Articol
 
Trebuie sa vorbim despre copii
Categorie articol: Lecturi
Raportul mediu-genetică este pus, în general, în filmele cu copii demonici, de partea geneticii. Fie că e o genetică transcendentă, paradoxală (copilul ca receptacul corporal pentru diavol), fie că e una autentică, ea este aproape întotdeauna separată de mamă, de familie. De aici şi multele filme cu copilul demonic adoptat.

Generalizând, sacrificând nuanţe, riscând mari dezaprobări, s-ar putea spune că societatea occidentală valorizează masiv copilul (deşi mai puţin copilăria), în cel puţin două moduri. Prin infantilizarea generată de hiperconsumerism, publicitate sau televiziune, despre care au vorbit Lipovetsky, Baudrillard sau Sartori, şi prin perspectiva pozitivizantă asupra copilului în general. Cu riscul de-a fi acuzaţi de stagnare în freudianism, s-ar părea că niciodată tiranul polimorf nu a avut o coroană atât de strălucitoare. Aceasta în ciuda secularizării, a unor mişcări feministe extreme, a unei retorici persuasive a libertăţii. E adevărat că societatea se străduieşte, din cele mai vechi timpuri, să ne arate cum copilul e o bifă necesară – şi fundalul e etic – în viaţa noastră: plantează un copac, fă un copil, şansele spre rai cresc şi, în plus, îţi faci şi datoria de cetăţean, contribuind la împlinirea viselor de continuitate naţională. Dar postmodernitatea acutizează dezideratele în imperative. Niciodată până acum nu a fost atât de detectabilă, de palpabilă, mitologia imortalităţii prin copii, poate şi pentru că celelalte constructe de imortalitate şi-au epuizat resursele. O altă explicaţie, pe care o dă Sylvie Jaudeau este că obsesia pentru copii este generată de refuzul morţii, ca paradigmă tipic postmodernă (Philippe Aries) de reprezentare a morţii.

Pe de altă parte, aşa cum au arătat Berger şi Luckmann în lucrarea lor din 1966 şi, foarte recent, americanul Roy. F. Baumeister, a avea copii se leagă de sens şi reprezintă, pentru cei mai mulţi, o oportunitate de reverificare sau reinstaurare a unui sens al realităţii şi a lor implicit. Atâta timp însă cât clişeele referitoare la copii sunt abundente, atâta timp cât feminitatea cunoaşte blocaje serioase în maternitate şi devine manipulabilă, opresivă, reificatoare, sensul şi realitatea nu pot fi decât corupte, iar substanţa celui care construieşte alterată, pentru că nu e mai mult decât un autor fantoşă. Inseminarea artificială, cu toate subcategoriile ei, devine, în mâinile programelor medicale, o armă cu două tăişuri. Doar partea bună este prezentată în campaniile naţionale şi ale diverselor organizaţii. Restul, riscurile enorme, sacrificiile nu sunt descrise decât în jurnalele medicale şi nici acolo ca o calamitate, ci, de obicei, ca pe reverenţa adâncă pe care femeia trebuie să o facă în faţa copilului care ar putea să vină. O reverenţă pe care o face şi societatea românească, dând uitării istoria grea a decreţeilor, prin propunerea de lege de dată recentă, de instituire obligatorie a consilierii împotriva avortului. (Mai multe, şi o critică strălucită, dar temperată, se pot afla aici: http://www.criticatac.ro/15741/criminalizarea-avortului-lipsa-justiiei-reproductive/#.T4PfcfJsMIg.facebook).

Spaţiul nu ne permite să stăruim mai mult asupra acestor probleme, care nu sunt decât o mică contextualizare pentru filmul pe care îl vom analiza. Rămâne însă de spus că reflectarea în literatură şi în artă a copilului se abate, uneori destul de grav, de la stereotipurile pe care societatea şi opinia publică, mai nou vârtos lustruită mass-mediatic, le propagă şi le vitaminizează periodic. Este de ajuns să ne gândim la copiii lui Thomas Mann, aducători de moarte, despre care Ştefan Borbely vorbeşte atât de bine, la nenăscuţii şi ameninţătorii copii sartrieni sau la împăratul muştelor. Iată că degradarea regimului imaginarului (Durand), la nivelul social şi explicit, este compensată de către artă. Cinematografia, e drept, mai ales cea americană şi aici e de discutat, dar nu o vom face acum, a exorcizat aprehensiunea faţă de necunoscutul şi provenienţa ce nu se reduce la chimism a copilului prin afilierea lui nu la sursa imaginar bună a lumii, ci din contră. Astfel, copilul demonic este o prezenţă constantă în filme, de la celebrele Rosemary’s Baby (1968), The Omen (1976), până la The Ring (2002), Baby Blues (2008) sau The Orphan (2009).

