Articol
 
Anglia Agathei Christie
Categorie articol: Lecturi
Chiar dacă romanele exotice, cum sunt Moarte pe Nil, Crima din Mesopotamia (preferata mea) sau Întâlnire cu moartea sunt superioare, uneori poate fie şi numai prin aerul subiectiv de vacanţă pe care-l inspiră, creaţia de atmosferă a Agathei Christie este mult mai consistentă, cumulativ, prin tot restul operei sale prodigioase, în care redă, în fel şi chip, cu mijloace cel mai adesea economice, faţetele cele mai diverse ale Angliei autoarei.

Producţia de traduceri a editurii Rao din Agatha Christie este impresionantă, ca şi opera scriitoarei engleze, deosebit de prolifică. Recent, editura românească a trecut la reeditări, continuând totodată să publice şi titluri noi. Agatha Christie este declarată deseori, în topurile vânzărilor, ca ocupantă a unui semnificativ loc trei, după Biblie şi Shakespeare. Nu ştiu dacă este aşa, dar mi se pare semnificativă alăturarea, ca şi simbolistica acestui top. După religie şi literatura canonică, cultura de divertisment îşi desemnează, prin această laborioasă scriitoare, medaliata ei. Christie nu a avut niciodată pretenţia că face o mare literatură, ajungând chiar, în romanele ei, să se autopersifleze în portretul Ariadnei Oliver, autoare de romane poliţiste, ca şi Christie, şi totodată bună amică a lui Poirot, tratată adesea de autoare cu o duioasă ironie. Pe de altă parte, scriitoarea a fost conştientă de inegalitatea artistică a cărţilor sale şi a avut unele preferate, cum ar fi, de exemplu, ruralul şi puţin cunoscutul roman Mâna ascunsă, cu Miss Marple, în care intriga este banală, dar care creează o atmosferă de provincie engleză foarte convingătoare. Cu predilecţie la acest capitol, al efectului de descriere, Christie rămâne pentru mulţi o nostalgie. Nu primul palier al operei, creaţia detectivistică, poate trece, eventual, testul relecturii, ci mai degrabă, ca şi în cazul ecranizărilor, creaţia de personaje, în primul rând Poirot şi Miss Marple, şi atmosfera când orientală, când foarte englezească a romanelor sale. Capodoperele ei sunt, fără îndoială, romanele exotice, inspirate de călătoriile Agathei pe lângă soţul arheolog, Max Mallowan, la care se adaugă Crima din Orient Express şi Zece negri mititei, capodopere de ingeniozitate detectivistică, aproape postmoderne. Însă nu asupra acestor branduri ultracunoscute mi-am propus să atrag atenţia în această pseudo-recenzie, cât, dimpotrivă, asupra unui capitol diferit din opera autoarei britanice.

Chiar dacă romanele exotice, cum sunt Moarte pe Nil, Crima din Mesopotamia (preferata mea) sau Întâlnire cu moartea sunt superioare, uneori poate fie şi numai prin aerul subiectiv de vacanţă pe care-l inspiră, creaţia de atmosferă a Agathei Christie este mult mai consistentă, cumulativ, prin tot restul operei sale prodigioase, în care redă, în fel şi chip, cu mijloace cel mai adesea economice, faţetele cele mai diverse ale Angliei autoarei. Această Anglie, aş spune, trebuie considerată cel de-al treilea mare personaj al Agathei Christie, după cei doi detectivi. Iar acest „personaj” este, totodată, un teritoriu destul de exact împărţit între cosmopolitul Poirot şi bătrâna de ţară, Miss Marple, cu excepţia celor câteva situaţii în care aceşti eroi (creaţi de autoare în regimuri diferite, inclusiv afectiv) îşi mai încalcă ocazional „teritoriile”: Miss Marple, ghemuită printre florile şi ghemele ei în satul St Mary Mead, aşa cum o cunoaştem în Crimă la vicariat, mai călătoreşte când şi când, la Londra sau prin ţară (o dată chiar şi în Insulele Caraibe), după cum şi Poirot, citadin până în măduva oaselor, visează să se dedice cultivării dovleceilor cu gust, undeva la ţară, dar se confruntă, în dezlegarea crimelor, cu decalajele, prăpastia chiar, dintre imaginile rurale idealizate şi realitatea faptelor.

Anglia Agathei Christie este fascinantă şi diversă ca un ghid turistic: o Anglie uneori itinerantă, cum este Anglia de grădini şi case, în turul de două până la trei săptămâni Famous Houses and Gardens la care participă Miss Marple (Nemesis), dar şi este şi Anglia, veşnică şi nepieritoare, a provinciei plictisitoare şi alimentate cu bârfe (Doamna McGinty a murit, Cadavrul din bibliotecă), nelipsind, desigur, nici fabuloasa, strălucitoarea Londră, cu englezimea posh a cercurilor înalte (13 la cină, Hotel Bertram, O supradoză de moarte), în care se plimbă mai ales Poirot. Romanele lui Christie nu ratează nici atmosfera şcolilor englezeşti cu pension (Pisica printre porumbei), a staţiunilor de vară autohtone (Pericol la End House, parţial Ucigaşul ABC) sau a reşedinţelor izolate şi pline de secrete, suspendate în spaţii ireale între sat şi oraş, ca în Trenul de Paddington.

