Articol
 
Configurarea spatiului oriental in poezia romantică româneasca I. Elemente ale spatiului natural1
Categorie articol: Lecturi
Ca într-o peliculă cinematografică, o mişcare de zooming vizionar are loc în poemul eminescian În căutarea Şeherezadei. Este o fotografie lirică a unui paradis geografic, în care elementele naturale se îmbină firesc, în absenţa oricărui efort ornamental.

Acordând, în numerele anterioare ale revistei Contemporanul, un tratament separat temei în cadrul romantismului englez, vă propun să continuăm examinarea referinţelor orientale diseminate în poezia romantică europeană cu instanţele specifice romantismului autohton. Voi proceda, ca şi în cazurile precedente, metodic, delimitând spaţiul natural de cel artificial.

Ca într-o peliculă cinematografică, o mişcare de zooming vizionar are loc în poemul eminescian În căutarea Şeherezadei. Este o fotografie lirică a unui paradis geografic, în care elementele naturale se îmbină firesc, în absenţa oricărui efort ornamental: „Din ce în ce un rai în depărtare / Se desfăşoară dintre stânci trunchiete, / Plesnite lin de undele amare”. Terţinele, rimate ABA, fixează ele însele o cadenţă a imaginilor: „Munţii înalţi la cer străbat, se vede; / Văi cu izvoare s-adâncesc sub soare / Şi dealuri mari păduri înalţă-n spete”. Sintetic, apare şi titlul peisajului, împreună cu subtila deschidere către spaţiul urban, îmblânzit deci de antropic: „E Orientul. Codrii cu grandoare, / Cu vârfii nalţi vor norii să-i disfeţe. / Cetăţi prin ei îşi pierd a lor splendoare”. Sincopa generată de figura ingambamentului devine, astfel, o semnătură a scenei.

Vastul poem epic Conrad de Bolintineanu, construit pe modelul byronian al compoziţiei Childe Harold’s Pilgrimage,2 aduce în prim-plan o serie de instantanee orientale, care se perindă prin faţa ochiului ca fotografiile dintr-un album. Construcţie epică deficitară, cânturile al II-lea, Sirienele, şi al III-lea, Egiptul, oferă satisfacţia detectării unor insule de lirism evocator într-un ocean de poezie pedestră. Prin medierea poeţilor arabi, eul producător oferă un trepidant tablou al Libanului, construit pe model clasic, cu paraphernalia de rigoare – prozopopee şi interogaţii retorice latine: „Libanul se deseamnă! «Primeşte salutare / O, munte, care-adoră popoarele barbare / Ce locuiesc în sânu-ţi! Îmi spune ce-ai făcut / Coroana ta de cedri? Sub ce fer a căzut? / Tu porţi pe frunte iarna, pe umeri primăvara, / În sânu-ţi tu porţi toamna, iar la picioare-ţi vara / Repoză, somnoroasă şi fără vijelii.» / Aşa îţi cânt poeţii frumoasei Arabii”. Acumulările retorice compun encomionul cedrilor ca pasta vâscoasă din tablourile lui Delacroix.

Ajung, astfel, şi la o problemă de situare tematică: unde ar trebui să plasez descrierea Edenului (y compris pe cea a Pomului cunoştinţei binelui şi răului)? Pentru că, până la urmă, autorul viziunii poetice alege el însuşi calea concretă de figurare, mă voi axa asupra acestui aspect morfologic în cadrul subsecţiunii prezente, deşi unele dintre sugestiile lirice ale autorului permit şi alte situări tematice. Astfel, un romantic român, Heliade-Rădulescu,3 transgresează, intuitiv, frontierele convenţionale ale reprezentării spaţiale orientale, atunci când, în partea a patra, intitulată Arborul ştiinţei, din eposul Anatolida sau Omul şi forţele,4 este tentat de o descriere a Paradisului terestru, integrată într-o frescă mai vastă, cu pronunţat caracter istoriografic. De altfel, Mircea Anghelescu nu ezită să identifice în acest epos „o viziune poetică a istoriei umanităţii cu nimic inferioară în sine celei eminesciene din Memento mori” (1982: 89).

