Articol
 
Radu Mares "pe cont propriu"
Categorie articol: Profil
Ocupaţia preferată a lui Radu Mareş este însă lectura. Scriitorul rămâne un mare, insaţiabil cititor. Preocupat de „vitaminizare culturală”, aşteptând marea întâlnire, mânat de povara propriilor proiecte, Radu Mareş revine – ori de câte ori timpul îi îngăduie – asupra clasicilor. Relecturile – prin această „cură de clasici” – îi modifică chimismul sufletului; descoperim aici şi lectura „senzuală”, voluptuoasă, dar şi terorismul secret al marilor spirite, inhibând impulsul de a (mai) scrie, potolind „mâncăriciul penei”, cum zicea cineva.

Regretatul Mircea Iorgulescu făcuse odată remarca (îndreptăţită) că avem sarcina de „a-l redescoperi” pe Radu Mareş. Cum scriitorul clujean a fost încununat cu Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor (2010) pentru un masiv roman (Când ne vom întoarce), scos la editura Limes, s-a ivit, iată, prilejul fericit de a propune o scurtă recapitulare, cercetându-i palmaresul. Ins cultivat, elaborat, cu mână sigură, de rafinament intelectual şi răsfăţ calofil, neînregimentat, pozând într-un „bătrân ursuz”, pisălog, cârcotaş etc., Radu Mareş acuză, precum puţini, drogul scrisului. Încât, la aproape patru decenii de la debutul editorial (Anna sau Pasărea paradisului, 1972, distins cu Premiul U.S.) avem prilejul de a saluta o nouă izbândă de proporţii, un „roman excepţional”, cum n-au ezitat a afirma unii critici (Alex Goldiş, de pildă).

Curios, romanul din urmă, Deplasarea spre roşu (Polirom, 2012) n-a trezit – încă – reacţii. Anterior, ca timp al redactării, marelui succes bifat prin Când ne vom întoarce, el respectă reţeta: un titlu echivoc, o mână sigură, abilitate compoziţională, grija scriiturii, finalul imprevizibil, oniric, în plină mineriadă. Totuşi, sub cartea premiată, să notăm ca impresie imediată. Un roman fracturat, de fapt, narând – într-o primă parte – tribulaţiile ticăitului profesor de franceză Romi (Romulus), cândva navetist, recapitulând „dimineţile infernale”, acum, în febrilitatea postdecembristă, ziarist, împins în misiune de gălăgiosul Alin Sârbu pentru a face un reportaj la un cămin de copii orfani. Unde sosesc, desigur, ajutoare, relatând pentru foaie / pagina-magazin „ce face Anglia”; mai exact, ce face, pe filieră catolică, atipica englezoiacă Diana, cu un trecut deocheat (necredinţă, droguri, vagabondaj), urmărită de o întrebare neelucidată: ce caută în România? Pretextând această nevoie de a relata, prozatorul se destăinuie epistolar fiicei, disculpându-se, oferindu-ne – recunoaşte – reconstituiri, aproximaţii, sub „fatalitatea eliberării”. Fiindcă, în „al doilea roman”, găzduit sub cupola aceluiaşi titlu, aflăm poveştile Gretei, soţia cu dosar prost deoarece fratele geamăn Hans (devenit Hanzi Tamasch) fugise. Comuniunea lor telepatică, „controversele de noapte” a soţilor, preocupările domestice (de casă nouă), perioada confuză traversată, cu greve şi proteste (suntem în vara lui ’90), în fine vizita în Germania şi „narcoza admirativă” încercată, în „zilele nemţeşti”, de cel evadat din ţarc, bântuit doar de vise mediocre, procură o lectură agreabilă, cu iz enigmatic. Comentariile vor urma, negreşit, speculând pe seama ipotezelor de lectură propuse de romancier, întreţinând, cu efecte calculate, un halou ambiguu.

