Articol
 
Despre iubirea care vindeca dezgustul
Categorie articol: Lecturi
Romanul lui Matei Vişniec surprinde viitorul proxim, „crescut” dintr-un prezent al cărui rău (deghizat în divertisment, consumism, falsă libertate de gândire) îşi augmentează şi îşi extinde inexorabil spectrul. Ideile exprimate în roman sunt menite a identifica şi a evidenţia răul ca rău şi a-l scoate de sub masca binelui (confundat cu plăcerea) şi a divertismentului. Dacă este să îşi asume şi o riscantă poziţie „militantă”, Matei Vişniec o face pentru că recunoaşte dezgustul ca stare profundă.

Există o scenă în Bărbierul din Siberia, filmul lui Nikita Mihalkov, pe care o invoc ori de câte ori îmi este relevată dimensiunea subversivă şi falsificatoare a presei. Este vorba despre dimineaţa zilei ce urmează izbucnirii violente a lui Andrei Tolstoi şi atacului său asupra generalului Radlov. Camarazii săi mărşăluiesc în deplină ordine, întâlnesc băiatul cu ziarele; teancul gros cu foi tipărite ajunge în mâinile lor şi, după câteva clipe în care îşi arată conţinutul, este aruncat şi împrăştiat, cu oarecare „ostentaţie” (amintind de sobornicitatea lui Berdiaev), într-un gest cu greutate poetică (amintind de Osip Mandelstam), în aerul cenuşiu al Petersburgului. Ziarul falsifică, distorsionează o realitate pe care ei, tinerii, o cunosc (atacul cadetului Tolstoi este descris ca atentat la viaţa Marelui Duce, iar bătrânul amorez Radlov este transformat din victima unui atac din gelozie, în erou). Ce motivează gestul unanim asumat al cadeţilor? Cu tot patetismul pe care îl riscă un asemenea răspuns: iubirea. Din aerul (idealizat, conform opiniei unora dintre exegeţi) al lumii lui Mihalkov nu a fost extirpat fluidul invizibil, impalpabil, cald, onest, dătător de încredere, care îi leagă pe oameni. Luciditatea îi determină să recunoască minciuna. Iubirea îi face să nu o accepte. Despre relaţia individului şi a maselor cu presa, despre contorsiunile şi mutaţiile declanşate în conştiinţa asaltată şi acaparată de informaţie, despre minciună şi despre acceptarea minciunii, dar şi despre iubirea care vindecă fiinţa de dezgust scrie şi Matei Vişniec în romanul din 2011, Dezordinea preventivă1. Lăsând în plan secund contextul narativ şi personajele puţine, Matei Vişniec scrie un roman „de idei”, impregnat cu judecăţi de valoare şi diagnoze privind o societate contemporană dependentă de informaţie, dar şi cu prognoza unui viitor apropiat, al individului-consumator ane-antizat undeva, pe traseul dintre producătorii şi furnizorii de informaţie, al „omului-mlaştină”, împotmolit într-o inerţie decizională fără precedent în istoria umanităţii. Compus din tuşe discret-ironice privind stadiul moral şi intelectual în care se află contemporaneitatea, din ilustrări alegorice şi din metafore care temperează accentele seci ale discursului „cu teză”, tipic, pe alocuri, jurnalismului de opinie, romanul lui Matei Vişniec propune viziunea perfect plauzibilă a lumii postmoderne şi a naufragiului acesteia într-o dezordine convenabilă. Ce se „previne” prin această dezordine – viaţa însăşi, căpătând substanţă prin iubire şi poezie – se lasă dezvăluit în ultimele rânduri ale cărţii. La capătul unei din ce în ce mai apăsătoare acumulări de „dezgust metafizic”, personajului principal i se confirmă faptul că soluţia ieşirii din „mlaştină” este transcenderea clipei prezente, în mod conştient, printr-o dinamică generată de iubire; i se confirmă faptul că există viaţă şi dincolo de pseudo-realitatea produsă de industria media, că dezgustul poate fi vindecat prin evadarea în alegorie şi prin eliberarea de sub impresia sufocantă a dezastrului iminent, că – parafrazându-l aici pe N. Steinhardt – răului nu trebuie să i se acorde privilegiul măreţiei tragice. Dezordinea preventivă este rezultatul exasperării gestionate intelectual, o ficţiune cu evidente tangenţe ludice cu realitatea, propunând, de fapt, un joc cu graniţele dintre real şi ficţional, dintre adevăr şi fals. De aici, între altele, şi insistenţa autorului asupra modului în care realitatea devine ficţiune prin preluarea nediscriminatorie a evenimentului morbid ca subiect de ştire, ca prilej de divertisment.
