Articol
 
Christos reloaded
Categorie articol: Lecturi
Îşi va asuma el, însă, vocaţia? Va elibera Christosul din el? Mai există acest Christos? te întrebi cu sufletul la gură, ca cititor, pe aproape întreg parcursul romanului, alături de o întreagă maşinărie umană pusă în alertă de Casa Albă.

Un subiect pe care mi-am propus să-l tratez la un moment dat mai sistematic este fascinaţia contemporană pentru urmaşii de sânge ai lui Iisus Christos. Care urmaşi? s-ar ridica o întrebare legitimă. Dincolo de caracterul neconform cu realitatea şi, în plus, imoral, ideea aceasta nu ar putea fi decât una ştiinţifico-fantastică sau, aşa cum procedează binecunoscutul roman din 2003, Codul lui Da Vinci al lui Dan Brown, bazată pe ficţiuni istorico-religioase. Există însă, aşa cum am anticipat, şi o altă modalitate de a face faţă acestei nostalgii, sau încercării de a împaca, în forul intim, dorinţa cu neputinţa şi ispita cu realitatea. O astfel de soluţie ne oferă romanul scriitorului francez de origine belgiană Didier van Cauwelaert (n. 1960), care scrie, la puţin timp după Dan Brown (deşi el afirmă că înainte), L’Évangile de Jimmy (2004), urmată, în 2005, de un eseu non-ficţional, intitulat Cloner le Christ?

Ideea romanului Evanghelia după Jimmy pleacă de la controversa privind caracterul de relicvă sacră al Giulgiului din Torino, pe care s-ar afla, după unii, urme din sângele Mântuitorului. Dacă acceptăm acest lucru (în favoarea căruia există multe argumente, inclusiv ştiinţifice), asta ar însemna că o eventuală manipulare genetică ar putea, în zilele noastre, dacă nu foarte curând în viitor, să-l readucă pe Christos printre noi, chiar în carne şi oase. Aceasta este însăşi tema cărţii, dublată de mizele etice ale demersului de clonare a Mântuitorului, şi de consecinţele acestuia.

Îmbinând ficţiunea cu realitatea şi ştiinţa cu istoria artei şi literatura, romancierul le propune cititorilor săi o poveste plină de suspans şi cu un aer de verosimilitate, în ciuda inserturilor paranormale, prezente tot mai des în partea a doua a cărţii. De altfel, un interviu acordat de van Cauwelaert chiar în România m-a ajutat, în cele din urmă, să dau un răspuns şi acestor elemente ficţionale nedigerabile raţional. Cartea este numai un aparenţă un SF, axat pe ideea clonării lui Iisus Christos de către americani, pe baza ADN-ului din Giulgiu. În realitate, aşa cum se va vedea abia în final, geneticianul care afirmă acest lucru pune la cale o imensă mistificaţie, după ce constată în prealabil că fetuşii produşi de ADN-ul din Giulgiu nu sunt viabili. El modifică în întregul sistem digital aferent proiectului amprenta genetică a ADN-ului christic, pentru a se potrivi cu cea a unui copil cu grupa AB (zice-se, a lui Christos), obţinut pe căi întâmplătoare de la o femeie aflată în comă. Acest copil, născut în regimul lui Clinton, când există şi interdicţia oficială de clonare umană, este crescut apoi în secret într-un centru de cercetare, din care scapă la vârsta de 6 ani în urma unui incendiu şi este preluat de o familie adoptivă. Este regăsit de agenţii Casei Albe abia când a împlinit deja vârsta de 32 de ani şi a intrat, prin urmare, în anul „cristic”. Îşi va asuma el, însă, vocaţia? Va elibera Christosul din el? Mai există acest Christos? te întrebi cu sufletul la gură, ca cititor, pe aproape întreg parcursul romanului, alături de o întreagă maşinărie umană pusă în alertă de Casa Albă. Şi până la revelaţia finală, neştiinţifică şi cu atât mai puţin fantastică, a naturii exclusiv umane, chiar comune, a lui Jimmy Wood, trăieşti, ca cititor, flagrantul delict de adorare a idolului, ca o soluţie la eterna neputinţă a omului de a împăca spiritualitatea cu nevoia de material.

Farmecul acestei poveşti stranii şi, totuşi, pline de tandreţe şi umanitate, se află în personalitatea lui Jimmy Wood, un simplu îngrijitor de piscine, tocmai aflat la finalul unei poveşti de dragoste de trei ani cu o femeie măritată. Acest pool boy, cum îi spun americanii, este înzestrat însă de autorul său cu o asemenea puritate, încât nu-ţi permite să te îndoieşti nicio clipă că este cu adevărat o clonă a lui Christos. Şi această puritate este cu atât mai atrăgătoare cu cât viaţa lui se desfăşoară în parametri absolut normali, chiar banali, cu obişnuinţe sexuale şi alimentare care nu fac câtuşi de puţin din el un anahoret. Ulterior însă, devenit peste noapte „proprietatea” Casei Albe, Jimmy este supus unui lung proces de depersonalizare şi impersonificare. Este silit, sub aparenţa liberului arbitru, să-şi abandoneze viaţa şi să intre într-un program complex de instruire teologică, igienă alimentară şi exerciţii fizice, care să-l pregătească pentru noua lui misiune. În secret, noul preşedinte american (de această dată, unul fictiv) doreşte să îl ofere Vaticanului ca pe un dar, „un Mesia la cheie”, prin care, homosexual fiind, cel mai puternic om de pe planetă speră să obţină acordul Papei de a se cununa religios cu alesul său, Primul Domn al ţării. Dar, în spatele acestei intenţii pur personale şi meschine, oamenii preşedintelui, neconştienţi de ea, caută să înţeleagă, la fel de confuzi ca şi Jimmy, ce ar trebui să facă în zilele noastre cu un Christos reîncarnat. În jurul acestei întrebări, care în mintea tânărului minţit, manipulat şi confiscat se transformă într-o obsesie, se joacă actul principal al întregii piese.

