Articol
 
Iese, numarandu-si pasii: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7…
Categorie articol: Lecturi
Omul, în grade diferite, conştient sau inconştient, suferă de ruptura dintre gând şi acţiune, dintre momente de luciditate şi uitare, dintre momente de conştiinţă şi tulburare totală. În The Man Who, Peter Brook împinge in extremis perspectiva agonică asupra existenţei omului modern.

S-au scris nenumărate cărţi şi studii despre regizorul Peter Brook. Faţa scriitorului Peter Brook este mai puţin cunoscută. Experienţele sale consemnate în The Empty Space, The Shifting Point, The Open Door, Threads of Time au dus firesc la conceperea scenariului dramatic The Man Who. Semnat de Peter Brook şi Marie-Helene Estienne, numit cercetare teatrală, The Man Who, în cazul în care nu este acceptat doar ca o mărturie despre indicibilul unui spectacol de succes, sugerează că „reteatralizarea teatrului”, fenomen petrecut cu patimă în secolul XX, a afectat în mod profund dimensiunea dramatic – conflictuală a teatrului. Căci transformat în poezie, eseu sau naraţiune, teatrul îşi pierde raţiunea de a fi.

The Man Who, apărut la editura Methuen, London, 2002, eludează capcana dialogului filozofic sau a naraţiunii dialogate. Didascaliile nu sunt descrieri ale caracterului unui personaj ori sugestii livreşti, ci plasarea în desfăşurarea unui conflict interior sau exterior a uneia sau mai multor acţiuni care nu însoţesc dialogul, ci completează în dialog escaladarea unei tensiuni necesare ce va rodi în momentul actualizării alegerii. Dramaticul pare să se subsumeze comandamentului de a ajunge la o decizie, la excluderea uneia dintre cele două virtualităţi concomitente şi egale în forţa prin care se doresc transpuse în realitate şi experimentate. Totodată limbajul dramatic nu se rezumă la cuvântul vorbit, ci ridică acţiunea fizică la rang de cuvânt. Prin urmare, didascaliile au forţa replicilor contribuind, în egală măsură, la configurarea limbajului acestei experienţe care rămâne să fie actul dramatic: „Doctorul atinge partea dreaptă a capului pacientului cu un electrod. Mâna pacientului tresare uşor. Doctorul schimbă locurile electrodului plasându-l de fiecare dată pe partea dreaptă a capului. Pacientul reacţionează la stimulii diferiţi printr-o serie de mişcări. Apoi doctorul pune electrodul pe partea stângă.” sau „Pacientul este cuprins de o criză de epilepsie.” sau „Un pacient stă la o masă, holbându-se fix la o lumânare neaprinsă. Scoate un chibrit dintr-o cutie, îl aprinde, suflă în flacără. Dă din nou să-l aprindă, când doctorul, care-l observă, îi opreşte gestul apucându-l de mână.” sau „Iese, numărându-şi paşii: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7...”. Aşadar credem că textul intitulat The Man Who articulează o experienţă traumatizantă atât în conţinut cât şi în formă. Experienţă care consumată în siguranţă, prin teatru, va fi probabil indezirabilă în realitate.

Scenariul dramatic, rezultat al muncii de grup, nu respectă formula logicităţii scenelor, ci, în absenţa oricărui fir narativ, a ornamentelor teatrale, se produce transpunerea unor proiecţii ale stărilor profunde de existenţă. Introspecţiile devoalează cu precizie chirurgicală neputinţele individului de a-şi menţine coeziunea psihică în momente de răscruce presărate de-a lungul parcursului său ontologic. Omul, în grade diferite, conştient sau inconştient, suferă de ruptura dintre gând şi acţiune, dintre momente de luciditate şi uitare, dintre momente de conştiinţă şi tulburare totală. În The Man Who, Peter Brook împinge in extremis perspectiva agonică asupra existenţei omului modern. Ca sursă de pornire a excursului este aleasă celebra carte a lui Oliver Sacks, Omul care îşi confundă soţia cu o pălărie, o antologie în care sunt analizate douăzeci şi patru de cazuri reale de tulburări neurologice. Fiinţa umană pare, în modernitate, o fiinţă incompletă, de multe ori, un automat ce repetă papagaliceşte un refren social ce ţine loc de individualitate. Peter Brook nu este interesat de cauzele care duc la apariţia şi manifestarea virulentă a acestor comportamente bolnave. Autorii denunţă, pur şi simplu, faptul că autoritatea morală a societăţii a ascuns existenţa bolii. Dar ea există şi e pe cale să devină normalitate. Orice expunere şi contabilizare a multiplicităţii cauzelor duce la o înţelegere restrânsă a fenomenului. Ceea ce contează sunt efectele. Căci, astfel, fiecărui cititor i se oferă posibilitatea de a identifica, în singurătate, propriile cauze, de a descoperi propriile sale elemente perturbatoare, care au dus la atenuarea umanităţii, a conştiinţei de sine.