We need to talk about Kevin (2011) şi-a făcut apariţia pe marile ecrane din România spre sfârşitul lui martie. Filmul, realizat de Lynne Ramsay (o femeie, nu lipsit de importanţă, în acest context), poate fi încadrat în grupa filmelor cu copii demonici, dar le depăşeşte prin superioritate indicial-socială. Deşi poate fi plasat printre thriller-e, filmul este mai degrabă o dramă. Tocmai de aceea el nu este un film demonic cu copii clasic. Majoritatea filmelor de acest tip se pot caracteriza printr-un impuls de defulare a stereotipiilor despre copii, printr-o interpretare în cheie inversă, negativă, a rolului pe care copilul îl joacă în familie şi societate. Însă defularea se produce cu măsuri de siguranţă. Copiii demonici sunt pregnant excepţionali în raport cu alţii, ei se dezvoltă în şi prin convenţiile filmului de groază, astfel că posibilitatea lor de a trimite spre exterior, spre socio-cultural este redusă. Filmul nostru însă pune în lumină, una sumbră, e drept, raportul mediu-genetică referitor la copii şi deconstruieşte mitul copilului aducător de fericire şi, mai mult, de sens. Să vedem însă pe scurt, despre ce este vorba în film. Viaţa Evei Khatchadourian (Tilda Swinton) este dată peste cap o dată cu naşterea primului său copil, Kevin. Nu atât din punct de vedere al carierei, deşi există renunţări cu privire la acest aspect, ci pentru că relaţia cu fiul ei este ontologic deficitară. Copilul plânge continuu, astfel că mama, înnebunită, suptă de energie (prestaţia Tildei este absolut remarcabilă) acoperă zgomotul îngrozitor al plânsetului copilului prin căutarea unor vecinătăţi şi mai zgomotoase: un camion, o maşină de tuns iarba. Refuză să îi spună mamă, îi strică biroul, o sfidează, pare a face totul în ciudă. Eva încearcă să discute cu doctori, suspectându-l de autism, cu soţul, de mai multe ori, ca să îi comunice neregulile pe care ea le simte în relaţia cu fiul şi de fiecare dată acelaşi răspuns: just a sweet little boy. Crescând, copilul se va specializa în a-şi tachina şi provoca continuu mama, înţelegându-se extrem de bine însă cu tatăl său. La interval de câţiva ani, apare un al doilea copil, o fetiţă, cu toate datele unui copil normal, tandru, afectuos. Mama se străduieşte continuu să se apropie de Kevin, ajuns adolescent, dar eşecul este lege. Sfârşitul este crud. Kevin, bun arcaş încă din copilărie, omoară la liceu câteva fete, legându-le şi trăgând cu săgeţi în ele, apoi îşi omoară tatăl şi sora. Toate acestea sunt prezentate ca o rememorare a Evei, care încearcă să supravieţuiască. Şi să îl viziteze din când în când, la puşcărie, pe Kevin. Acest mod de narare cinematografică scoate filmul din convenţionalitatea filmului de groază şi îl ţine departe de criticile hiper-realiştilor. În sensul că, s-ar fi putut ca băiatul să nu fi fost exclusiv rău, dar mintea femeii, care trăieşte o tragedie, selectează după o grilă proprie întâmplările, amintirile.

Raportul mediu-genetică este pus, în general, în filmele cu copii demonici, de partea geneticii. Fie că e o genetică transcendentă, paradoxală (copilul ca receptacul corporal pentru diavol), fie că e una autentică, ea este aproape întotdeauna separată de mamă, de familie. De aici şi multele filme cu copilul demonic adoptat. Aceasta e echivalent de fapt, nu cum s-ar părea la o primă vedere, cu a asocia copilul cu genetica, culpabilizând-o, ci cu a asocia genetica cu un teritoriu străin familiei. Se subînţelege că într-un mediu bun, genetica normală nu ar fi avut multe de spus. Aici lucrurile stau diferit. Kevin e genetică pură. Nici nu interacţionează cu ceilalţi, nici nu se imersează bine în mediu şi e dificil şi rău. Cel puţin cu mama. Iar la final nu se dovedeşte a fi diavolul, nici vreun alt monstru. Ronald de Souza spunea că în dorinţa oamenilor de a avea copii, şi uneori şi după ce îi au, rezidă o iluzie de perfecţiune. Nimeni n-ar avea, cu alte cuvinte, copii, dacă ar şti că ei sunt proşti, urâţi, răi. Cu greu ne putem abţine să nu ne gândim cine l-ar fi dorit pe Kevin.

Întrebat de mamă de ce a ucis, el răspunde simplu: credeam că ştiu, dar nu mai ştiu. Spuneam că este destructurat mitul copilului ce aduce fericire şi sens. Dacă de fericire nici nu poate fi vorba – Eva trăieşte într-o frică continuă, tot filmul e o înlănţuire de spaime, frici, temeri în faţa celui care vine de două ori din interior, al femeii şi al societăţii, iar secvenţa în care mama îi spune copilului de câteva luni: mami a fost fericită până ai venit tu este memorabil – sensul în schimb cade ca o coajă prin răspunsul final a lui Kevin. E un secret gol secretul lui Kevin, motivul care l-a determinat să îşi ucidă tatăl, sora, pe ceilalţi. Un neant care antrenează şi sensul vieţii Evei. La un moment dat, ea spune că ştie că va merge în iad. Imortalitatea prin copil este, cum se vede, ratată şi conştientizată. Şi iarăşi, cu greu ne putem abţine să nu ne întrebăm, ce sens ar fi avut, dincolo de film, un Kevin real.

Concluzia filmului (care are multe aspecte semnificative de luat în considerare, ca de pildă valoarea artistică), dar poate mai mult a noastră: trebuie să rămânem vigilenţi. Nu de alta, dar cum spunea cineva, să nu ai copii nu este sfârşitul lumii, dar să îi ai poate fi. Tot ce putem face în faţa oamenilor care suntem şi a celor care vin este să vorbim. Căci, să nu uităm, şi Hitler şi Stalin, şi criminalul X, şi teroristul Y au fost copii. A fi copil nu te fereşte de nimic. A avea un copil nu te asigură prin nimic. Astfel că ar fi bine, cum apare şi în trailer-ul filmului, să vorbim despre Kevin ani buni de acum înainte.  

► We need to talk about Kevin, UK-USA, 2011 (România: 23 martie 2012). Regizor Lynne Ramsay. Cu Tilda Swinton, Ezra Miller, John C. Reilly.

Autor(i):  Adriana Teodorescu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National