Articol
 
Alexandru Bogdan - Pitesti
Categorie articol: Lecturi
Într-un asemenea mediu parizian, în care se amestecă arta simbolistă, anarhismul politic, lumea interlopă şi practicile oculte, îşi petrece – se pare – anii haotici de studenţie Alexandru Bogdan-Piteşti, fiu al unui boier din Olt, lider local al Partidului Conservator, educat într-o instituţie catolică din Geneva.

O plimbare pe malul stâng al Senei, prin labirintul străzilor Cartierului latin până la Grădinile Luxembourg poate genera o stranie senzaţie de déjà-vu, de spaţiu suprasaturat simbolic, inexorabil legat de mari personalităţi ale culturii, integrat în infinite reprezentări literare sau plastice, exigent estetice sau clişeizate şi destinate divertismentului. În această ultimă categorie intră The Flame is Love, un film realizat în 1979 după un roman de Barbara Cartland, prolifică autoare de romane de dragoste, numită în 1991 Dame Commander a Ordinului Imperiului Britanic pentru servicii aduse literaturii. Traseele pariziene ale eroinei, o inocentă moştenitoare americană, se intersectează cu cele ale unui tânăr jurnalist apropiat de simbolişti şi anarhişti, dar şi cu misterioasele căi ale infamului marchiz de Guaita. Graţie celui dintâi, ea pătrunde în Soleil d’Or, cafeneaua de pe malul stâng, unde la sfârşitul secolului al XIX-lea se întruneau poeţii parnasieni, simbolişti sau decadenţi şi unde complotau anarhiş-tii. Aici, Paul Verlaine, abia ieşit din închisoare, îşi recită versurile, din a căror traducere rezultă de altfel şi titlul filmului. Dacă atmosfera de la Soleil d’Or potenţează dimensiunea romantică a peliculei, contraponderea întunecată se coagulează în jurul marchizului de Guaita, seducătorul lider al unui grup ocult (din care face parte şi un grotesc Toulouse-Lautrec) ce practică sacrificiul uman într-un ritual care amestecă satanismul cu rozicrucianismul. Virtuală victimă sacrificială, eroina este salvată de către jurnalist, după ce Joséphin Péladan, prezenţă firească la Soleil d’Or, dezavuează rătăcirile sataniste ale fostului său asociat în resurecţia Ordinului Rozicrucian. În realitate, Stanislas de Guaita a fost un scriitor destul de popular, în salonul căruia se întâlneau mulţi intelectuali interesaţi de ezoterism şi misticism, şi care împinge pasiunea pentru fenomenul ezoteric până la a reconstrui în 1888, împreună cu Joséphin Péladan – ale cărui scrieri însemnaseră pentru el contactul decisiv cu universul Tradiţiei – şi Gérard Encausse (alias Papus) Ordinul kabalistic al Rozei-Cruci, construit doctrinar în jurul Kabbalei, o formă ezoterică a misticismului iudaic, ce încerca să reveleze secretele mistice cuprinse în Torah. Biblioteca lui Stanislas de Guaita trăda obsesivul său interes pentru magie şi ştiinţe secrete, iar vastele sale cunoştinţe despre rozicrucianism i-au adus porecla de „Prinţ Rozicrucian”.

Divergenţele doctrinare cauzate de ecumenismul lui de Guaita şi de catolicismul intransigent al lui Péladan, precum şi de refuzul acestuia din urmă de a accepta magia operativă provoacă o ruptură definitivă, Sâr Mérodack Joséphin Péladan întemeind în 1890 Roza-Crucea estetică sau Ordinul Rozicrucian al Templului şi Graalului, la care aderă foarte mulţi simbolişti şi care organizează o serie de şase saloane consacrate artei de avangardă, ţelul lor declarat fiind revenirea idealismului în artă. Între 1892 şi 1897 (când ordinul este desfiinţat), simboliş-tii frecventează Saloanele Rozicruciene de la Paris, impulsionaţi şi de convingerea că arta este în ultimă instanţă contemplaţie mistică ivită în proximitatea ocultismului, opusă exceselor pozitivismului promovat masiv de secolul al XIX-lea şi materialismului consecutiv. Experienţa de critic literar şi de artă şi neaşteptatul succes înregistrat încă de la primul roman, Viciul suprem (1884), pe ideea salvării omului prin magia ocultă a Orientului antic, îi furnizează lui Joséphin Péladan suficient capital pentru ca Saloanele sale să triumfe, la ele participând întreg Parisul artistic şi monden, alături de pictori şi sculptori aflându-se scriitori ca Verlaine, Mallarmé sau Zola. Esenţială în joncţiunea fericită dintre arta simbolistă şi doctrina rozicruciană a lui Péladan a fost opţiunea baudelairiană a acestuia de a transmite religiosul prin intermediul artei, resacralizând astfel atât arta, cât şi viaţa.

