Articol
 
Tanarul Ion Negoitescu: devenirea unui mare critic (I)
Categorie articol: Lecturi
Nego loveşte acolo unde doare mai tare, luând în răspăr recuzita şi motivele fetişizate ale poeziei mesianice, pe care, altminteri, nu o desconsidera obtuz. El e un degustător de Coşbuc, Goga sau Aron Cotruş, fără a accepta absolutizarea unei poetici oricum prost înţelese.

Dintre criticii care s-au format în cadrul Cercului Literar din Sibiu, Ion Negoiţescu este nu numai cel mai talentat, dar şi cel care şi-a trăit până la capăt natura stranie, lirică, care l-a predispus mereu către gesturi romantice sau porniri entuziaste, temperate cu greu de cultura prodigioasă a acestui dandy ultrasensibil, nicicând maturizat. Poezia pe care a ratat-o în volumele lirice a răscumpărat-o cu asupra de măsură în critică. Astfel încât este normal că Ion Negoiţescu a fost un om al marilor proiecte, pe care, de regulă, nu a reuşit să le încheie. Nu numai Istoria literaturii române s-a oprit la primul op, dar şi autobiografia Straja dragonilor, opera pe care o socotea cea mai importantă, s-a curmat la momentul primei tinereţi. Despre acest prim Ion Negoi-ţescu avem prilejul să aflăm mai multe decât scriitorul a apucat să mărturisească din recenta culegere recuperatoare De la „elanul juvenil” la „visatul Euphorion”, îngrijită de Lelia Nicolescu şi publicată la Casa Cărţii de Ştiinţă. O carte care ar trebui să suscite un interes sporit, dat fiind că ea adună întreaga ebuliţie intelectuală (şi nu numai) a unuia dintre cei mai înzestraţi critici pe care i-am avut. Dacă majoritatea articolelor nu au fost selectate de autor pentru a întregi cuprinsul unor cărţi, ele au avut un ecou în epocă şi reprezintă, alături de Romanul epistolar, dovezi ale formării acestui intelectual „altfel” din toate punctele de vedere.

Se cuvine să apreciem, pentru început, efortul celei care a îngrijit ediţia de faţă. Numele Leliei Nicolescu îmi era cunoscut de pe coperta unei cărţi bine documentate, care a avut meritul de a da tonul reevaluării unui scriitor nedreptăţit: Ion D. Sîrbu despre sine şi lume. Şi acolo, autoarea avea altruismul de a pune la îndemâna cercetătorilor documentele necesare gestului recuperator. Cum tocmai astfel de truditori lipsesc actualmente culturii noastre, ei trebuie, din când în când măcar, elogiaţi. La urma urmelor, nu toţi avem generozitatea de a ne pune truda în slujba altui nume. Prezenta carte scoate la lumină publicistica de tinereţe a lui Ion Negoiţescu, cuprinsă între anii 1938 şi 1947. De fiecare dată când este cazul, Lelia Nicolescu decupează din textele confesive ale criticului date privind cutare sau cutare articol, astfel încât din această confruntare a memorialisticii cu materialul propriu-zis reiese o imagine corectă asupra juneţii cerchiste sau pre-cerchiste a autorului Poeziei lui Emi-nescu.

Întreg Negoiţescu este în Planeta de tânăr scriitor pe care E. Lovinescu, maestrul absolut, i-o dedică în 1943: entuziast, original, liric, candid, tăios când e cazul ş.a.m.d. De aceea, postarea acestei întâmpinări ca prefaţă este cât se poate de fericită.

Evident, primele texte suscită un interes strict documentar. Ion Negoiţescu debutează la numai 16 ani, în revista liceală „Pâlcul”, cu o recenzie la Pajerele lui Mateiu I. Caragiale. Nu mă preocupă stângăciile fireşti ale acestei uverturi, ci mai curând alegerea subiectului: ceva din estetismul autorului Crailor de Curtea-Veche va cultiva el mai târziu în critica noastră. Nu cred că risc foarte mult dacă afirm că Poezia lui Eminescu este, în critica literară, echivalentul romanului inegalabilului „prim şi ultim” Caragiale. Fireşte că primele încercări suferă de tipicele neajunsuri ale oricărui debut timpuriu; de altfel, la acea „inflaţie verbală a tinereţii” nu a renunţat întru totul criticul nici mai târziu, când stilul i s-a aşezat. Ceea ce extragem, deocamdată, de aici este entuziasmul adolescentin, care transpare în prea marea densitate a unor superlative neacoperite: „înfloritoarea literatură”, „măiestria” cutărui critic, care răzbate, se-nţelege, prin „furtuna apelor literare”; Eminescu „înseamnă piscul de glorie supremă şi nimb luminos al gândirii poetice româneşti”, iar Panorama literaturii române a lui Basil Mun-teanu prilejuieşte străinilor „admiraţia ce o merită efortul imens ce îl depunem pentru a atinge piscurile spiritualităţii. Nu e un reproş (inutil), astfel de derapaje sunt mai mult decât explicabile, nu numai prin vârsta debutantului, ci şi prin stilul vremii. Dar e important să observăm că tocmai de această manieră se va despărţi polemic Negoiţescu peste câţiva ani, atunci când spiritul critic nu îi va mai îngădui asemenea naivităţi. Deocamdată, apreciază „naţionalismul admirabil” al amintitei cărţi, peste numai 6 ani va combate vehement încremenirile în acest proiect naţionalist al literaţilor ardeleni.

