Articol
 
Calator prin Romania interbelica
Categorie articol: Lecturi
Cei mai mulţi cititori ai cărţii lui Sitwell au acuzat nostalgia pe care le-a provocat-o această reconstituire a unei Românii interbelice libere şi prospere, aflate într-un prim proces de europenizare, o ţară care străinului pasager i se pare liberală din instinct şi tolerantă cu minorităţile, fascinantă prin straturile succesive de civilizaţii care şi-au lăsat amprenta asupra ei, şi conectată la Europa şi la restul lumii printr-o multitudine de déja vu-uri geografice şi culturale de-a dreptul flatante.

Un prolific autor englez de poezie, istoria artei, memorii şi jurnale de călătorie îi prilejuieşte editurii Huma-nitas publicarea unui exemplar vintage din colecţia cu acelaşi nume. Sir Sacheverell Sitwell, descendent dintr-o familie aristocrată, crescut şi educat în cea mai aleasă cultură a vremii, s-a născut la sfârşitul secolului al XIX-lea şi a efectuat, în 1937, la invitaţia prinţesei Anne-Marie Callimachi, o călătorie de patru săptămâni în România, încununată cu scrierea unei cărţi*. Aceasta s-a dorit o colecţie de impresii nealterate de prejudecăţi şi stereotipii culturale, motiv pentru care Sitwell a refuzat să se documenteze în prealabil despre ţara pe care urma să o vadă. A recuperat această lacună la întoarcere, fără a găsi însă mare lucru despre România, dar reuşind să marcheze el însuşi un punct de cotitură în mica istorie a călătorilor britanici care au trecut prin această ţară. În cazul de faţă, rezultatul constă într-o carte-album de călătorie, care adaugă observaţiilor culturale abundente prospeţimea unor imagini surprinse de excelenţii fotografi care l-au însoţit.
Cei mai mulţi cititori ai cărţii lui Sitwell au acuzat nostalgia pe care le-a provocat-o această reconstituire a unei Românii interbelice libere şi prospere, aflate într-un prim proces de europenizare, o ţară care străinului pasager i se pare liberală din instinct şi tolerantă cu minorităţile, fascinantă prin straturile succesive de civilizaţii care şi-au lăsat amprenta asupra ei, şi conectată la Europa şi la restul lumii printr-o multitudine de déja vu-uri geografice şi culturale de-a dreptul flatante. Sitwell compară deseori peisajele întâlnite în România cu spaţii turistice europene dintre cele mai căutate, cum ar fi, în mod neaşteptat, chiar locuri precum Veneţia, Toscana, Santorini, atunci, ca şi acum, aflate printre cele mai exclusiviste destinaţii turistice. De altfel, o caracteristică a acestui rafinat călător englez este faptul că rămâne rareori singur în compania obiectului său de studiu. Experienţele sale culturale şi turistice îi sunt atât de intrinseci, încât cel mai adesea România este privită prin prisma elementelor sale comune cu alte spaţii geografice: „E posibil ca ţinutul din preajma mânăstirii Hurezi să fie cel mai frumos din România. (…) E România toscană. Vezi aceleaşi coline albăstrii, care ar putea la fel de bine să străjuiască deasupra Pistoiei, iar în depărtare, dacă e zăpadă, seamănă cu povârnişurile de la Vallombrosa. Aşa arată acest încântător petic de ţară, ce îţi aminteşte şi de Provenţa, în măsura în care împrejurimile de la Aix sau Avignon creează şi ele o paralelă cu Toscana.” Puţine sunt, în realitate, momentele în care călătorul să nu-şi poată afla termenul de comparaţie, ceea ce lasă uneori, ca în descrierile şi digresiunile ample produse în reveriile sale despre Santorini, Meteora, Muntele Athos sau altele, impresia uşor supărătoare că România nu este suficient de interesantă pentru a-i menţine trează şi exclusivă atenţia.
Mult mai interesante sunt, pentru Sitwell, contactele şi observarea geografiei umane. În acest punct cartea sa câştigă enorm, pentru că deseori oamenii care îi atrag atenţia sunt imortalizaţi, în imagini, ca şi în cuvinte, împreună cu spaţiile sau momentele insolite în care i-a cunoscut sau în care-i apar: ţiganii lăieţi surprinşi în bâlciul de lângă Măneşti, birjarii scopiţi din Bucureşti, călugării lipoveni îngropaţi de sărăcie de la Petropavlovsk, cântăreţele din bistrouri sau grădini de vară, cântând „sfâşietor de frumos, aproape de nesuportat”. Astfel de momente îi insolitează în asemenea măsură percepţia, încât, chiar şi atunci când comparaţiile culturale nu întârzie să-şi facă apariţia, ele nu mai produc nici un deserviciu esteticului: „Ţigănuşul acesta, poate de vreo doisprezece ani, avea un chip frumos şi sensibil care atrăgea până şi aparatul de fotografiat. Împrejurările vieţii lui extraordinare, petrecută prin bâlciuri, te puteau obseda zile în şir. Se obişnuise într-atât cu prăjina sa, încât el şi mârţoaga famelică, pe care era treaba lui s-o brutalizeze şi s-o bată, căpătaseră un soi de existenţă duală ori compozită, o entitate de centaur, rotindu-se ca într-un cerc al autodistrugerii. El mâna un fel de cal spectral, sau fantomatic, iar rolul său de birjar ori vizitiu avea ceva atât de neobişnuit, încât devenea de neuitat. Avea patosul micului hornar care, dacă citim poemul lui William Blake, pare să ispăşească în nevinovăţia lui cine ştie ce păcat pe care nu l-a făptuit niciodată”. Ţiganii, ca şi evreii din Bucovina sau lipovenii din Deltă, îi oferă ocazia unor consideraţii rasiale, care nu lipsesc, în nota observaţiilor obişnuite, nici în ceea ce-i priveşte pe români: „Românii, predominant latini ca origine, au înfăţişarea civilizată sau uneori supercivilizată a spaniolilor sau italienilor”.
