, la o virtuală întâlnire, un Premiant Nobel pentru Literatură (turcul Orhan Pamuk), un fost, până de curând, Arhiepiscop al Atenei şi Întregii Elade (grecul Hristodoulos), un Prim Ministru (albanezul Sali Berisha) şi un profesor de marcă din teoria literaturii, bulgarul Tzvetan Todorov. Ştim bine că este o simplă întâmplare alăturarea aceasta, aşa cum ştim bine că nume precum Castoriadis, Danilo Kis, Milorad Pavici, Elif Shafak, Iulia Kristeva sau Ismail Kadare fac cinste oricăror companii intelectuale simandicoase ale Europei. Poate ar merita reluată o discuţie amplă despre Balcani. Faimoasa lucrare a Mariei Todorova, Balcanii şi Balcanismul e deja pagină de istorie. O dezbatere apăsată despre Balcani şi balcanism ar merita deschisă. După tot ce s-a întâmplat în secolul XX, după tot ce s-a întâmplat după conflictele din fosta Jugoslavie. Aşa cum într-o astfel de dezbatere despre Balcani nu pot lipsi aromânii, evreii, armenii sau romii, fiecare etnie aducând o anume contribuţie la ceea ce numim balcanism. Şi românii? Suntem şi nu suntem balcanici. Ar fi destule de pritocit. O discuţie necesară, mai ales în aceste luni când multă lume înjură pe greci că Europa trebuie să suporte greşelile şi proasta gestionare a treburilor publice în ţara lui Platon şi Aristotel. Dar ăsta ar fi chiar preţul solidarităţii, dacă tot pomenim de integrarea europeană şi valorile ei comune.
Bref, despre ce cărţi ar fi vorba?
Mai întâi aş semnala un volum semnat de Orhan Pamuk. De data aceasta nu mai avem un volum de proză, ci o carte de eseuri. Romancierul naiv şi sentimental (Editura Polirom, 2011, traducere din engleză şi note Rebeca Turcuş) adună între coperţile ei conferinţele Norton ţinute de Pamuk, evident, în Statele Unite. Despre ce este vorba? Acum avem glosele largi şi analizele strânse ale lui Pamuk despre roman. Experienţa de practicant al genului îl face pe Pamuk să fie confesiv pe alocuri, tonul pedant ştiutor al conferenţiarului de ocazie fiind bine strunit. Ne redă elegant aventura romanului, plimbându-se lejer printre autori şi cărţi care l-au marcat. Avem o bună lecţie de literatură, erudită şi densă, cu multe observaţii judicioase, cu opţiuni subiective şi fine disocieri despre arta romanului. Nu o istorie a unui gen foarte popular, ci înţelegerea în profunzime a lui. Un epilog ce închide cartea este sugestiv pentru aventura unui om obişnuit din Balcani. Este traseul existenţial şi intelectual al unui stambuliot precum Pamuk, de a fi invitat să conferenţieze şi să predea în cele mai prestigioase universităţi ale lumii. O carte scrisă – povesteşte autorul – parţial în Pakistan, parţial la Veneţia, Grecia, Istanbul sau NYC. Aferim!
Sali Berisha este actualmente Prim Ministru al Albaniei. Medic la origine, intrat în politică după răsturnarea regimului comunist, ajuns lider al opoziţiei şi Primul Preşedinte al Albaniei democratice acum peste 15 ani. Un cunoscut scriitor, jurnalist şi om de presă albanez – Fahri Balliu – dedică acestui om politic o monografie. Berisha şi Albania democratică (Editura Leda, 211, traducere din albaneză şi prefaţă de Tiberiu Puiu) nu este o simplă lucrare dedicată vieţii unui om, ci o reală radiografie a societăţii albaneze şi a istoriei ei din ultimele decenii. După volumul apărut acum doi ani la Humanitas dedicat soţiei fostului lider comunist albanez, scurta incursiune în universul lumii albaneze de azi este binevenită. De ce să minţim, ce ştim noi despre Albania? Mai nimic. Şi ce aflăm din buletinele de ştiri rămâne vag superficial. Am auzit – eventual citit – câte ceva de Ismail Kadare, ştim de Maica Tereza sau câte ceva despre faimosul lider comunist Enver Xoxha. Fahri Balliu, autorul studiului de faţă, ne oferă posibilitatea să înţelegem mai bine mecanismele istorico-poltice ce au marcat istoria Albaniei. Nu de multe ori, găsim similitudini cu cele petrecute în România – mai ales – sau cu alte state comuniste. Albanezii au beneficiat de personalitatea marcantă a dr. Sali Berisha, lider al Partidului Democrat, care, într-un timp extrem de scurt a reuşit performanţa de a racorda Albania la valorile democratice. Să facă posibil accesul ei în NATO şi să rezolve, cum necum, grava criză kosovară. Care a făcut să curgă mult sânge şi a ridicat – şi ridică şi azi – destule probleme. Să nu uităm că România nu recunoaşte statul Kosovo, dar nu acesta este subiectul cărţii sau al consideraţiilor mele. O carte binevenită pentru a informa cititorii români despre istoria recentă a unui vechi popor şi a unei mai noi democraţii.