Într-un asemenea mediu parizian, în care se amestecă arta simbolistă, anarhismul politic, lumea interlopă şi practicile oculte, îşi petrece – se pare – anii haotici de studenţie Alexandru Bogdan-Piteşti, fiu al unui boier din Olt, lider local al Partidului Conservator, educat într-o instituţie catolică din Geneva. În această epocă, el este prezent în grupul anarhist al lui Auguste Vaillant, executat în 1894 pentru atacul cu bombă de la Camera Deputaţilor, dar şi în grupul suporterilor generalului Boulanger, devenind chiar prieten cu Maurice Barrès, romancier, jurnalist şi om politic, faimos pentru opiniile sale naţionaliste şi antisemite. Paralel cu implicarea sa în viaţa politică franceză, Alexandru Bogdan-Piteşti frecventează cercurile simboliste şi intră în contact cu scriitori precum Joris-Karl Huysmans, Maurice Maeterlinck, Jean Moréas sau Paul Verlaine. Deschis simboliştilor, salonul Rozicrucian al lui Joséphin Péladan înseamnă pentru tânărul Alexandru Bogdan-Piteşti contactul cu lumea ocultismului, resuscitat mai ales graţie succesului de care se bucuraseră romanele celui care pretindea că un rege babilonian a lăsat titlul de „Sâr” familiei sale. Fascinat de tot ce însemna universul creat în jurul lui Joséphin (Sâr) Péladan, Alexandru Bogdan-Piteşti se converteşte la catolicism tocmai pentru a putea intra în ordinul condus de acesta, iar evoluţia sa ulterioară înregistrează multe asemănări cu Maestrul său francez, începând cu activitatea de critic literar şi de artă, dedicat promovării simbolismului şi decadentismului, şi terminând cu activitatea de mecenat sau cu un stil de viaţă marcat de extravaganţe.

Întors în ţară, Alexandru Bogdan-Piteşti creează în 1896, pe modelul francez al Societăţii Artiştilor Independenţi, Salonul Independenţilor, unde expun Constantin Artachino, Ştefan Luchian, Nicolae Vermont, Nicolae Grant, caricaturistul Nicolae Petrescu Găină şi însuşi Alexandru Bogdan-Piteşti. Arborarea unui steag roşu lângă uriaşa caricatură a C.I. Stănescu, semnată de Nicolae Petrescu Găină, atrage atât atenţia autorităţilor, cât şi simpatia socialiştilor de la Adevărul. Cu aceeaşi atitudine de frondă, Salonul Independenţilor devine în 1898 baza pentru o nouă asociaţie culturală, Societatea Ileana, una dintre primele grupări avangardiste din spaţiul românesc, promotoare a artei pentru artă şi a decadentismului. În timp, ei i se alătură Ioan Bacalbaşa, Constantin Rădulescu-Motru, Nicolae Xenopol sau Jean Alexandru Steriadi, cel dintâi editând şi revista omonimă, ilustrată de Ştefan Luchian, cel puţin până pe la 1900, când se produce o ruptură între cei doi şi Alexandru Bogdan-Piteşti, patronul revistei. Oricum, din 1901, aceasta încetează să mai apară. Dincolo de dinamica relaţiilor sale cu artiştii şi de suspiciunile multora legate de impostura şi interesele ascunse în spatele mecenatului lui Alexandru Bogdan-Piteşti, autointitulatul prinţ de Vlaici (Vlaici fiind una dintre proprietăţile sale, centrul multor manifestări culturale şi locul care adăpostea impresionanta sa colecţie de artă), rămâne în memoria epocii drept „Sybaritul inteligent şi mefistofelic [care] iubea şi încuraja arta şi pe artişti” – cum îl descrie Ieronim Şerbu în Vitrina cu amintiri.