Să observăm, întâi, că bucovineanul rătăcitor, fixat la Cluj este un devot al romanului. Şi că într-o recentă intervenţie, intrigat de „paradoxala prosperitate” a romanului autohton, trecut prin crize de adaptare, decreta anul scurs drept „an al romanului” (v. Cu optimism, despre roman, în Acolada, nr. 5/2011, p. 18). Revenirea „veteranilor” (printre ei, şi Gabriela Adameşteanu, cu o bogată recoltă de cronici elogioase la adresa Provizorat-ului) e, categoric, un semn bun. Şi el sună, poate, a „ameninţare” dacă vrem, musai, să întoarcem titlul pe toate feţele. Când ne vom întoarce probează, dincolo de astfel de speculaţii, aceeaşi descripţie minuţioasă, dilematică, interesată de istoria mică, cu epic trenant (ca ecou el evenimentelor), dar „plin de promisiuni” şi cu un final dramatic, imprevizibil. Comentarile, câte au fost, vădesc o lectură atentă (Ioan Ţicalo, G. Bodea, Liana Cozea), sagacitate (Ion Papuc avertizându-ne că avem de-a face cu „un ascuns roman ideologic”, plasat în zona ambiguităţii) sau entuziasm (Daniel Cristea-Enache şi, desigur, pomenitul Alex Goldiş, admirând scriitura îngrijită, turnată în rama unui „basm modern”), forţând aproape mâna juriului / juriilor. Curios, într-un documentat excurs semnat de Andrei Bodiu, găzduit în România literară (nr. 4/28 ianuarie 2011), inventariind titlurile anului precedent, intitulat Perspective epice asupra legionarismului, cartea lui Radu Mareş este ignorată. Adevărat, acolo doar tangenţial se discută despre fenomen.

Spuneam altădată, scriind despre Pe cont propriu (1986), că Radu Mareş oferea pagini remarcabile despre Bucovina. Să fi fost volumul cu pricina „prea bucovinean”? Evident, reîntoarcerile acasă echivalau cu o „regresiune magică”; dar Radu Mareş amâna forarea acestui bogat zăcământ, întârziind livrarea romanelor Bucovinei – un alt cosmos geografic deşi „mina personală” de acolo nu şi-a stins ecoul reveriilor narcotizante. Poate că, îndrăzneam o ipoteză, pe urmele lui M. Eliade şi A. Marino (şi aceia luptând împotriva rădăcinii moldave), grefa ardelenească – în cazul lui Radu Mareş – să fie garantul seriozităţii. Dar coarda moldavă a celui care se trage dintr-un neam de bejenari ardeleni vibrează. Fără a se retrage (precum Marino) în Olimpul conceptelor, Radu Mareş estompa existenţialul, rumoarea vieţii literare, picanteria foşnetelor de culise. E un bun conducător de idei, are opinii personale, rămâne un efervescent; dar nu-şi ascunde momentele de descumpănire, ispita abandonului, voinţa de a continua, totuşi. Adică, croindu-şi un destin, oferind prin sinceritatea depoziţiilor şi un jurnal de lectură, încercând – în numele justiţiei literare – reparaţii (cazul George Sidorovici) sau provocând critica.

Iată însă că marele roman al Bucovinei a apărut! Precedat, fireşte, de travaliul prozatorului, ispitit şi exersat în varii direcţii: un „marţian” care îşi descoperă sinele în oglinda calabreză cu prilejul unei prelungite vacanţe (Anul trecut în Calabria, 2002), traversând nebunia anilor ’90 când România „s-a dat peste cap” şi scriitorimea s-a „năpustit” în gazetărie; sau rememorând epoca tribunistă (v. Manualul de sinucidere, 2003), cu o „stranie asezonare a adevărului” (constata Ovidiu Pecican), deşi inimitabilul Luca Piţu, vorbind despre „clujeanul preferat”, îl numise „cardinalul memorialisticii”.

Să ne reamintim apoi că inclasabilul tom Caii sălbatici (1981) intra, negreşit, în lotul cărţilor „de formaţie”, fiind – ar fi zis M. Eliade – un roman indirect. Era o confesiune amânată, care îmbracă haina aparentei reconstituiri, o pledoarie pentru prietenie, sinceritate şi generozitate (minate, fireşte, de cruzimea anilor tineri), dar spălată de medelenism şi lipsită de broderii romanţioase; era, în fine, o discuţie bărbătească despre ce suntem şi ce devenim, răsfoind amintirile, răscolind trecutul, lansând chinuitoarea întrebare: ce se pierde? Amintirea unei frumoase prietenii studenţeşti în burgul nordic prilejuieşte lungi colocvii; legea ei este încrederea totală, acordată în alb. Ucenicii firavi, lucrători la temelia marelui zid social, invocă poalele ocrotitoare ale Almei Mater şi povara atâtor melancolii, fiind în flagrant delict de meditaţie. Aceşti peripatetici diletanţi, puri, sălbatici, nepuşi la ham, agitaţi de întrebări fosforescente vroiau să „se înţeleagă” şi să descifreze lumea, aşteptând o „epocă mai comprehensivă”. A sta la taclale „în micul Heidelberg” – era o şansă. Iar a povesti înseamnă a înţelege, a judeca: iată raţiunea (suficientă) a re(scrierii) „cailor sălbatici”. Povestirea oferă însă o şansă: aflarea sensului. Naratorul, mereu în stare de veghe, întretăindu-şi viaţa cu altele (întâlnindu-se într-o povestire), adună depoziţii, confruntări, lungi monologuri, introspecţii epuizante căutând adevărul simplu al existenţei. Memoria naratorului devine veritabilul protagonist, scrutând prin ocheanul timpului acele febrile căutări ale unei generaţii care n-a fost „de eprubetă”. O generaţie cu experienţele ei, dorindu-şi certitudini în carnavalul multicolor al vieţii, aflată – în roman – în căutarea propriei vârste (ca o întoarcere necesară, higienică, cu valoare simbolică). Abia scriind, naratorul-raisonneur pune în mişcare „nălucile personale, ficţiunile”. Iată de ce, cum observase I. Vlad, textul este aşezat sub protecţia povestirii.