Dar ceea ce-l distinge cu predilecţie pe Sir Sacheverell Sitwell de orice alt călător străin prin România este interesul de critic şi istoric de artă, şi comentariul vizual profesionist care însoţeşte toate vizitele sale în acest sens. Formaţia specifică îi permite să ofere în astfel de prilejuri cele mai pertinente comentarii despre arhitectura şi arta românească, de la observarea eclectismului cu aer de kitsch al castelului Peleş şi până la admiraţia faţă de autenticele perle de arhitectură brâncovenească (mânăstirea Hurezi), sau a bisericilor din Bucovina (Suceviţa, Voroneţ, Humor), graţie cărora artei post-bizantine româneşti îi este recunoscută până astăzi în mod unanim o contribuţie originală în lume. Ochiul iubitorului de artă nu ratează întâlnirea de la Brukenthal cu un Van Eyck sau picturile târzii de El Greco, care pot fi admirate şi astăzi în capitală, la Muzeul Naţional de Artă, şi pe care Sitwell le consideră „cele mai importante opere de artă din România”. Totuşi, nu-i displac nici „primitivii” picturii româneşti moderne, degustătorul de artă oprindu-se şi savurând îndelung câteva portrete de sfârşit de secol XVIII – început de secol XIX, în care observă atenţia acordată de pictori costumelor.
În aceeaşi linie a observaţiei, face neobosite remarci pe marginea frumuseţii covoarelor olteneşti şi basarabene, ca şi a costumelor populare întâlnite în popasurile sale. În fond, aşa cum afirmă la un moment dat, „e vorba de o ţară unde, nu cu mult timp în urmă, operele de artă constau în marea lor majoritate din costume şi covoare”. Observaţie corectă, care reafirmă a suta oară caracterul preponderent popular al culturii române şi târzia emancipare a acesteia. Totuşi, pe de altă parte, tocmai inocenţa şi necontaminarea ţăranului român de efectele civilizaţiei şi ale industrializării îi par lui Sitwell fascinante şi extrem de încurajatoare, ca rezervor spiritual şi etnic al naţiei.
Să amintim, în final, şi experienţa bucureşteană a acestui călător englez. Remarcând încă dintru început absenţa, la acea dată, a unor monumente impresionante în capitala României, Sitwell afirmă că „trăsăturile Bucureştiului constau în personalitatea sa, nu în monumente”. După ce admiră biserica spitalului Colţea, Stavropoleos sau Biserica Doamnei, el nu ratează întâlnirea extrem de importantă cu atmosfera capitalei, respectiv una „probabil nemaiîntâlnită în nici o altă capitală din Apus, graţie influenţelor venite din Fanar, ori chiar de la Cairo, a moleşelii cu nuanţe sud-americane, a luxului aproape mexican cu care erau împodobite şeile şi harnaşamentele”. „Această tradiţie a bogăţiei moştenite şi a luxului face din România o ţară diferită de Bulgaria vecină, de vechea Serbie sau Grecia modernă”, observă el, motivând această realitate prin „ascendenţa încâlcită” a numeroaselor neamuri care se întretaie în drumurile istoriei româneşti. Iar câteva observaţii privind clima Bucureştiului par să ne indice că nu încălzirea globală este responsabilă, în zilele noastre, de arşiţa verilor („Vara e la fel de cald ca în India”, afirmă Sitwell în 1937) şi nici de întârzierea iernilor, care obişnuiesc şi la acea dată să întâmpine sărbătorile fără nici un pic de zăpadă: „Toamna, care e cel mai frumos anotimp şi durează uneori până la sfârşitul lui decembrie, e urmată de o iarnă cu nămeţi uriaşi, numai buni de mers cu sania” (s.m./S.D.). În sfârşit, nelipsitele observaţii despre bucătăria românească se combină în această carte cu constatarea unui cost scăzut al vieţii, ca şi a unei patriarhale tihne, de care se bucură nu numai aristocraţii, ci şi mahalaua. Muzica specifică tavernelor, cu romanţele asemănate fado-ului portughez, va constitui pentru Sitwell şi ultima amintire sub ecoul căreia părăseşte România, ieşind din ţară pe la Cernăuţi. O frumoasă dizeuză, bolnavă de ftizie, îi va marca aceste ultime momente... 

* Sir Sacheverell Sitwell, Călătorie în România, traducere, cuvânt înainte şi note de Maria Berza, fotografii de A. Costa, Richard Wyndham şi alţii, Humanitas, Bucureşti, 2011.
Autor(i):  Simona Dragan
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National