Articol
 
Avancronica
Categorie articol: Lecturi
Cu un an şi ceva în urmă, mi-a picat sub ochi un grupaj consistent de versuri ale unei poete despre care nu ştiam decât foarte puţine lucruri. Am scris prompt despre ele, convins de forţa şi autenticitatea acestei autoare, pentru revista „Academia de poezie”, care nu a mai apărut (cred că a sucomabat din cauza crizei). Cum editura Tracus Arte anunţă debutul proxim al poetei, cu volumul Începe să doară puţin, salut această intrare în literatură valorificând această avancronică (până va apărea revista este foarte posibil ca ea să devină o banală cronică).

Laura Dan nu pare o poetă care până acum nu şi-a exersat vocea în arenă. Şi totuşi, în afara unui text publicat în „Ziarul de duminică” şi de o participare abia anunţată (în momentul în care scriu această avancronică) la o şedinţă a Institutului Blecher, poezia sa nu este încă un bun public. Cu toate acestea, deşi în textele sale se amestecă mai multe voci, deşi se poate desluşi „căutarea tonului”, Laura Dan este, înaintea debutului său iminent, o autoare matură, sigură pe sine. Nu dibuieşte şi nu intuieşte abia acum tainele poeziei; e limpede că în spatele grupajului consistent de versuri pe care l-am citit există o experienţă a scrisului, chiar şi anonim, suficient de lungă încât să-i fi dat o siguranţă a rostirii, o simplitate elaborată (în literatură, în poezie cu atât mai mult, simplitatea este întotdeauna elaborată), o abilitate de a duce poemul până la capăt fără a vâna efectul facil de surpriză – care nu sunt la îndemâna oricui.

Autoarea ştie, pe de o parte, să convingă pe spaţii foarte restrânse, ceea ce presupune o artă a conciziei foarte exigentă: „Sunt o apă tulbure si grea,/ Alături, tot eu, însetată”. Nu caută cu ostentaţie metafore căznite, nu forţează imagini inutil îndrăzneţe, în genere nu pare a suferi de acea boală obişnuită a debutanţilor, care vor neapărat să atragă atenţia prin „tupeul” scrisului lor. E limpede că poezia înseamnă cu totul altceva pentru Laura Dan. Undeva o spune chiar ea (e drept că la capătul unui text mai călduţ): „E un manifest pentru IDENTITATE/ altfel, aş uita cine sunt”. Prin urmare, poezia nu interesează prin funcţia sa publică (inevitabilă, oricum, de la un punct), ci ca metodă de introspecţie, de autocunoaştere. Ea face ordine într-o materie care este dezordonată şi incomodă, greu de stăpânit şi de ordonat: cea a psihicului, a sufletului, a lumilor interioare. Tocmai de aceea, cred, poezia Laurei Dan nu mai are nevoie de retorică, preferând o simplitate a confesiunii care îi conferă o notă de autenticitate. Totul sună firesc, neforţat, semn al unei francheţi aleasă ca atitudine în primul rând faţă de sine. Un poem se intitulează direct Mărturisire şi convinge prin austeritatea procedeelor „Toţi trec pe lângă mine ţinându-se de mână/ eu,/ în parc,/ atât de singură/ încât îmi vine să îmi sap o groapă”. Poemul împrumută prospeţimea gândului firesc, a senzaţiei care nu are ambiţia de a deveni expresivă. La fel stau lucrurile cu un alt poem minuscul, care cucereşte prin aceeaşi fracheţe şi simplitate: „Plecai departe, departe/ Rămâneam în urmă, în urmă/ Dimineţa venea singură, singură”. Totul pare un silogism al emotivităţii, iar textul se salvează din banalitate prin acel artificiu elementar, al reluării ultimului cuvânt din fiecare vers. Efectul este unul melodramatic, dar netrucat, viu.