Fixat, pe model biblic, în Asia, Edenul cunoaşte o serie de „avataruri” geografice, ocupând, succesiv, mai multe spaţii orientale. Mai întâi, îl descoperim în India (tehnic, este o ascundere a naturalului în artificial, aşa cum Eliade credea că sacrul este ocultat de profan), cămin al unei rase de giganţi cu puteri supranaturale: „O singură cetate era pe globul nostru; / Maharhii, cetăţenii acestei urbe vaste, / Era cât universul de mari şi formidabili. / Pe lângă ei pământul era ca o puntură / Şi – o, minune mare! – că ei, maharhi cât lumea, / Cu mii şi milioane se desfăta pe dânsul / Şi bea la ambrozie şi se punea la luptă, / Precum se luptă zeii sau regii până astăzi”. În această scenă utopizantă, îşi face loc o axis mundi, rezervor al unei cunoaşteri de care se serveşte magistral un zeu al geometriei (Blake l-ar fi numit Urizen): „În mijlocul cetăţii, ce-era ca o grădină, / Şi arborul ştiinţei creştea superb spre ceruri, / Nemărginit cu trunchiul. Ca şi ştiinţa însăşi / Se împărţea în ramuri, în crace, -n rămurele, / În secţiuni aparte, capitoli, paragrafe, / Articoli, axiome, şi câte are ştiinţa / Să semene cu pomul”. Surprind, aici, detaliile concrete: în plăsmuirea eului creator, arborele în cauză este un obiect fizic dintr-un spaţiu fizic.

Totuşi, starea de calm paradiziac este tulburată de apostazie. Un gigant răstoarnă arborele, pentru a democratiza ştiinţa (nu este greu de intuit, în textura mitului versificat, silueta lui Prometeu din mitul elin): „Un eretic odată, potente cât maharhii, / Arhibrahman din leagăn, sacrat de sine însuşi / Şi suveran pontefice, c-un braţ de naltă forţă / Ia pomul şi, smulgându-l din cele mai profunde, / L-întoarce şi-l înfige cu rădăcina-n ceruri, / Cu ramurile-ncoace spre noi ca nişte raze, / Să-nveţe d-altădată să nu mai sugă moartea / Ca pân-atunci din iaduri, ci viaţă şi lumină / Din cele preaînalte; să crează fiecare / Că cine din el gustă ia viaţă şi putere”. Din India, arborele este transferat în China, prilej de comparaţii defavorabile ultimei: „Pe-atunci China, mai simplă, cu totul primitivă, / N-avea atâtea-nvăţături ca cele de prin Indii; / Chinezii-n simplitate nu se putea pricepe / Cum mii de universuri, de colosali maharhi, / Putea să se desfete pe glob ca un grăunte”. Umanitatea intră, astfel, în epoca tehnologiei, acolo unde nu revelaţia, ci iscusinţa devine imperativul categoric. Corupţi de copacul gnozei, chinezii sunt seduşi de inovaţia proto-ştiinţifică, dar şi de plăsmuire estetică: „Spre consolare însă advine pomul ştiinţei / Şi, tot gustând dintr-însul (cum gustă din ştiinţă), / Locuitorii Chinei inventă astăzi una, / Inventă mâine alta; cu corpul şi cu mintea / Se puseră-n travaliu, se deteră la arte, / La măiestrii, ştiinţe [...]”. Vocabularul italienizant deja face deservicii liricii.

Cu toate acestea, în scenariul proiectat de eul creator, ştiinţa revelată de Dumnezeu însuşi îi permite patriarhului Avram să identifice adevărata poziţie a Edenului terestru, loc geometric al perfecţiunii naturale din Orient. Acum, crede eul creator, se realizează intrarea propriu-zisă în istorie: „El face istorie din fabula trecută, / El spune că Edenul e parte din Asia / Prin care trece Tigrul, Geheon şi Eufratul, / Şi poate şi-nsuşi Istrul, cui şi Phison se zise, / Grădină ce-avea-ntr-însa Siria, Etiopia, / Cu Indii împreună, cu ţărle-Evilat”. Iată şi concluzia: „Era ca o grădină cum nu e azi Europa”. Atrag atenţia asupra desfăşurării hegeliene, în trei faze (India-China-Iudeea), a istoriei plăsmuite de Heliade-Rădulescu, după un tipar numerologic de inspiraţie ebraică.5 De altfel, şi în ambiţioasa şi neterminata sa carte, Istoria critică universală, autorul gândeşte materia în sensul unei triade, Mircea Anghelescu punctând divizarea istoriei lumii „în epoci «divine» şi «eroice», amândouă plasate înaintea celor «organice» europene” (2001: 252).6