Radu Mareş – spirit fin, trăind cultural – ne propune, dincolo de „adevărul textual”, imaginea unui scriitor pentru care confesia ţâşneşte nu eliberând prea-plinul sufletesc ori propunând o experienţă exemplară, ci descoperind (pentru a câta oară?) soluţia de a fi în literatură: pe cont propriu.

Din turnul său de observaţie, Radu Mareş supraveghea – atent şi discret – câmpul literaturii, mai cu seamă mişcarea prozei. Deplângea „gălăgia tembelă” şi tabieturile climatului literar, viciile cronofage şi presiunea comercializării, boarea balcanică ce adia / adie la meridianul nostru. Dar şi aventura căutării adevărului, lungul chin al literaturii, scepticismul secret, câtimea de „interioritate nedivulgată”, aerul cultural al Clujului etc. Fiind o inteligenţă în emisie, Radu Mareş lua şi foaia de temperatură a actualităţii, intersectând – inevitabil – problemele ce agitau clipa; intoxicaţia de subliteratură îl alarmează, demisiile morale (vai, atât de întâlnite) îl obligă să cocheteze cu gândul abandonului, renunţând la „articuluşurile” de altădată. Să nu uităm că scriitorul tribunist a fost şi a rămas „un soldat în bivuac”; aventurile gazetăreşti au lăsat urme. „Bătând coclaurii”, Radu Mareş şi-a fărâmiţat timpul scrisului; microbul gazetăriei oferă nu doar prilejul cheltuirii / risipirii de sine (pentru a fi în prezent) ci şi şansa cunoaşterii mediilor, atât de profitabilă pentru romancier.

Ocupaţia preferată a lui Radu Mareş este însă lectura. Scriitorul rămâne un mare, insaţiabil cititor. Preocupat de „vitaminizare culturală”, aşteptând marea întâlnire, mânat de povara propriilor proiecte, Radu Mareş revine – ori de câte ori timpul îi îngăduie – asupra clasicilor. Relecturile – prin această „cură de clasici” – îi modifică chimismul sufletului; descoperim aici şi lectura „senzuală”, voluptuoasă, dar şi terorismul secret al marilor spirite, inhibând impulsul de a (mai) scrie, potolind „mâncăriciul penei”, cum zicea cineva.

Trebuie apoi să observăm că despre cărţile lui Radu Mareş s-a scris, dar nu s-a revenit, deşi acest prozator matur şi dotat, deloc industrios, ivind la intervale respectabile cărţi care rezistă, invită şi chiar obligă la asemenea periodice reexaminări. Penultimul op, fiind şi premiat, s-a bucurat de o altă soartă, iscând comentarii bogate. Şi, desigur, controverse. Gavril M., cel „cu şcoală multă”, eroul cu nume de arhanghel (dar n-ar trimite oare la Gavril Mareş, agronom, tatăl scriitorului?), devenit la 25 de ani administratorul unei ferme, plin de neastâmpăr, croind „planuri măreţe” este, deopotrivă, întreprinzător şi indecis. Venit într-un sat bucovinean uitat de lume, el („domnişorul”, „străinul”) se vădeşte providenţial, adevărat erou civilizator pentru destinul acelei colectivităţi. Iar fresca lui Radu Mareş este un adevărat „roman al formării”, Gavril M, domnul venit de la Cernăuţi, urmaşul lui Wagner, suspectat că e prea tânăr (cum îl percep sătenii) ori că frecventează medii legionare, intrând în „bucluc”, pendulând între smerenia creştină şi apetitul milităros (zice contabilul Onofrei Buliga) traversează un ritual de iniţiere. Radu Mareş „filmează” cu încetinitorul, epicul, spuneam, e trenant, peste evenimente se aşterne echivocul într-un halou de stranietate; acel sat de graniţă („iubit de contrabandişti”), de la marginea lumii, cu reguli vechi, apărând „adevărul nestricat al lumii” este, totuşi, un loc străin şi nu oferă siguranţă tânărului venit acolo în 1935 (sau 1936, adaugă prozatorul), instalând voit imprecizia („peste trei ani sau mai mult”, completează; v. pag. 112); şi exemplele pot fi înmulţite.