Romanul lui Matei Vişniec surprinde viitorul proxim, „crescut” dintr-un prezent al cărui rău (deghizat în divertisment, consumism, falsă libertate de gândire) îşi augmentează şi îşi extinde inexorabil spectrul. Ideile exprimate în roman sunt menite a identifica şi a evidenţia răul ca rău şi a-l scoate de sub masca binelui (confundat cu plăcerea) şi a divertismentului. Dacă este să îşi asume şi o riscantă poziţie „militantă”, Matei Vişniec o face pentru că recunoaşte dezgustul ca stare profundă. Lumea aceasta, a libertăţii iluzorii de a alege şi decide, în care „cineva vrea să ne transforme în proşti bine informaţi”, lumea maselor amorfe, angrenate într-un consum febril, nu doar material, ci şi pseudo-spiritual, informaţional, pare a nu mai avea orizont. Aceasta pentru că a asistat pasivă la extirparea resorturilor motivaţionale care au tensionat dintotdeauna dorinţa de a descoperi şi de a acţiona (nevoia de (auto)cunoaştere, de adevăr, iubire şi sens).
Ideile exprimate de personajele lui Matei Vişniec apropie romanul mai mult de existenţialismul umanist al lui Jean Paul Sartre decât de satira amară a lui Jonathan Swift. Dincolo de paginile dedicate pactului om-şobolan, încărcate de satiră inteligentă şi suprapuneri alegorice, în acest roman este urmărită evoluţia către sine a lui Mathieu, personajul principal, despovărarea sa de identităţile aparente, create în timp, în umbra mamei, de exemplu, care i-a impus un anume chip, ori în mijlocul lumii în care trăieşte şi care îl înghesuie în postura de piesă măruntă în mecanismul consumului delirant de „evenimente” şi ştiri. Mathieu se desprinde din existenţa de suprafaţă fără emfază eroică, fără să treacă prin traume existenţiale; pentru el, este suficient dezgustul care se acumulează şi îl sufocă. Sursa acestei stări (care îl apropie de Antoine Roquentin) este, în bună măsură, plăcerea cu care oamenii se lasă prinşi în imobilitatea „mlaştinii”. El caută ceva nedeterminat, este deschis către un ţel pe care nu îl poate configura precis, dar spre care ştie că i se cere să se îndrepte.
Dezordinea preventivă este un roman marcat de o polifonie aparentă. Vocea subiectiv-auctorială a lui Mathieu, este întreruptă de vocile părinţilor acestuia, de „tentativele” sale de „intrare în contact cu o fiinţă interioară” ori de intervenţia „documentelor interne” ale unei agenţii mediatice, încărcate de tehnici şi şabloane lingvistice de tip publicitar, care ajung la public printr-o sursă numită (ironie amară) Sicklyleaks. De fapt, aceste voci sunt marcate de o anume concentricitate. Ele par a fi ecouri ale unei conştiinţe care se caută pe sine, forând prin zone de lumină şi de întuneric. Vocile acestea prind contur şi consistenţă odată cu adâncirea în sine a lui Mathieu, odată cu reconcilierea cu cei care i-au modelat fiinţa. De aici, acea „uniformitate” a polifoniei. Mai mult, personajul se proiectează şi „în afară”, în cinicele mesaje ale Agenţiei mediatice DP, concretizând astfel coordonatele unei lumi în care libertatea persoanei este sugrumată cu sfori de catifea. Haosul, ororarea, moartea sunt nadele menite a-l ţine pe om departe de sine. Iar acestea îi sunt furnizate ca divertisment, ca mijloace de a obţine plăcerea. Dezgustul greu al personajului lui Matei Vişniec vine din conştientizarea uriaşului mecanism pus în slujba anihilării voluntare a libertăţii.
Mathieu, fiu al unor intelectuali români emigraţi în Franţa în 1987, realizează rubrica de ştiri de la miezul nopţii, la un post de radio parizian. Descoperă în mai vârstnicul său coleg, George Gremillet, un mentor şi un reper după care îşi poate orienta evoluţia într-o lume şi într-o breaslă cu particularităţi faţă de care manifestă o tot mai pronunţată aversiune. Acelaşi George (în fond, o proiecţie a personajului principal, cu un bagaj suplimentar de experienţă, maturitate şi luciditate) este cel care emite teoria persoanelor multiple, „înşurubate” în aceeaşi fiinţă, teorie după care se ghidează Mathieu pentru a-şi investiga şi interoga copilul şi adolescentul din el, dar şi pentru a limpezi raporturile cu părinţii şi cu istoria lor tensionată. Autodefinirea intelectuală şi morală a lui Mathieu constituie miezul romanului, în contextul unui prezent al globalizării şi al suprainformării care, paradoxal, izolează fiinţa, îi secătuieşte nevoia de celălalt şi duce la sucombarea dimensiunii sale active.