În deja menţionatul poem epic de largă respiraţie, Conrad, eul producător situează Edenul în inima Iudeii, în Galileea. Tiberiada, atât de râvnită de cruciaţii marelui Tancred, se găseşte pe malurile râului Genezaret. Contrastul în raport cu clima aspră, deşertică a pământului lui Israel este marcant: „Lac de azur ce-ncadră divine frumuseţi! / Aice tot e verde şi plin de tinereţi! / Nu este sit mai splendid, vedere mai frumoasă, / O climă de tropice, prin boarea răcoroasă / Se temperă şi face din ăst loc părăsit, / Un oasis de viaţă, eden îmbălsămit, / Ce-nfrăgezeşte dulce, rejună şi răsfaţă, / O tristă rămăşiţă de glorie şi viaţă”. Ceea ce surprinde aici este alternativa ideal-vegetală la prezentul lui Conrad, călător dezabuzat din secolul al XIX-lea, căutător de puritate într-o lume care şi-a pierdut deja inocenţa. Cu alte cuvinte, hortus conclusus al Paradisului terestru nu se mai situează într-un illud tempus, ci poate oferi refugiu imediat. Simpla contemplaţie a acestor locuri binecuvântate este regeneratoare fizic şi spiritual: „Plămânii beau un aer ce lacul răcoreşte, / Ce seara vivifie, ce floarea-mbălsămeşte, / Privighetoarea dulce suspină în grădini; / Cicalele îngână suavii săi suspini”. Într-o încordare de estetism parnasian, eul producător reuşeşte să anticipeze magistral un tablou sinestezic, de care Macedonski, Leconte de Lisle sau Swinburne ar fi fost mândri. Trebuie punctată şi acolada panteist-pneumatică a corespondenţelor sacre, obţinută prin abilă juxtapunere de detalii preţioase: „Nici un venin nu strică suflarea ce respir / Oleandrul, ciparisul, suavul trandafir. / Tot tremură sub vălul de viaţă, de plăcere. / Tot, umbră, rază, floare, pământ, cer, în tăcere, / Tot pare că admiră într-un mistic limagiu / Pe creatorul vieţii p-acest ferice plagiu”. Polaritatea subtilă dintre negaţia absolută şi incluziunea plenară subsecventă potenţează lirismul. În continuare, urmând itinerarul sinuos al lui Conrad, merită amintite descrierea văii lui Saron şi cea a Iaffei. Prima pare o prelungire extatică a Edenului evocat anterior: „Sub ierburi prefumate, sub arbori înfloriţi, / Pe lunca râzătoare, prin plante, prin vâlcee / Aleargă şi se joacă plăpândele gazele”. Din acest peisaj cu faună ludică, tranziţia se face către grădinile proaspete ale Iaffei, survolate panoramic în joncţiunea cu elementul acvatic, toate mângâiate de vântul înmiresmat: „D-aici se-ntinde această câmpie maiestoasă, / Senină, totdauna, plăcută şi frumoasă. / Pe mare altă mare de purpur şi argint, / Vărsa cu voluptate al zilii zeu sânţind, / Şi umbrele de seară pe brazdele lichide, / Veneau, luptau trufaşe cu razele timide”. Egiptul bolintinian, aşa cum transpare acesta din Conrad, este o ţară apropiată de splendoarea paradiziacă. Este un teritoriu al sintezei obţinute prin armonizarea de contraste (în manieră inconştient hegeliană, ar şopti o voce cultivată), un loc geometric al joncţiunilor fericite dintre imanent şi transcendent, dintre contingent şi divin. Unicitatea obiectului descrierii este potenţată de omniprezentele, la Bolintineanu, interogaţii retorice: „Cunoaşteţi voi pământul ce Nilul a născut? / Ce crivăţul cu coama de gheaţă n-a bătut; / În care sub cunună-i se-nalţă palmierul / Şi pare că sprijină cu mândra-i frunte cerul / Aşa ca o columnă de marmur minunat / Ce sprijină un templu cu aur înstelat?”. După această comparaţie extinsă, cu referinţă clasică, urmează incarnarea plină de epitete a sintezei amintite (care, desigur, nu e străină de procedeul antitezelor romantice, de această dată exploatată la nivelul metisajului antropic): „Cunoaşteţi voi Egiptul ce n-are semănare / Cu nici o altă ţară? Loc curios în care / Întunecoasa fiie a vechii Ethiopii / Contrastă cu evreea cu ochii azurii, / Şi palida arabă, cu fruntea visătoare, / Cu copta cu păr negru şi braţe de ninsoare?”. Şi spaţiul este contaminat de acest fericit echilibru deopotrivă fizic şi spiritual: „Aice rar se-ntâmplă să fulgere, să plouă; / Un cer senin şi splendid adapă cu-a sa rouă / Pământul ce rodeşte şi apele din Nil / Îneacă în tot anul acest fecund argil”. Insule lirice ca acestea formează arhipelagul expresivităţii bolintiniene.