Simultan, cultivate în mediile literare pariziene, afinităţile sale simboliste îl apropie pe Alexandru Bogdan-Piteşti de Literatorul lui Alexandru Macedonski, mecenatul său extinzându-se şi în perimetrul literaturii. Printre altele, el promovează şi finanţează publicarea la Paris a volumului de poeme în limba franceză, Bronzes, în introducere comparându-l pe Macedonski cu marele său rival, Mihai Eminescu, ceea ce nu a stârnit un val de simpatie în ţară. De altfel, nici în Franţa volumul nu reuşeşte să se impună.

Sub egida Societăţii Ileana şi cu participarea cenaclului lui Alexandru Macedonski se organizează în 1898 vizita lui Joséphin Péladan la Bucureşti, eveniment căruia i s-a făcut o uriaşă publicitate, ziarele şi lumea mondenă reacţionând participativ, la unele manifestări participând nume sonore ale vieţii politice şi culturale româneşti, precum Take Ionescu, Barbu Ştefănescu Delavrancea sau Constantin C. Arion. Cu ocazia acestei vizite a fost făcută şi o fotografie în care Joséphin Péladan se află alături de Alexandru Bogdan-Piteşti. Turul bucureştean al lui Joséphin Péladan a cuprins vizite la Mitropolie, la biserica Domniţa Bălaşa, dar şi la catedrala catolică Sfântul Iosif, o recepţie grandioasă la cafeneaua Kubler, o conferinţă la Ateneu, Le genie de la latinité, şi s-a sfârşit cu un scandal provocat de sugestia necesităţii convertirii românilor la catolicism, care îl transformă brusc în persona non grata. Proverbiala sa elocinţă, documentarea minuţioasă sau limbajul somptuos nu-l ajută într-un perimetru definit identitar de ortodoxism.

Cu o reputaţie de spaţiu boem şi atmosferă libertină, pigmentată cu artă simbolistă, droguri, homosexualitate, anarhism şi ocult, vila lui Alexandru Bogdan-Piteşti de pe Ştirbei-Vodă devine, la începutul secolului XX, locul de întâlnire al multor scriitori, lui Alexandru Macedonski alăturându-i-se Victor Eftimiu, Tudor Arghezi, Mateiu Caragiale, Benjamin Fondane, Gala Galaction, George Bacovia, Ion Minulescu, Claudia Millian, N. D. Cocea, Ion Vinea, F. Brunea-Fox, Eugeniu Ştefănescu-Est, A. de Herz, Ion Călugăru şi Adrian Maniu, continuând să fie frecventată de artişti plastici precum Ştefan Luchian, Arthur Verona, M.H. Maxy, Iosif Iser, Theodor Pallady, Camil Ressu, Nicolae Dărăscu, Nina Arbore, Constantin Brâncuşi, Constantin Medrea, Dimitrie Paciurea, Maria Ciurdea Steurer, Oscar Han, Nicolae Tonitza, Ion Theodorescu-Sion, Friedrich Storck sau Cecilia Cuţescu-Storck. Dintre aceştia, Mateiu Caragiale îl cultivă pe Alexandru Bogdan-Piteşti, extravaganţele, mecenatul, apartenenţa masonică şi conexiunile politice ale acestuia – mai cu seamă protectoratul prinţului Gheorghe Grigore Cantacuzino, supranumit Nababul datorită averii – rezonând pozitiv cu ambiţiile sale. Probabil, un rol esenţial în această relaţie au avut afinităţile oculte ale lui Mateiu Caragiale, translate în Craii de Curtea-Veche, interpretat de anumiţi exegeţi (Vasile Lovinescu sau Radu Cernătescu) în cheie masonică şi/sau rozicruciană. Ironic este însă faptul că Mateiu Caragiale se întâlneşte cu Alexandru Bogdan-Piteşti şi în propensiunile aristocratice. Dacă cel dintâi îşi rezolvă complexele genealogice prin preocuparea heraldică şi inventarea unei origini aristocratice, reuşind chiar să arboreze la conacul de la Sion propriul steag cu blazon având culorile de bază din blazonul nobiliar al Karabetzilor, cel de-al doilea, fiu de boier, reclamă o descendenţă nobiliară din Basarabi şi îşi asumă titlul de prinţ de Vlaici.