Micul băiat de piscine ajunge să formuleze, cu mare sensibilitate şi acurateţe, aspecte filozofice, ştiinţifice şi etice ale condiţiei sale, ridicând întrebări ce se nasc spontan şi în mintea cititorului: „M-am născut dintr-o imagine negativă, provin din linţoliul unui mort, un obiect cât se poate de necurat, o relicvă blestemată pe care au încercat mereu s-o ascundă, să o conteste şi care poate că trebuia distrusă. (...) Am fost extras din sângele unui sacrificiu, provin din ceea ce a rămas din Christos, nu din partea care a înviat, vin din partea care nu s-a înălţat la Dumnezeu. Oricare i-ar fi fost intenţiile, cel care m-a clonat a făcut jocul diavolului”. În căutarea autenticităţii, el caută neîntrerupt sensul venirii sale pe lume: „Sfânta mea Treime înseamnă să-i întrupez în acelaşi timp pe fiul legitim, pe bastard şi pe cel adoptat. Să-i iubesc în acelaşi timp pe cei care mă revendică, pe cei ce mă resping şi pe cei care mă tolerează. Să adopt pe rând punctele de vedere ale creştinismului, iudaismului şi islamului; să pătrund în logica lor pentru a le da dreptate”. Dar rezultatele experimentului, crede el, sunt, după luni de instruire şi modelare, dezastruoase: „nu am ajuns altceva decât o supă reîncălzită, un calc neizbutit, o copie nereuşită”.

Acest sentiment de neizbândă este trăit cu o insatisfacţie crescută de protagonist, pe măsură ce vechea lui umanitate este anulată, modificată şi mortificată prin exerciţii exterioare de impersonificare, care-l transformă pentru multă vreme într-un robot docil, un cobai supunându-se cu convingere experimentelor ce se fac pe el. În cele din urmă, femeia iubită şi o agentă FBI, infiltrată politic şi erotic în viaţa lui, îl ajută să afle adevărul despre naşterea sa, dar şi să-şi (re)descopere natura proprie. Jimmy află că nu este Christos, dar, în mod previzibil, nu mai poate accepta şi reveni la vechiul eu. Printr-un fel de reality show, de fapt un imens circ mediatic, el se hotărăşte spontan să refacă în direct parcursul patimilor lui Christos, declarându-i fostei iubite: „Nu mă pot întoarce, nu pot trăda speranţa creştinilor ... (...) Da. Nu sunt Fiul lui Dumnezeu. Dar poate că, în calitate de fiu adoptiv, mă va primi”.

Cum pomeneam la început, un interviu al autorului cărţii m-a ajutat să înţeleg în cele din urmă şi sensul fenomenelor paranormale strecurate într-o ficţiune voit realistă. Există în acest roman şi câteva elemente miraculoase, ireductibile la povestea presupusei clonări a lui Christos. Ele sunt mai degrabă un argument în favoarea clonării şi întreţin pas cu pas suspansul narativ. Deşi manipulatorii experimentului îi înscenează lui Jimmy fel de fel de „miracole”, pentru a „amorsa”, cum spun ei, obiectivul, Jimmy ajunge totuşi, într-un mod de neînţeles, să facă minuni adevărate: redă viaţa unui copac în întregime uscat, remite o tumoare canceroasă, ridică pe picioarele ei o fetiţă paralizată de un cancer osos. Cauwelaert însuşi a declarat că este fascinat de paranormal şi că mulţi oameni de ştiinţă impunători au acceptat existenţa acestuia. În plan narativ însă, faptul că Jimmy ajunge, în pofida naturii sale pur umane, să facă un soi incert de minuni, aflate la graniţa dintre realitate şi neverosimil, semnifică puterea autosugestiei: „Falsul a devenit adevărat”, va spune un personaj, „era un om obişnuit, am crezut cu toţii că este Dumnezeu, şi până la urmă asta a şi devenit ...”. Din perspectiva finalului, în care povestea lui Jimmy este pusă cap la cap şi scrisă de femeia iubită, aceasta nu este decât cartea „minciunilor care i-au fabricat adevărul”. 

Didier van Cauwelaert, Evanghelia după Jimmy, roman, traducere din franceză de Daniel Nicolescu, Bucureşti: Humanitas Fiction, 2008.

Autor(i):  Simona Dragan
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National