Articol
 
Pledoarie pentru o lectura ziditoare
Categorie articol: Lecturi
N. Steinhardt abordează operele literare şi pe scriitori conştient de regula bergsoniană a simpatiei, pe care o şi parafrazează într-un eseu dedicat lui Mircea Eliade. „Autorul – scrie el – pentru a înţelege în adâncime subiectul tratat, se cade să-l privească şi să-l analizeze nu numai cu inteligenţă, ci afectiv, cu amenitate şi bunăvoire, iubindu-l cu o iubire obligator egală celei pentru sine”. Dacă este să îşi asume vreo „metodă” critică, Steinhardt o găseşte în... iubire.

În 1983, când lui N. Steinhardt îi era publicată, la Editura Dacia, a patra carte1 din perioada postbelică (şi postcarcerală), critica subiectivă asumată de acesta se dorea şi reuşea să fie un exemplu de abordare antistructuralistă, liberă, a literaturii. În contextul politic specific deceniului nouă, Critică la persoana întâi (volum reeditat în cadrul seriei de autor „N. Steinhardt”, în 20112, sub excelenta îngrijire a lui Florian Roatiş) era o pledoarie pentru ieşirea dintre limitele şi rigorile receptării ştiinţific-impersonale a actului cultural şi a literaturii. Steinhardt îşi asuma, la antipodul schemelor analitice structuraliste, limitate la decodarea tiparelor şi a tehnicilor compoziţionale, hoinărirea slobodă printre idei, imagini, cărţi, amintiri şi vise. Rezultatul era o critică profund personalizată, „mărturisitoare”, menită a scoate la lumină faţete ale conştiinţei. O critică ce redefinea literatura ca produs al spiritului, încărcat cu sens. Structura, arhitectura, „osatura” operei literare erau trecute de Steinhardt în planul îndepărtat al intereselor sale. Fundamentală pentru el era revelarea, prin literatură, a valorilor pe care se construieşte, se afirmă şi se confirmă identitatea spirituală a fiinţei umane. Mai mult, cunoscută fiind poziţia sa faţă de regimul politic totalitar, se poate spune că Steinhardt făcea, prin eseurile adunate (şi) în acest volum, disidenţă intelectuală. El îşi încarcă scrierile critice cu o doză apreciabilă de judecată liberă, vitalitate, entuziasm, bunăvoinţă, iubire de oameni şi cultură, iar efectul tonului plin de un patetism asumat este participarea vie, personală a cititorului la dinamica actului cultural. Critica „la persoana întâi” era, pentru N. Steinhardt, o modalitate de abolire a depersonalizării, a absolutismului politic, cultural şi intelectual. Era o formă de a-şi atesta libertatea şi de a-şi îndemna semenii discret, fără emfază didacticistă, la o lectură personală, ziditoare.

Actualitatea eseurilor din volumul recent reeditat este generată de patosul şi sinceritatea unei metode de lectură şi analiză care nu ţine de modă. Steinhardt are inteligenţa (geniul, aş susţine eu) de a rămâne în matca înţelegerii „clasice”, „originare” a culturii şi a literaturii. El desfide limitarea operei la o simplă construcţie formală, oricât de fin meşteşugită. Literatura nu este trup fără duh şi nu vizează o lectură mecanică, a cărei unică performanţă să fie decodarea tehnicilor şi a tiparelor scriitoriceşti. Citirea unei cărţi este, pentru Steinhardt, provocare „de a dezvălui secretul cu grijă camulflat ori cu tâlc pitit în adâncul inconştientului”. Literatura (ca tot ce înseamnă artă) este o cale de revelare, prin frumos, a sensului vieţii. Este o formă de trezire, în adâncul conştiinţei, a valenţelor umane superioare. Prin contactul sinelui cu arta, se reactualizează un fond valoric nobiliar, pe care N. Steinhardt îl subliniază permanent, neobosit. Cărţile şi oamenii care le-au scris trec printr-o evaluare neobişnuită în critica literară consacrată. Curajul, mila, demnitatea, inteligenţa, onestitatea sunt doar câteva dintre numeroasele valori pe care literatura, teatrul, filmul ori artele plastice i le dezvăluie ca permanent valabile, chiar şi într-o lume cu noimă răsturnată ca aceea a totalitarismului politic (şi non-cultural). N. Steinhardt consideră literatura şi opera de artă probe de ţinută. Autorul din spatele operei este mereu vizat, căci scrisul său nu e separat de atitudinea socială şi morală. Atrag atenţia criticului acele nume şi opere care dau dovadă de curaj, nebunie (în sens paulinic), demnitate, atitudine contestatară în faţa minciunii, falsului şi imposturii. În fond, Steinhardt scrie pentru a-şi atesta, public, libertatea, dar şi pentru a oferi cultura ca soluţie la problema lipsei de libertate. (Iar această problemă nu dispare, după cum bine se vede, odată cu sistemul politic care o generează. Steinhardt ştie că libertatea persoanei nu este sugrumată doar de mecanisme politice totalitare, ci şi de excesul de confort, bunăstare şi consumism.)