Ideile anarhiste şi prorevoluţionare i-au adus lui Alexandru Bogdan-Piteşti câteva arestări – adevărat titlu de glorie pentru orice anarhist care se respectă, el nefăcând excepţie –, inclusiv una în timpul alegerilor din 1899, când a fost acuzat de incitare la răzvrătire. Manifestaţia din Slatina, sfârşită prin intervenţia violentă a forţelor de ordine, a pus serioase probleme guvernului lui Gheorghe Grigore Cantacuzino, însă Alexandru Bogdan-Piteşti a scăpat relativ uşor de acuzaţii, internându-se mai întâi la spitalul Filantropia şi apoi mizând pe lipsa de probe care să-i dovedească implicarea în rebeliune. Acelaşi Gheorghe Grigore Cantacuzino, care pierduse între timp şefia Partidului Conservator, devine patronul politic al lui Alexandru Bogdan-Piteşti, publicaţia acestuia, Seara, funcţionând ca o veritabilă tribună pentru campania politică a celui dintâi, orientată împotriva conservatorilor Take Ionescu, Alexandru Bădărău şi Nicolae Titulescu. În 1914, Seara trece în patrimoniul unui consorţiu german, ceea ce intensifică germanofilia deja existentă în paginile ei, inclusiv în articolele lui Alexandru Bogdan-Piteşti, suspectat de mulţi că ar fi un agent plătit al Germaniei. O agendă progermană etalează şi Libertatea, ziar editat de el între 1915 şi 1916, în paginile căruia publică şi Tudor Arghezi.

Acuzaţia de şantaj adusă de Aristide Blank aruncă o nouă umbră în viaţa lui Alexandru Bogdan-Piteşti, urmată la scurt timp de o dispută cu tabăra francofililor Take Ionescu, Constantin G. Dissescu şi Barbu Ştefănescu-Delavrancea. După Primul Război Mondial, colaboraţionismul îi aduce o condamnare la închisoare şi este trimis la Văcăreşti, unde de altfel se afla, acuzat de trădare, şi Tudor Arghezi. Eliberat în 1919, Alexandru Bogdan-Piteşti îşi trăieşte ultimii trei ani într-un con de umbră, departe de efervescenţa antebelică, şi moare în 1922, în urma unui atac de cord.

Poet simbolist, eseist, critic literar şi de artă, cu numeroase articole semnate Ion Duican (sau Ion Doican), colecţionar, patron al artelor şi promotor al spiritului modern, sursă de inspiraţie literară (cum o dovedeşte romanul Lunatecii al lui Ion Vinea), interesat de ocultism, convertit la catolicism, politician cu idei anarhiste, homosexual – sau, probabil, bisexual –, extravagant, cu un apetit rafinat pentru droguri şi pentru complicate jocuri de interese, Alexandru Bogdan-Piteşti rămâne un personaj controversat, neconvenţional şi histrionic, în jurul căruia s-a creat – cu destul de mult ajutor din partea sa – o legendă duală în care se armonizează puterea de seducţie, generozitatea, impostura şi cinismul, el fiind – după cum remarca Tudor Arghezi – „excepţional pe toate dimensiunile lui excepţionale: şi bune şi foarte rele”.

  * Articol apărut sub egida Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi şi a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, finanţat de către Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane prin proiectul „Reţea transnaţională de management integrat al cercetării postdoctorale în domeniul Comunicarea ştiinţei. Construcţie instituţională (şcoală postdoctorală) şi program de burse (CommScie)” POSDRU/89/1.5/S/63663.

 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National