Articol
 
Cartile care ne-au facut oameni
Categorie articol: Lecturi
„Îmi îngădui să cred că, în funcţie de simpatia pentru unul sau altul dintre autorii cuprinşi în sfera nostalgică a evocărilor de faţă, cititorii-părinţi şi mai ales bunici) îşi vor îndemna fiii şi nepoţii cu mult mai multă hotărâre şi seninătate către un titlu sau altul, odată ce ele, titlurile, i-au făcut oameni pe…”

Cu o întârziere normală într-o societate pe care o credem, naivi, că este implantată şi subordonată ideii de civilitate, am intrat în posesia unei cărţi pentru care „editorul” merită felicitări – ca să lămurim lucrurile de la bun început. O mică ciudăţenie ar fi că volumul apare la Editura Humanitas, în timp ce la numele autorului se mai adaugă şi menţiunea de „editor”. Mă rog…

Cartea în sine, însă, este una trebuincioasă pentru lecturi deconectante şi de luare aminte, parcurgerea paginilor ei ducându-ne, din pagină în pagină, şi în imediata vecinătate a nostalgiilor pitite prin cine ştie ce nişe ale sufletului, dar şi pe alocuri, aş cuteza să spun, chiar în zone ale divertismentului, în sensul cel mai elegant al cuvântului. Ceea ce nu e o pierdere, din punct de vedere al conţinutului, ci un câştig pentru oricare categorie de cititori. Exagerez un pic, fiind nevoit să spun imediat: din păcate, sintagma „care ne-au făcut oameni” – precizarea din titlu – nu cred că va avea, nici pe departe, efectul scontat asupra mentalului şi mentalităţii tinerilor de azi. Şi nu o spun cu răutate, ci cu destulă mâhnire, fiindcă, în ce mă priveşte, „divulgarea” cărţilor care i-au „făcut oameni” pe Irina Petrescu (actriţă), Andrei Pleşu (filosof), Mircea Cărtărescu (scriitor), Livius Ciocârlie (scriitor), Neagu Djuvara (istoric), Nicolae Manolescu (critic literar), Mihai Măniuţiu (regizor), Gabriel Liiceanu (filosof), Alex Ştefănescu (critic literar), Victor Rebengiuc (actor), constituie un mesaj şi, în acelaşi timp, o atenţionare pentru noua/noile generaţii a căror chemare supremă şi de neclintit se numeşte, în prezent, calculator. Însă, aş mai spune şi că: nici măcar dacă volumul s-ar distribui în format digital, eventual sub formă de referat – asta da!, parcă ar mai merge – deci prin calculator, cu internetul şi messengerul lui cu tot, atracţia pentru a afla cum şi-au format cultura generală câteva personalităţi române nu ar fi diferită. În context, cu un optimism puţin cam exagerat, „Omul care aduce cartea”, adică Dan C. Mihăilescu, notează pe ultima copertă a opului: „Îmi îngădui să cred că, în funcţie de simpatia pentru unul sau altul dintre autorii cuprinşi în sfera nostalgică a evocărilor de faţă, cititorii-părinţi şi mai ales bunici, îşi vor îndemna fiii şi nepoţii cu mult mai multă hotărâre şi seninătate către un titlu sau altul, odată ce ele, titlurile, i-au făcut oameni pe…” am pomenit câteva nume mai înainte… Din păcate şi din nefericire, lucrurile nu vor sta aşa, ci pledoaria celor vârstnici se va lovi de marele şi impenetrabilul zid al dezinteresului fiilor şi nepoţilor şi nu doar al lor… Aşa că, oarecum parafrazându-l pe Delavrancea, parcă îl aud pe inegalabilul Calboreanu cu vocea lui bubuitoare: cultura nu e a mea, nu e a voastră, ci a urmaşilor urmaşilor voştri, în vecii-vecilor! Cu excepţiile care vor fixa situaţia la locul ei. De ce? Pentru că trăim cu toţii într-o societate în care interesul se focalizează spre existenţialul prozaic, dar, să recunoaştem, practic, în care dorinţei de cultură, de cunoaştere şi de acumulări valorice, i-a luat locul necesitatea imperioasă şi primordială a existenţei material-concrete. Bietul Malraux n-a prea avut dreptate, fiindcă secolul XXI nu e nici religios, nici nu a dispărut, ci este unul al vitezei, în care iureşul vieţii ne înglobează într-atât, încât destăinuirile „convivilor” lui D.C.M. nu sunt de senzaţie, ci plicticoase pentru… fii şi nepoţi. De exemplu, faptul că la 12 ani, Gabriel Liiceanu, citea romane poliţiste într-o cameră „luminată cu o lampă de gaz”, sau că, spune filozoful, „…strângeam anevoie, din mărunţişul care-mi rămânea de la piaţă, cât să fac preţul unei cărţi”, pe cine mai poate impresiona azi când, mulţi dintre noi, nici nu mai ştiu cum arată o lampă cu gaz, şi ce supliciu era să citeşti la lumina anemică a unei lămpi numărul 5, de exemplu?