Critică la persoana întâi confirmă, deşi trecut atunci, în 1983, prin cenzură severă, dorinţa lui N. Steinhardt de a revela, în literatură şi în arte, existenţa unui „dincolo” spiritual prin a cărui întrezărire fiinţa se reumanizează, curăţându-se de balastul cotidian. De aici provine, în principal, şi lipsa rigorismului critic, a unei metodici precise de selecţie şi evaluare. Mircea Iorgulescu observa, într-o cronică la Critică la persoana întâi, din România literară, faptul că entuziasmul şi implicarea repetată a propriei grile de valori moral-afective în judecata critică fac imposibilă o ierarhizare corectă în literatură. Ba mai mult, acest entuziasm, manifestat prin asociaţii imprevizibile şi prin schimbarea direcţiilor analizei, ar fi responsabil pentru vulnerabilitatea criticului în faţa unei lucrări literare „făţarnice”. „Am avut nu o singură dată – scria Mircea Iorgulescu –, citindu-i comentariile, despre autori contemporani mai ales, impresia că N. Steinhardt supralicitează dintr-un exces de entuziasm scrieri altminteri modeste şi, de ce nu, făţarnice (spre a-i împrumuta limbajul). Chiar şi la persoana întâi, critica nu-şi poate uita rostul. Dacă e drămuit, entuziasmul militant este cu atât mai folositor, regulă seacă, dar indispensabilă”3.

Paginile de interpretare care atrag reproşul lipsei de metodă sunt tocmai acelea în care predomină judecata pe criterii etice, scoaterea de sub „masca” textului literar a valorilor în care eseistul crede cu tărie, tonul „moralist” şi limbajul atipic, înţesat de expresii şi selecţii lexicale colocviale, ce dau impresia oralităţii. Steinhardt „scutură”, „smuceşte”, scoate din stază conştiinţa cititorului, atenţia sa faţă de lume, fie această lume „reală” ori a cărţilor. Pentru a mă opri la un exemplu, pe „necruţătorul”, „zeul” Marcel Proust – scriitor căruia îi acordă atenţie şi în anii interbelici, în ample şi competente analize critice – Steinhardt nu îl vede, ca alţi critici, în apropierea lui Henry James, ci în preajma lui Vlad Ţepeş. „Acesta e omul cel mai apropiat de Proust – arată el – nu Henry James. Portretul unei doamne sau Ambasadorii, în raport cu În căutarea timpului pierdut, sunt ca o adiere de vânt faţă de un uragan. Iar meandrele şi cotloanele sufleteşti scoase la lumină de romancierul anglo-saxon par – raportate la Proust – dulci şi edulcorate turte cu anason intrate în concurenţă cu sticle de şoricioaică şi pastile de sublimat corosiv.”

„Greutatea” textelor puse laolaltă într-un volum precum Critică la persoana întâi nu provine din capacitatea de a crea evaluare şi ierarhie în literatura veche sau contemporană, ci din dorinţa eseistului de a apropia cartea de viaţă, de a o trata ca pe însăşi viaţa, sau, în sens invers, de a apropia viaţa de carte ca de o variantă sublimată, idealizată a sa. Volumele de eseuri ale lui N. Steinhardt atrag atenţia în primul rând prin acest aspect, dar şi prin delicateţea „incertitudinii” creştine transferate în domeniul criticii, prin suprapunerea şi (re)găsirea sinelui în opera citită, prin ineditul asocierilor erudite între curente, autori şi domenii culturale, prin abordarea literaturii române ca parte a spiritualităţii europene, prin admiraţia, discret şi constant declarată, pentru interbelici şi pentru „obsesia” lor pentru libertate. De fapt, N. Steinhardt abordează operele literare şi pe scriitori conştient de regula bergsoniană a simpatiei, pe care o şi parafrazează într-un eseu dedicat lui Mircea Eliade. „Autorul – scrie el – pentru a înţelege în adâncime subiectul tratat, se cade să-l privească şi să-l analizeze nu numai cu inteligenţă, ci afectiv, cu amenitate şi bunăvoire, iubindu-l cu o iubire obligator egală celei pentru sine”. Dacă este să îşi asume vreo „metodă” critică, Steinhardt o găseşte în... iubire.