Nilul însuşi este descris, în Conrad, în doi timpi. Primul vizează componenta encomiastic-retorică, în cadrul căreia fluviul dobândeşte contururi divine. Descoperim aici un adevărat pean al vitalităţii fecunde, o prozopopee a spaţiului lichid ce-şi ocupă locul în generosul panteon egiptean: „[…] Salut, o, fluviu mare! / Zeu adorat în templul de la Nilopolis. / Sub formă a două sexe, fiu zeului Cnufis, / Tu singur, Nil, dai viaţă deşertelor profunde: / În fiecare vară verşi palidele-ţi unde, / Pe-această vale lată dând apă şi pământ, / Făcând un loc de viaţă dintr-un întins mormânt”. Al doilea se referă la componenta atmosferei, sugerând o poetică a inefabilului hiperbolizat. Concret, un echilibru admirabil înmănunchează fauna, flora şi elementele, într-o osmoză a senzaţiilor beatifice: „Plutesc pe Nil ferice, în clima de plăceri, / În zile răcorite de bori de primăveri. / Tot varsă în natură, delicii, pace, viaţă. / O nea de flori cunună a pomilor verdeaţă: / Cosiţă râurindă sub vânturi, cu miros, / Şi paserea se-mbată de cântu-i amoros. / În silvele de finici o deasă umbră cură / Şi valea se vestmântă d-a rozelor purpură, / Şi serile s-arată cu coama de eben / Muiată-n albă rouă, o, graţios eden!”. În fine, eul producător nu omite să menţioneze, la câteva pagini distanţă, detaliile care animă suplimentar psycheea Nilului: „Priviţi aceste maluri, priviţi acest larg pat / Pe care Nilul doarme în noapte legănat / De strigăte de heare, de vânturi din deşerte / Ce se unesc să facă lugubre,-adânci concerte”. Simfonia sirocoului este completată de un melanj de figuri bestiale şi umane, într-un potpourri de contraste: „Ici crocodilul iese la soare, pe uscat. / Şi cânele aleargă pe ţărmuri, însetat, / Necutezând se-mpace sfăşiitoarea sete, / De frica ce-i inspiră; colo un hor de fete, / Femei, de soare arse, mai nude, ies pe mal / Ca nereide negre cu sânul nud şi pal, / Şi, prin grădini de arbori, purtând pe cap amfoare, / Dispar ca nişte umbre poetici, gânditoare”.

Ieşirea din scenă a antropicului se face sub auspicii pindarice. Insula Filae este descoperită pe traseul Nilului dinspre sud spre deltă, refugiu al naturii ce amestecă, într-o sinteză de rar bun gust, splendoarea arboricolă cu arhitectura artificială: „În mijlocul acestui cuib verde, înflorit / Aceştii insoliţe, eden îmbălsămit, / Plutind cu voluptate pe fluviul cel mare / O grupă de piloane şi columnade-apare / Măreţe printre arbori, sit verde, răpitor / Ce pare şi mai verde şi mai desfătător / Alături cu această natură dezolată. / O graţioasă File, fii binecuvântată”. O explozie vegetală se produce în continuare, la capătul altor contemplaţii de-a lungul divinului fluviu: „Aicea cuconarul cu frunze prefumate / Întinde lata coamă la zefirul ce bate. / Oleandru rumeneşte sub vânturi ce declin, / Bananierul face un fremet dulce, lin. / Aice viaţa pare o viaţă dulce, nouă! / Zefiru-ntinde aripa ce umectă de rouă. / El împleteşte perla îmbălsămiţii nopţi / Cu florile dorminde sub turburile şopţi. / În vale cură Nilul [...]”. Astfel se încheie, elegant şi simetric, unul dintre cele mai frumoase fragmente exotic-descriptive din romantismul românesc.