Revenind la Carte: trebuie să avem în vedere câteva chestiuni nu neapărat relevante, mai degrabă interesante, unele normale, altele ciudate sau, şi mai şi, uşor-amuzant-mirabile. Când spun aceasta, am în vedere evoluţia formării personalităţilor care au răspuns… chemării lui Dan C. Mihăilescu de a-şi mărturisi „păcatul” cititului în copilărie, adolescenţă şi în continuare, şi la consecinţa acestuia. Poate puţin cam riscant, dar, în mai toate cazurile, cărţile, lectura lor de fapt, a fost baza – putem considera – a ceea ce numim acum personalitatea cuiva. Este vorba, în realitate, de evoluţia cititorului abstract, fiindcă, în principiu, oricare copil poate ajunge, prezumtiv, un nume important într-un domeniu sau altul, fiind suficient să facem o scurtă incursiune în psihologia celor apropiaţi copiilor – părinţi, alte rude apropiate, prieteni, colegi, vecini, musafiri –, ca să aflăm că aceştia, copiii, toţi, absolut toţi, sunt supradotaţi şi cu perspectivă indubitabilă de a deveni pur şi simplu genii. În cazul ultimelor patru categorii de… evaluatori, e recomandabil să fim ceva mai prudenţi în legătură cu sinceritatea. Încolo, suntem obligaţi să credem că, în orice caz, Marele programator nu va schimba vreodată ceva în… setarea iniţială a oricăruia dintre noi, iar aceasta nu e deloc o noutate, ci doar „alte cuvinte” ale arhicunoscutei simpatice ziceri „Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus!” Aşa că, hamletian vorbind, the rest is silence, sau, cel mult, o iluzie.