Excelent creator de atmosferă, prozatorul urmăreşte comportamentist, prin ecou, întâmplările de la fermă, certurile tarokiştilor, avântul legionar într-o vreme tulbure. Sau dovedeşte precizie etnografică (vezi nunta Parascuţei). Aduce în scenă, fie şi episodic, personaje care se reţin:
Tina-ţiganca, profesorul Volcinski, şeful de gară Tavi Vorobchievici (naratorul, până la un punct), părintele Posteucă, directorul şcolii Opaiţ Răducu, învăţătorul Aurel Ştir din Clit, mămuca cea autoritară ş.a. Capătă însă relief cuplul, Katria (Ecaterina Suhoverschi), cu strămoşi şvabi şi Gavriluţă „al ei”, dragostea lor fulminantă, învăluită romantic, chiar dacă idila e „săracă în evenimente”, cum reproşa cineva; nepoata de morar neamţ, o normalistă ambiţioasă atacă viaţa „cu ochii strânşi” şi sfidează împotrivirea tatălui ucrainean, ostil românilor „asupritori”, deloc încântat de băiatul de la fermă. Supus „probei vizitei”, înţeles doar de Katria (fetişcana din sanie), torturat de exigenţele calendarului, cu muncile de la fermă, purtând în gând mândria secretă a livezii de piersici de la Valea Lupului şi proiectul unei biserici, de refăcut în Lunca Nistrului, Gavril M. traversează vremuri de cumpănă, într-un mediu alogen, inflamând visul legionar:

„curăţirea” României, mântuirea neamului de „putregaiuri”, marşul lui Codreanu prin Bucovina şi, desigur, prigoana autorităţilor. Apare (şi dispare), un Iliuţă Teologul, „călugăraşul” din Calafindeşti cu „puteri ascunse”, ieşit din puşcărie, slujind morbul legionar; sau un alt „făuritor de visuri”, profesorul Volcinschi, recuperat de la Soroca, cu pisălogeala sa profetică şi scârba de politică, credincios unui proiect grandios:
grădina cernăuţeană. În totul rezultă şi o posibilă monografie a Bucovinei interbelice, un conglomerat etnic, se ştie, o lume pestriţă, o lume de străini – cum o percepe copilul Gavril, trecător prin târgul Sucevei (populat cu jidani, poleaci, huţuli), invocând trecutul imperial, rânduiala din „şcoala austriacă”. Şi, neapărat, calitatea de bucovinean (ca blazon), datoria faţă de neam, aspirând, după reîntregire, la o românitate ideală. Romanul este de fapt o meditaţie – deloc ostentativă – asupra sensului Istoriei, recompunând o epocă bântuită de turbulenţe şi elan constructiv, cu frământări, fervoare, vitalism şi un final imprevizibil, pe reţetă poliţistă: o castă poveste erotică încheiată dramatic, ca tragedie existenţială, asortată însă vremurilor tulburi: derută, eroism, implicare, visătorie, eşecul Istoriei. Şi o întrebare rămasă fără răspuns: va veni salvarea? Fiindcă autorul, un regizor subtil şi abil, dozând efectele cu o controlată ştiinţă a acumulărilor, refuzând explicitul, concretitudinea, strecoară, finalmente, „o ipoteză între altele”: Noi, ştiutorii, când ne vom întoarce, nu vom găsi decât vidul. Un roman bine construit, aşadar, îngrijit scris, atacând – sub coaja anecdoticului – o problemă gravă (relaţia individului cu Istoria), premiat pe merit, topind în ficţiune adevăruri care dor. Şi sperând într-o himerică reîntoarcere... Deocamdată, constatăm, s-a întors autorul, oferindu-ne un mare roman. 

Autor(i):  Adrian Dinu Rachieru
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National