Personajul lui Matei Vişniec are, prin însăşi constituţia sa de „emigrant” (de om care a trecut graniţe geo-politice, lingvistice, emoţionale), o predispoziţie spre mobilitate. El are luciditatea necesară pentru a face etiologia lumii sale şi refuză să se lase absorbit în „mlaştina” unei existenţe de suprafaţă, golită de sens, de greutate spirituală, de perspectiva unui final înzestrat cu rost şi, în consecinţă, de drumul până la acest final. Este conştient că umanitatea a ajuns într-un stadiu terminus, comportându-se precum şobolanul care se sinucide alergând în rotiţa a cărei mişcare îi produce plăcere. (Mass-media – crede Matei Vişniec – sunt parte importantă din mecanismul „roţii” în care se consumă, până la epuizare, mulţimea de indivizi însinguraţi. Aceştia au nevoie de frisonul produs prin administrarea dozei zilnice de oroare, dispersându-se, renunţând la răgazul necesar înţelegerii realităţii interioare şi exterioare.)
Trimis la primul summit al Uniunii Europene dedicat bunei vecinătăţi globale, în Luxemburg, pentru a transmite noutăţi „de la faţa locului”, Mathieu este copleşit de starea de rău „metafizic”. Pentru a se salva, el evadează într-o lume paralelă, o savuroasă alegorie. Pactul şobolanilor cu specia umană, despre care va vorbi în direct, la radio, are ca scop curăţarea mizeriei fizice şi morale produse de fiecare individ uman în parte. Consecinţele economice, sanitare, ecologice şi metafizice nu au precedent. „Greutatea metafizică a fiecărei fiinţe umane va putea fi calculată în şobolani” şi astfel, „pentru prima dată în istoria ei, umanitatea dispune în sfârşit de un veritabil instrument de evaluare a condiţiei umane” (Mathieu însuşi se deplasează purtând după sine un grup compact de 96 de şobolani). Ca orice lume alegorică credibilă, şi viitorul în care plonjează personajul lui Matei Vişniec este configurat printr-o sumedenie de detalii „administrative”. Şobolanii trăiesc într-un „spaţiu Ş”, discret, ascuns sub duşumele ori deasupra tavanelor, au o ideologie, o istorie, emit o „Declaraţie de Intenţie a Şobolanilor către Specia Umană” şi pot genera, în rândul oamenilor, o nouă utopie: creierul unic pentru toată specia (căci, se pare, „scenariul creierului individual a fost o catastrofă pentru planetă”). Judecata şi emoţiile individuale, evoluţia morală şi intelectuală a fiinţei umane sunt inutile. În noua utopie comunistă, şobolanii alegorici ai lui Matei Vişniec, „printr-un efort colectiv tacit” au creat „matricea ideală a existenţei” – creierul comun. Avantajele creierului unic par a fi numeroase şi tentante (ca în orice utopie, în fond): absenţa fricii în faţa morţii, conservarea integrală a memoriei comune, absenţa agresivităţii, „reducerea la neant a oricărui reflex legat de politică”, anularea, prin definiţie, a oricărui pretext de manipulare sau control social, trăirea timpului ca „spectacol al duratei”, existenţa ochiului creator unic, a emoţiei artistice colective, evitarea acumulării de opere artistice în manieră arhivistic-muzeală, experimentarea de către fiecare membru al speciei a aceleiaşi cantităţi de emoţie estetică. Din lumea plată a „mlaştinii”, Matei Vişniec crede că a fost anulată transcendenţa. Fronda nocturnă a personajului său, Mathieu, şi selecţia de ştiri pe care acesta o „operează” fac să reînvie metafora şi să se condenseze, în jurul puţinilor, aleşi ascultători aerul rarefiat al prospeţimii spirituale. Tânărul descoperă metafora ascunsă în viaţă, în banalul fapt cotidian. Prin faptul că transmite la radio astfel de „ştiri”, el iese din impersonalitate şi îşi invită semenii la participare. Ştirile lui sunt, în esenţă, un apel, o chemare trimisă în eter, spre cineva diferit de cei mulţi. Tocmai aceste apeluri sunt cele care îi aduc salvarea, căci îi vor prilejui apropierea de o tânără atipică, pasionată de poezie şi de viaţă, şi atât de dinamizanta experienţă a iubirii.
Romanului nu i se putea da decât un final deschis. Din Gare de Lyon (unde ajunge pentru că o însoţeşte pe Leily), Mathieu poate pleca oriunde şi, intuim, chiar va pleca. S-a vindecat de povara dezgustului (căci recită pe aglomeratul peron al gării) şi întrevede sensul următorului său pas (căci Leily îi spune: „Ia primul tren şi vino la mine”). 

1. Editura Cartea Românească, 2011, 263 p.
Autor(i):  Irina Ciobotaru
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National