Punând punct primei subsecţiuni practice, dedicate spaţiului natural, îmi propun să urmăresc în continuare contrapartea artificială a acestuia, care, vom vedea, este mai consistent reprezentată. 

Bibliografie
Această lucrare a fost finanţată din contractul POSDRU/89/1.5/S/61968, proiect strategic ID 61968 (2009), cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013.
2 Pe lângă evidentul hipotext byronian, critica românească (Teodor Vârgolici) a mai punctat o efigie autohtonă după care eul producător a modelat figura lui Conrad: este vorba despre istoricul romantic Nicolae Bălcescu, care utiliza pseudonimul Conrad Albrecht.
3 Scriitorul român debutează în poezie cu traduceri şi imitaţii lamartiniene. Volumul apare în 1830 şi se numeşte Meditaţii poetice dintr-ale lui A. de Lamartine.
4 Proiectându-l iniţial, după un evident tipar homeric, în 12 cânturi, apoi, în 19, poetul nu a reuşit să redacteze decât cinci dintre acestea. Astăzi, Anatolida apare ca o tentativă lirică flagrant anacronică în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ce se înscrie pe filonul vizionar al unui William Blake, de pildă, deja arhaizant în debutul aceluiaşi secol.
5 G. Călinescu subliniază, la rându-i, că Heliade-Rădulescu are „viziunea grandioasă şi totală, obsesia unicului în trinitate” (1982: 144), citând mai multe surse cabalistice, dar şi legate de Talmud sau chiar de cosmogonia greco-egipteană.
6 Mircea Anghelescu adaugă: „atât timpii divini, cât şi cei eroici aparţin unei perioade îndepărtate despre care documentele propriu-zise lipsesc şi istoricul este nevoit să caute adevărul în chiar relatările fabuloase, în credinţele şi legile popoarelor respective” (2001: 253). Această aserţiune trebuie coroborată cu versul citat de mine anterior, privitor la intrarea în istorie a patriarhului Avram.
Anghelescu, Mircea. Echilibrul între antiteze. Heliade – o biografie. Bucureşti: Ed. Univers Enciclopedic, 2001.
—-. Scriitori şi curente. Bucureşti: Ed. Eminescu, 1982.
Bolintineanu, Dimitrie. Opere. 11 vol. Ediţie îngrijită, tabel cronologic, note şi comentarii de Teodor Vârgolici. Studiu introductiv de Paul Cornea. Bucureşti: Ed. Minerva, 1981-1989.
—-. Opere. 2 vol. Ediţie îngrijită, cronologie, note, comentarii şi bibliografie de Teodor Vârgolici. Prefaţă de Eugen Simion. Bucureşti: Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Ed. Univers Enciclopedic, 2006.
Călinescu, G., Istoria literaturii române de la origini până în prezent. Ediţie şi prefaţă de Al. Piru. Bucureşti: Ed. Minerva, 1982.
Eminescu, Mihai. Opere. 16 vol. Ediţie îngrijită, note şi variante de Perpessicius (şi, ulterior, de alţi coordonatori). Bucureşti: Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol al II-lea şi Ed. Academiei, 1939-1989.
—-. Poezii. 3 vol. Ediţie critică de D. Murăraşu. Bucureşti: Ed. Minerva, 1982. Heliade Rădulescu, I. Opere. 3 vol. Ediţie critică de Vladimir Drimba. Studiu introductiv de Al. Piru. Bucureşti: Ed. pentru Literatură şi Ed. Minerva, Bucureşti, 1967-1975.
—-. Opere. 2 vol. Ediţie îngrijită, prefaţă, note şi bibliografie de Mircea Anghelescu. Bucureşti: Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Ed. Univers Enciclopedic, 2002.

Autor(i):  Catalin Ghita
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National