Deosebit de interesant mi se pare un roman târziu, din 1962, care surprinde dezvoltarea satului în care trăieşte Miss Marple într-un mic centru semiurban, zgomotos şi monden (Oglinda spartă*). În acest roman, Miss Marple, teribil de îmbătrânită şi suferindă, ajunge să exploreze, ca un „nou Columb” Noul Cartier al satului natal: „Avea un plăcut sentiment că pornise într-o aventură. (...) Acolo unde fusese cândva un pârleaz, era acum o poartă de fier ce dădea spre un drum asfaltat. Acesta ducea spre un podeţ îngrijit peste pârâu, iar de cealaltă parte a apei, unde fuseseră cândva pajişti cu turme de vaci, era acum Noul Cartier”; „(...) iată că acum era aici privind minunata lume nouă care răsărea în acest loc, o lume care, după toate aparenţele, era străină de tot ce ştiuse în viaţa ei. Era ca o machetă nouă ridicată din cuburi pentru copii. Pentru Miss Marple era ireal”.

Acelaşi efect de irealitate, combinat cu o tandră ironie a autoarei la adresa climei neprietenoase din Anglia, se regăseşte în atracţia pe care o exercită asupra locuitorilor din St Mary Mead piscina nou construită, în reşedinţa sa locală recent achiziţionată şi renovată, de o stea a cinematografiei hollywoodiene, sosită tocmai din miezul fierbinte al Californiei: „Piscina, mai ales, provoca o imensă satisfacţie”, afirmă autoarea, „spaţioasă, cu ape albastre, (cu) un pavilion exotic pe post de vestiar şi înconjurată de o plantaţie artificială de tufişuri şi arbuşti”. În faţa acestui vis de vară, cedează până şi cel mai în vârstă om din St Mary Mead, bătrânul Sampson, care admiră cu nesaţ marmura luxoasă, neînţelegând totuşi de ce au făcut proprietarii atâta cheltuială pentru cele şapte zile de plajă pe an din Anglia. Totuşi, conced privitorii, „până la urmă Anglia avea parte întotdeauna de o săptămână toridă pe an şi întotdeauna exista măcar o zi în care să se poată scrie în ziarul de duminică articole despre „Cum să-ţi menţii temperatura optimă a corpului”, „Cum să iei o cină răcoroasă” sau „Cum să prepari băuturi reci”. Piscina aceasta era întruchiparea a ceea ce toată lumea îşi imagina că trebuie să fie o piscină”.

Un alt roman târziu al Agathei Christie, Hotel Bertram** (1965) creează o atmosferă tipic englezească, prin imaginea hotelului edwardian Bertram, „semeţ, destul de luxos, dar nu ostentativ”, care oferă vizitatorilor săi posibilitatea unei călătorii în timp, cultivând totodată tradiţii şi imagini mai puţin cunoscute despre Anglia: „Mănâncă după vechi reţete englezeşti. Imaginează-ţi, au şi friptură de vită cu budincă, gătită după o reţetă tradiţională! N-ai mâncat aşa ceva în viaţa ta; nişte fripturi grozave de vită şi scăricică de oaie, şi un minunat ceai englezesc, şi un uimitor mic dejun tipic englezesc. Şi totul ca la carte. Şi este incredibil de confortabil. Şi cald. Focul arde în permanenţă în şeminee”. La acest capitol, aflăm că „americanii au nevoie de o temperatură cu cel puţin zece grade Fahrenheit mai mare”, iar grija de a mulţumi acest important segment al oaspeţilor întâlniţi la Bertram’s face ca hotelul să dispună de două tipuri de dormitoare: „Camerele par la fel, însă diferenţele sunt foarte mari – aparate de ras electrice, duşuri şi căzi în unele camere, iar dacă vrei un mic dejun american îl poţi avea – cereale şi suc rece de portocale – sau, dacă preferi micul dejun englezesc, nu trebuie decât să-l ceri” (acesta constând în „ouă cu şuncă”, „hering, rinichi şi şuncă, carne de gâscă rece, şuncă de York”, „marmeladă de Oxford”, „prăjitură de seminţe şi brioşe”).

Talentul de miniaturistă al Agathei Christie în descrierea acestui hotel, a personalului şi a vizitatorilor săi a fost remarcat şi de critică, el făcând totodată deliciul iubitorilor de Anglia, care pot astfel să guste o felie din viaţa „autentic” englezească a unei perioade apuse. Paradoxul acestei situaţii constă tocmai în faptul că acest splendid decor, pus în scenă cu o draconică minuţiozitate, nu este câtuşi de puţin autentic, el cons-tituind numai scena de teatru pe care se derulează o afacere în stil mafiot. Acest lucru îl va mirosi foarte devreme Miss Marple, sosită acolo ca urmare a unei vechi dorinţe de a reveni la acest hotel, vizitat cândva ca tânără fată. Ispita de a-l revedea (şi de a vizita magazinele de dantelă din Londra) este atât de mare, încât bătrâna refuză de dragul acestui sejur londonez să-şi trateze reumatismul pe plajele mult mai binefăcătoare ale micului sat turistic Bornemouth. Bineînţeles că prezenţa acestei simpatice bătrâne la hotelul Bertram va avea un caracter detonator, dar memorabilă pentru mine rămâne nu complicata intrigă detectivistică, ci inefabilul, intraductibilul Englishness, acest mod de viaţă pur englezesc şi singular, deopotrivă cultural şi turistic. 

*) Agatha Christie, Oglinda spartă, traducere de Ionela Chirilă, Editura Rao, 2010.
**) Agatha Christie, Hotel Bertram, traducere de Alina Toderică, Editura Rao, 2010.
Autor(i):  Simona Dragan
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National