Dincolo de aceste scurte respirări, Laura Dan are şi răbdarea, şi ştiinţa de a construi poeme mai elaborate, fără a se sforţa în vreun fel să amestece registrele, să imite ironic, să pastişeze, să parodieze sau să creeze contraste îndelung chibzuite, aşa cum procedează de regulă poeţii anilor 2000. Două ar fi marile tensiuni care sunt îmblânzite prin poezie: trădarea tatălui, devenit o figură obsedantă, ca şi în cazul altor autori (Radu Vancu, Claudiu Komartin, Teodor Dună, T.S. Khasis) şi nesiguranţa (pornind tot de aici) în dragoste. Pe de o parte, părintele este cel care rupe brutal un spaţiu amniotic, protector, sacru, al familiei, iar acest gest este resimţit ca un şoc permanent: el înseamnă nu doar ieşirea din adolescenţă, dar şi o neîncredere bolnăvicioasă în şansele iubirii de a recupera normalitatea astfel pierdută. Un text este intitulat ironic-tăios Duplicitate cu preaviz: „«Mă însor la anul»/ m-a anunţat tata/ eu, în camera mea,/ cu raţele mandarine lângă pat/ aşteptând să am noroc în dragoste/ mama alături,/ în bucătărie,/ încă sperând că la anul eu voi fi mireasa/ vedeam dinainte totul/ tata – mire/ eu şi mama – podeaua preferată de dans a nuntaşilor/ seara,/ în genunchi,/ m-am rugat să fiu doar eu podeaua”. Dramatismul acestui poem este autentic tocmai datorită stilului sec, rece, scuturat de orice podoabă. Emoţia este atât de mare, că ea dictează îndepărtarea poemului de artificiile obişnuite ale literaturii, fuga de lite(tu)raritate şi refugiul în literalitate, care garantează măcar nefalsificarea, autenticitatea celor mărturisite sub forma acestui poem-jurnal. La o astfel de soluţie puţini au forţa să recurgă, de regulă fiind vorba de acele texte ieşite din experienţe-limită (mă gândesc, ca să mă limitez la ultimii câţiva ani, la pacient la spitalul fundeni, de Marin Mincu, la Scrisori din Arcadia, de Octavian Soviany şi, în spaţiul prozei, la Rădăcina de bucsau de Ovidiu Nimigean). Astfel stând lucrurile, această metodă existenţială şi abia apoi textuală asigură o coerenţă de ansamblu poemelor din această suită. Atunci când apar, metaforele sunt exrem de dure, de concrete, sunt (re)simţite la modul fizic atât de către poetă, cât şi de către cititor, obligat să participe, înfiorat, la această jupuire pe viu: „Tată-glonţ/ mi-ai străpuns pieptul/ mă auzi? îţi vorbesc din groapă/ sunt un împuşcat/ care/ mai are ceva de zis./ Mamă,/ nu mai plânge,/ aici e cald”. E bine, e cald în poezie, pentru că poeta se ascunde în textele sale ca într-un spaţiu sumbru, dar protectiv, unde se poate totuşi supravieţui. Miza acestor texte este una curativă, realitatea este răzbunată prin intermediul trecerii sale într-o nouă ordine, aceea a textului, unde echilibrul este posibil prin gesturi extreme, cum ar fi uciderea proiecţiei părintelui: „tata e o coajă uscată/ în care îţi poţi rupe dinţii/ un amant desfigurat care, din când în când,/mai întreabă ce fac/ o pisică cu 7 vieţi pentru că, l-am ucis de atâtea ori dar,/ s-a-ntors de fiecare dată”.

Smulsă atât de brutal din copilărie, din adolescenţă, tânăra capătă o viziune destul de întunecată asupra lumii. Imaginea tatălui instabil se mută în fiecare bărbat, de aici un sentiment de nesiguranţă în iubire, o neîncredere în fidelitate, în linişte, în împlinire. Traumatizată, adolescenta devenită femeie se lasă cu greu convinsă că normalitatea este posibilă şi mai ales că i se poate întâmpla chiar ei. Pentru a crede în aşa ceva, simte nevoia unei rupturi de sine, de trecutul traumatizant; altfel spus, simte nevoia unui nou început, singurul care ar putea să şteargă urmele adânci lăsate de gestul tatălui: „vreau să mă trezesc lângă un alt bărbat/ să mă spăl în altă apă/ să-mi sculptez tatăl din alt lut/ să am un trup mai uşor de dus/ ş-un suflet mai albastru de purtat/ vreau să dansez dimineaţa pe rouă/ să merg desculţă şi să râd că nu las urme/ să-mi smulg amintirile din piele/ când vor cânta cocoşii, vreau să mă lepăd de mine/ vreau un Dumne-zeu care să-mi spună/ hai, ia-mă de mână şi să o luăm de la capăt”. Unele imagini sunt încărcate de un simbolism greu, autoritar, dar nu pe ele se mizează, ci pe ideea trecutului care nu a încetat să sufoce. Revenirea la normalitate necesită o ieşire din sine şi un îndârjit exerciţiu de voinţă.

Chiar şi aşa, rămâne mereu o suspiciune, o anumită nevroză nu se vindecă nicidecum: „În preajma ta/ nu mai miroase a linişte/ pe zi ce trece/ aud mai tare/ viermuiala excitată a neuronilor tăi/ privirea ta face zgomot/ când se aşează pe coapsele altor femei/ noaptea,/ mâinile tale mă îmbrăţişează ca nişte cuţite/ Acum totul e altfel/ abia îţi şoptesc numele/ nu te mai strig/ mi-e frică/ să nu mă auzi şi să vii”. Din mai multe poeme răzbate această teamă ca nu cumva lucrurile să se încheie totuşi cu bine: convingerea că exemplul patern reprezintă o regulă pare a se fi strecurat în mintea femeii şi a-i fi schilodit sensibilitatea. De aici, spaima de bine, o încăpăţânare de a refuza happy end-ul.

Poezia Laurei Dan nu seamănă frapant cu a nici unui coleg de generaţie. Sigur că, la nevoie, asocieri se pot oricînd găsi (fie venind dinspre Bacovia, fie dinspre Ioan Es. Pop, Aurel Pantea, Ruxandra Novac ori Domnica Drumea), dar vocea este una personală, care aglutinează influenţele, le contopeşte până le topeşte cu totul într-un discurs personal. Nu e de colo, dat fiind că poeta nu a debutat încă în volum. Cum îmi explic discreţia ei? Deşi ar avea motive, deşi temele ar predispune-o către aşa ceva, poezia sa nu e nici mizerabilistă, nici minimalistă, nici fracturistă, nici neoexpresionistă şi pare neimpresionată de mòdele şi modèlele care au ocupat scena poeziei în ultimii zece ani.

Intenţionat am citat masiv în acest succint comentariu, pentru a trage atenţia asupra unei autoare care promite să devină un nume greu al poeziei noastre. Şi asta într-un moment în care energia poeţilor consacraţi pare a fi intrat de ceva vreme în repaus.

  (2010)

1. Afirmaţie dezminţită de apariţia, între timp, a unor cărţi semnate de Radu Vancu, Ştefan Manasia, Marin Mălaicu Hondrari ş.a.

Autor(i):  Bogdan Cretu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National