Astfel, The Man Who, sau o călătorie în interiorul minţii, ne devoalează cum boala care l-a înhăţat pe pacientul X internat în spitalul La Salpetriere, este cea care zace în germene în fiecare dintre noi. Incursiunile în straturile abisale ale eului relevă o singură poveste, cea consumată de Pacient în tentativa de a răspunde întrebărilor: Ce este o fiinţă umană? Cum îşi trăieşte viaţa? Cunoaşterea creierului, a nevoilor acestuia şi a relaţiilor inseparabile de organismul din care face parte, incumbă cunoaşterea fiinţei ca întreg, după cum remarcă Peter Brook: organismul nostru este un mecanism extrem de complicat; el are numeroase organe care funcţionează în moduri diferite şi au nevoi diferite. De aceea, ori modifici totul, ori este preferabil să nu faci nimic. Altminteri, în loc să faci bine, poţi să îţi provoci singur un foarte mare rău. Asistăm la iniţierea unui demers gnoseologic şi totodată praxiologic focalizat pe studiul funcţiilor misterioase ale creierului ca organ responsabil de stârnirea stării de joc ca stare naturală în structura fiziologică a individului. Peter Brook deschide calea unei posibile redescoperiri oglindindu-te în propriul creier, atingând stări paroxistice prin conştientizarea a ceea ce eşti, dar, mai ales, a ceea ce ai putea fi.

Noutatea la nivelul plăsmuirii cuvântului dramatic derivă din unghiul de abordare şi întreţesere a subiectului. Deliberat se evită elementele care concură la crearea unui produs literar. Unui produs al unei literaturi care a abandonat dramaticul. În absenţa unui story, a personajelor, a costumelor, Doctor şi Pacient apar ca prezenţe ce semnifică ipostaze ale condiţiei umane. Povestitorul cu mai multe capete şi-a pierdut funcţia de a nara coerent un şirag de fapte exemplare. Prezenţa care te întâmpină este cea a omului despuiat de aparenţe, de proptele sociale, de orice reazem exterior. Este el omul – carcasă de carne din care irump euri rizibile. Omul al cărui mecanism lăuntric s-a defectat. Niţel. Şi caută în zadar să evadeze din labirintul grotesc al interioarelor sale.