Campanii

Începând cu anii studenţiei, ai asimilărilor substanţiale (Ion Negoiţescu citeşte, bulimic parcă, filosofie germană, literatură antică, clasică, romantică, tratate de teatrologie, de artă etc.), nu numai că stilul se rafinează, dar opţiunile criticului devin limpezi, prefigurând destule puncte din programul Cercului Literar, al cărui principal ideolog a fost. Deocamdată, scrie sinteze concentrate despre poezia din Bucovina ori despre cea a tinerilor poeţi din Ardeal, optând pentru autorii necanonizaţi, cum ar fi Mircea Streinul, respectiv Radu Stanca. Se vede limpede, din tot ce scrie tânărul Negoiţescu, că modelul absolut, reperul în funcţie de care îşi fixează azimutul critic este E. Lovinescu. Câteva rânduri anunţă, dar şi explică mesajul celebrului Manifest al Cercului Literar, pe care el l-a redactat: „Critica literară pe traiectoria estetică, şi însumând în chip fericit tehnica ştiinţifică cu aceea a artistului, iată ce a dat E. Lovinescu tinerei noastre culturi. O contopire de calităţi, gust artistic, informaţie vastă şi profundă, talent de artist al artistului, totul armonios iluminat de o sănătoasă inteligenţă. E. Lovinescu a creat stilul critic românesc, a dat urmaşilor săi scule fine pentru analiza critică a fenomenului literar”. De aceea, celebra scrisoare către magistrul „Sburătorului” nu este, în esenţă, decât o declaraţie de afiliere la programul critic lovinescian; nu e, cum s-a crezut mult timp, mai ales înainte ca Negoiţescu să publice el însuşi textul în volumul În cunoştinţă de cauză, un manifest propriu-zis, căci nu impune o cale proprie ori o formulă inedită, ci susţine necesitatea impunerii valorii estetice ca principal criteriu (nu unicul) în judecarea literaturii din Ardeal. Astăzi nu ni se pare cine ştie ce, dar în epocă era o miză extrem de importantă, căci ambiţiona să şteargă confuzia dintre estetic, etnic şi estetic pe care sămănătorismul tardiv încă o întreţinea în Transilvania. De aceea, din această culegere atrag rapid atenţia cele câteva articole care completează şi nuanţează dosarul acestei bătălii pentru estetic. Nu întâmplător, chiar Ion Negoiţescu îşi ia sarcina de a răspunde acuzelor, nu puţine, în numele întregii grupări. Aceste clarificări ulterioare sunt chiar mai tranşante decât cele afirmate în aşa-numitul Manifest: „În neo-sămănătorism valoarea estetică este confundată cu un sentiment de mare preţ, mai ales pentru noi ardelenii, în actualele împrejurări: sentimentul naţional. Şi totuşi tocmai datorită acestui amestec, creaţia artistică suferă. O situaţie grea, care însă în faţa eternelor imperative ale spiritului trebuie depăşită”. Nu era de colo să susţii astfel de puncte de vedere în 1943, când, pe fondul incertitudinii situaţiei teritoriale a României, atmosfera era destul de tulbure, iar naţionalismul era obligatoriu, devenind sinonim cu patriotismul. Atunci când lămuririle simple nu mai au efect, condeiul criticului scapără pamfletar, dând glas tot unei atitudini cerchiste: el intentează un tăios proces „păşunismului”, adică acelui sămănătorism absolutizat. „Nu e o invenţie a acestor vremuri de ameţeli şi confuzii, atacă el, căci păşunismul există pe meleagurile noastre din timpi imemoriali: l-au practicat cu o neprihănită inconştienţă oiţele din cele patru unghiuri ale hotarelor româneşti atât de întinse, din Pind până-n Istria”. Şarja se îndrepta, de fapt, către acei patri-otarzi, demagogi care se voiau lideri de opinie şi încercau să sufoce literatura cu astfel de dejecţii retorice: „Arşi de febra exaltării când ţipă la orice colţ de stradă cuvântul «cultură», toţi directorii patriotismului, ai moralei şi ai poeziei înamoraţi de «ţarina sfântă» numai fiindcă o privesc din fotoliul comod al oraşului pe care îl hulesc, păşuniştii se visează ziua şi noapte când la coarnele plugului, când la nunta Zamfirii, când făcând curte Dăscăliţii... La început păşuniştii au fost consideraţi ca un fel de sectă fără voie, care cultiva tradiţionale obiceiuri: să stea cu scobitoarea în dinţi după masă, să poarte dumineca pantofi de lac, să frecventeze regulat festivalurile, să se cutremure citind Regina Ostrogoţilor, să plângă duioşi citind Mamina şi Tătunu şi să danseze tangoul dar să-i doară inima după sârbă. Noţiunea s-a mai lărgit apoi binişor, încât de la articolele lui Timoleon Pisani a evoluat la marile probleme ale «ştiinţei literare»... Păşunistul de ultimă oră are lustru: frecventează pe Camil Petrescu, discută pe Baudelaire, se îmbracă malagambist, însă cugetă la restaurarea Mariei Cunţan”. Am reprodus un fragment mai amplu nu numai graţie virtuozităţii sale stilistice, ci şi pentru a sesiza lecţia deprinsă de la maestrul Lovinescu, şi el autor al unor pamflete memorabile cu aceeaşi ţintă: Nego loveşte acolo unde doare mai tare, luând în răspăr recuzita şi motivele fetişizate ale poeziei mesianice, pe care, altminteri, nu o desconsidera obtuz. El e un degustător de Coşbuc, Goga sau Aron Cotruş, fără a accepta absolutizarea unei poetici oricum prost înţelese. 

Autor(i):  Bogdan Cretu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National