Pentru cei cât de cât familiarizaţi cu lumea Balcanilor numele Arhiepiscopului Hristodoulos este binecunoscut. A răposat întru Domnul acum trei ani, după ce ani în şir a fost o figură marcantă a lumii nu doar greceşti sau ortodoxe. Figură carismatică şi o personalitate de mare forţă, prelat iubit şi preţuit în lumea ortodoxă, vajnic apărător al tradiţiilor ei – grecii au o memorie foarte bună – a fost un partener incomod al regretatului papă Ioan Paul al II-lea. Vizita acestuia la Atena, după o mie de ani de schismă ce au slăbit unitatea creştinătăţii europoene a rămas un moment istoric. Ca şi vizita Arhiepiscopului Christodoulos în România, la fel de importantă pentru încercarea ecumenică de a întări o Europă dominată pe zi ce trece de ateism şi slăbirea spiritului religios. Dimitris Rizoulis adună în volumul Comoara de cuvântări a Arhiepscopului Hristodoulos. De la cuvântarea de întronizare la ultimele sale cuvinte (Editura Omonia, 2011, traducere din limba greacă şi note de Ion Diaconescu şi un cuvânt de întâmpinare aparţiniund PF Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române). Textele ce alcătuiesc prezenta culegere sunt diverse. Dar toate emană angajament şi energie. Nu e loc pentru bâlbăieli şi divagaţii, pentru sofisme sau dispute teoretice ce dau dulceaţă dialogurilor platoniciene sau unor taifasuri la o cafea pe malul Mării Egee. În lumea desacralizată de astăzi este nevoie de asta, asta, asta. Avem multe de făcut, mereu aminteşte Arhiespicopul Atenei începând cu Discursul de întronizare (1998) şi primul raport în Sfântul Sinod al ierarhiei, ambele din 1998. „În lupta mea pentru Biserică am fost uneori dur, dar niciodată nedrept” spune în testamentul său fostul întâi stătător al Eladei. Merită să ne plimbăm ochii prin aceste texte, evident neliterare, dar de o mare intensitate ideatică. Capitolul Elenism şi Europa este extrem de sugestiv în acest sens. Europa are nevoie de Grecia, de greci şi grecitate mai mult decât ne închipuim. Acesta este gândul meu ca locuitor în proximitatea Balcanilor – România nu cred că face parte din Balcani, chiar dacă a fost mereu inseminată de spiritul ei, bun sau rău, şi a unei fantasme numită Europa. Viitorul sper să-mi dea dreptate. Aşa cum i-a făcut unui bulgar de douăzeci şi ceva de ani care ajunge de la Sofia la Paris. Despre Tzvetan Todorov este vorba. O cărticică de doar 113 pagini cu titlul discret polemic Literatura în pericol (Editura Art, 2011, traducere şi o densă postfaţă de Luigi Bambulea). Am reţinut mai întâi traseul lui Todorov de a se insera în sistemul academic francez – nu simplu, dar fără mari crispări, şi apoi ideea principală a cărţii, ce se întâmplă cu literatura? Ajunsă pe mâna profilor de literatură şi golită prin întorsul teoretic pe toate feţele de însăşi esenţa ei. Povestirea. Poezia. Având o lungă experienţă didactică, Todorov ştie despre ce este vorba şi de unde vine un real pericol. Chiar din partea celor puşi să promoveze literatura. Conceptualizarea discursului analitic şi canonizarea canoanelor pot aduce mari deservicii literaturii. Şi o spune un om care ştie despre ce este vorba. Că este vorba de teoria literaturii – pe care a slujit-o exemplar – Todorov fiind acela care i-a tradus şi impus pe formaliştii ruşi în lumea academică franceză – sau de practica ideilor literare. O carte care ar merita o dezbatere amplă şi în România. De interes mai ales pentru cei care alcătuiesc mediocre programe şcolare sau ţin strălucite cursuri universitare. Deopotrivă. Ar fi multe de adăugat. De analizat proza lui Panait Istrati în toate detaliile ei. De pus în ecuaţie cu Balcanii prozele lui Kazantzakis sau Danilo Kis şi Ivo Andric, eseistica sprinţară a lui Zizek. Balcanii sunt mult mai importanţi pentru Europa decât li se pare funcţionarilor de la Bruxelles. Chiar daca Jeffrey Frnaks de la FMI se îndoapă fericit cu sarmale şi se simte bine la chermezele mioritice. 
Autor(i):  Bedros Horasangian
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National