Lipsesc, de aceea, din eseurile semnate de mult prea eruditul monah morga superioară şi autoritatea conferită de judecata de valoare imparţială, academică. Dezinvoltura scrisului critic şi a interpretării vin, în schimb, din siguranţa pe care i-o conferă credinţa religioasă şi din conştiinţa propriei culturi. Duhul smerit al iubirii creştine se împleteşte cu solida cunoaştere a clasicilor literaturii universale, cu o creditabilă cunoaştere „teoretică” a iudaismului şi a creştinismului, cu o lucidă şi avizată cunoaştere a lumii occidentale, cu un liberalism susţinut şi argumentat prin dreptul constituţional. Eseurile critice semnate de N. Steinhardt respiră iubire, bunăvoinţă şi vitalism spiritual. În această atitudine se regăseşte, de fapt, antidotul pentru indiferenţa malignă, pentru pasivitate intelectuală, pentru obedienţă fizică. Iubirea nu are caracter abstract, imaterial, ci înseamnă curaj şi atitudine aristocratică, antrenarea capacităţii de a dărui har pentru a dobândi har şi credinţă pentru a întări propria credinţă. Conştient că înţelegerea este act de libertate ce trebuie împărtăşit în „comesenie” spirituală, N. Steinhardt nu adoptă, deci, rigorile, metodele şi „formele” criticii „avizate” (pe care însuşi a practicat-o în anii interbelici). Depăşindu-i limitele, Steinhardt păşeşte într-un teritoriu inaccesibil practicanţilor „cu metodă”. Înţelegerea şi interpretarea ţintesc spre miezul greu accesibil al operei de artă, spre acel Adevăr ascuns în esenţa sa divinatorie, spre sens şi rost. Operaţiunea dezvăluirii sensului este şi o curajoasă sfidare a sistemului politic, deci o manifestare liberă. Ţinuta nu lipseşte din actul sfidării, iar limbajul face parte din această ţinută. Expresia critică atipică a lui N. Steinhardt este o formă de protest faţă de limba de lemn. Este un amestec subtil, inteligent, convingător şi surprinzător de arhaisme, forme regionale, cuvinte inedit prefixate şi neologisme.

Chiar dacă oscilează el însuşi între a se declara critic literar ori „franctiror”, Steinhardt face critică literară. El evaluează opera fără un instrumentar analitic consacrat, fără tehnici şi metode specifice. Nu emite ierarhii. Realizează asocieri inedite. Zdruncină tipare. Îşi râde de limba de lemn. Se entuziasmează, muştruluieşte, se miră în faţa cărţii. În fond, trăieşte şi se zideşte ca fiinţă şi conştiinţă citind, vizitând expoziţii, mergând la cinematograf, la teatru, audiind clasici şi operă rock. De ce nu ar fi critica un mod de atestare a aceste zidiri? Şi de ce să i se refuze criticii dimensiunea ziditoare? 

1. Îi precedaseră Între viaţă şi cărţi, cu o prefaţă („Pledoarie pentru cititorul ideal”) de Mihai Gafiţa, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1976 (reeditat, în cadrul integralei, în 2010, Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, referinţe critice şi indici de George Ardeleanu); Incertitudini literare, Editura Dacia (colecţia „Discobolul”), Cluj-Napoca, 1980; Geo Bogza, un poet al Efectelor, Grandiosului, Solemnităţii, Exuberanţei şi Patetismului, Editura Albatros, Bucureşti, 1982 (reeditat în 2011, sub îngrijirea aceluiaşi George Ardeleanu). 2. Critică la persoana întâi (Opere 10), Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note, referinţe critice şi indici de Florian Roatiş, Editura Polirom, Mănăstirea Rohia. 3. Mircea Iorgulescu, „Entuziasmul militant”, în România literară, XX, nr. 31, joi, 30 iulie 1987, p. 11.
Autor(i):  Irina Ciobotaru
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National