Punând lucrurile în ordine, dacă Ana Blandiana a citit prima carte (al şaptelea volum din Istoria românilor, de A.D.Xenopol) „stând în picioare” într-un fel de magazie-bibliotecă, Ion Vianu mărturiseşte: „Cea mai veche adevărată lectură a mea (aşezat pe burtă în pat, cu capul în jos, şi cartea pusă pe parchet!) sunt Poveştile lui Creangă”. Dar să ţinem seama că lecturile Anei Blandiana au continuat de-a lungul vieţii cu Platon (Dialogurile), Sf. Pavel (Epistolele), Eminescu (Poezii), Rilke, Dostoievski, Blaga Emily Dickinson, Camil Petrescu, Daniel Defoe… În timp ce la Ion Vianu „Moby Dick a fost Biblia copilăriei mele.” Însă au venit la rând: Verne, Poe, Eminescu, Baudelaire, Rimbaud, Caragiale, Dostoievski, Joseph Conrad, J. M. Coetzee… Sau: cine-ar fi putut intui că simplul şi normalul iubitor de Eminescu, Jules Verne, Al. Dumas, Charles Dickens, Jack London, Tolstoi, Gogol, Şolohov, Thomas Mann, Marin Preda, Bulgakov, Esenin, Blaga, Nichita Stănescu…, avea să devină unul dintre criticii noştri literari importanţi, Alex Ştefănescu? Poate în cazul lui Livius Ciocârlie, după lista lecturilor sale din Cezar Petrescu, Karl May, Jules Verne, Kipling, Mihail Drumeş, Ionel Teodoreanu, Cronin, Maugham, Lloyd Douglas, Florence Barclay, Coşbuc, Eminescu, Arghezi, Proust…, s-ar fi putut bănui unul dintre erudiţii noştri scriitori de mai târziu. Poate… Nu altfel au stat lucrurile la viitorul Preşedinte al Uniunii Scriitorilor, Ambasadorul nostru la UNESCO şi criticul şi istoricul literar cel mai important de după cel de-al doilea război mondial, Nicolae Manolescu: „Prima carte pe care am citit-o? N-am nici cea mai mică idee.”, se confesează domnia-sa. „…romane precum Cei trei muşchetari sau După douăzeci de ani, le-am descoperit abia student fiind (…)”. Aş putea numi faptul oarecum inedit în comparaţie cu celelalte personalităţi din carte… Apoi, Fraţii Grimm, Mark Twain – Un yankeu la curtea regelui Arthur… Ne mai ajută puţin în „prevestirea” marelui om de cultură şi literat, precizarea: „Marea lectură a anilor aceia, rămâne, ca şi pentru adolescenţii Eliade, Holban şi Sebastian, Le Grand Meaulnes al lui Alain Fournier.” Ei, aşa da!, îmi vine să exclam, parcă ne-apropiem-ne-apropiem… Pe aceeaşi lungime de undă, a derutei, viitorul istoric Lucian Boia, nu se întrezăreşte din lectura cărţilor semnate de: Dumas, Cei trei muşchetari, Contele de Monte Cristo; Jules Verne, Insula misterioasă, Copiii căpitanului Grant, Victor Hugo, Mizerabilii; Mark Twain, Tom Sawyer, Huckleberry Finn; David Lodge; Eminescu, Poezii; Maiorescu, Haşdeu. Eventual, ultimii doi autori, dar… subţire. Nici în cazul lui Andrei Cornea, Neagu Djuvara, Mihai Măniuţiu, H.-R. Patapievici, Ioana Pârvulescu, Irina Petrescu, Victor rebengiuc, Valeriu stoica…

Evident, în altă categorie de posibile personalităţi, i-aş încadra pe Dan C. Mihăilescu şi Gabriel Liiceanu, ca să nu mai spun de Andrei Pleşu…

În încheierea prezentării acestei interesante şi frumoase Cărţi, apropo de… personajele care o populează, deşi nu-mi plac statisticele, voi recurge la un clasament ad-hoc, deşi nu ştiu cât de semnificativ poate fi… Iată, aşadar, primii zece autori preferaţi de către personalităţile din Carte: 1.Verne (9); 2.Eminescu (6); 3.Dumas (6); 4.Biblia (5); 5.Dostoievski (5); 6-10. K.May, Platon, Shakespeare, Tolstoi, Twain (4). Urmează: Blaga, Bulgakov, Caragiale, Creangă, Hugo, Rilke, Rimbaud (3); Baudelaire, Coşbuc, Dickens, Drumeş, Fraţii Grimm, Goethe, Hesse, Homer, Kafka, Moliere, Pascal, Poe, Sofocle, Swift, Teodoreanu, fiecare amintit de câte 2 ori, restul autorilor o mulţime – sunt amintiţi o singură dată, deci mi se pare fără importanţă…

Cel puţin mie mi se pare Cartea lui Dan C. Mihăilescu, o chemare nu doar spre noi înşine, ci şi către cei care vin după noi. Sau, pentru aceştia, generaţiile viitoare, să fie, totuşi, un semn de atenţionare?

■ Dan C. Mihăilescu (editor): Cărţile care ne-au făcut oameni, Editura Humanitas, 2010

Autor(i):  Dumitru Huruba
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National