Limbajul scenelor Stimuli, Frontal Lobe 2, The Man from La Rochelle, Visual Agnosia, Loss of Proprioception, Ticker, Jargon, Blindsight atinge simplitatea magică a cuvântului-verb, cuvântului-acţiune. Doctorul, în ipostaza de preot-exorcist, recurge la serii de întrebări, acţiuni, gesturi menite să încolţească bolnavul, să determine criza: criza recunoaşterii adevărului despre sine. Pacientul, atras dincolo de pragul suportabilului, ajunge să vadă un aspect al realităţii zăvorât într-o mormântală beznă mentală. Se simte îngrozitor de viu în clipele de rememorare, de identificare cu amintirile-i vagi sau în proiecţii onirice. Doctor sau Pacient – totuna. Rolurile sunt interşanjabile, cum spune Eugen Ionescu, putem să-l punem pe Martin în locul lui Smith şi nu se va băga de seamă, sau, ca în Dansul magului alb şi al magului negru, baletul pus în scenă de Gurdjeff, la începutul secolului XX. Oricine poate deveni oricine. Nu este necesară decât o simplă schimbare de costum. Nimic spectaculos. Nici o imagine de dragul imaginii. Doar maximă parcimonie, transparenţă şi rigoare ce definesc un spaţiu al întâlnirii unor conştiinţe nonumane, un spaţiu rece, neprietenos, ostil, mai mult laborator decât spaţiu scenic. O excepţională acurateţe dată de absenţa camuflării într-o geometrie conştient aluzivă ce provoacă iluzia. Nimic care să stârnească plăcere. Doar un pustiu al minţii în care mai răzbat, din când în când, ecouri îndepărtate ale suferinţei, ţipete de durere, plânset, semne ale bolii. Cititorul este pus faţă în faţă cu propriul model comportamental. Treptat, prin faţa ochilor, se derulează imagini ale unui film vechi, în alb-negru, imagini care reflectă o luptă străveche a luminii cu întunericul, o poveste a încercărilor eşuate de a ieşi din labirintul uşilor închise. Dar dacă eurile personajelor ce bântuie halucinant prin spaţiul claustrant rămân captive într-un joc sfâşietor al abilităţilor pierdute, cititorului i se acordă şansa de a pipăi starea de trezie, starea de conştiinţă, capacitatea de a întrevede între plâns şi râs sclipirea unui adevăr: rătăcirea conştiinţei prin sertarul cu nimicuri zilnice nu înseamnă nimic altceva decât renunţarea la propria existenţă.

Actul dramatic tinde mereu să penetreze zone ale necunoscutului. De aici, atracţia puternică pentru ţinuturile interioare ale minţii umane ce sugerează, afirmă Peter Brook, ceea ce într-o altă mitologie – poemul persan Conferinţa păsărilor – este numit Valea uimirii. O astfel de incursiune se izbeşte din start, pe de o parte, de inexistenţa unui text dramatic pe măsură, pe de altă parte, de dorinţa oamenilor de teatru de a crea cuvântul dramatic în timpul elaborării celorlalte elemente: acţiuni, lumină, geometrii spaţiale, costume, muzică, gestus corporal, sonorităţi. Întreaga paletă este experimentată dinspre haos spre limbaj articulat. Astfel, regizor şi actori concură direct la născocirea textului implicându-se în munca autorului dramatic. Şi o fac atât din necesităţi concrete, pragmatice, cerute de realitatea scenei cât şi din dorinţa de a aduce în faţa spectatorilor subiecte care fac obiectul preocupărilor lor, într-un limbaj teatral adecvat contemporaneităţii. Un teatru al trecutului nu prezintă interes decât dacă este, în acelaşi timp, un teatru al prezentului.

Din când în când, transpare aura teatrului în jocul interdisciplinarităţii care reclamă cunoaşterea ce îşi întinde tentaculele avide de curiozitate înspre domenii multiple. Din când în când, teatrul pare să spună un nu hotărât specializării şi astfel un nu hotărât discursivităţii mentale, înaintării pe un singur culoar mental. Oare această specializare nu duce la diminuarea şi chiar aneantizarea acelei scântei magice, numite creativitate? Peter Brook intuieşte că teatrul are datoria de a transpune în semn viu sau imortalizat în formă scrisă viul metamorfozelor proprii individului actual. Dar cine este acest individ? De ce simte imboldul de a citi sau de a merge la teatru? De a participa la un eveniment ieşit din cotidian? Pentru a se întâlni cu sine însuşi cel ne-descoperit, ne-prezent în propria realitate diurnă? Cititorul sau spectatorul este sau nu prizonier al obişnuinţelor, ajunge sau nu să-şi articuleze visele, să-şi umple pâlnia de carne cu gânduri şi pasiuni. Şi-atunci teatrul are menirea de a-l provoca, înălţa pe culmi extatice, prăvăli în neanturi la fel de extatice, vindeca, armoniza cu sine însuşi. Cum? Din unghiul strâmt al specializării? Teatrul este un ţinut fără de margini altele decât omenescul. A-i fixa capete, a-l eticheta şi cataloga înseamnă a-l reduce drastic la o reţetă universal valabilă. El, cititorul sau spectatorul, nu mai apucă nici să devore febril paginile scenariului exclamând extaziat: „Uite-mă! Sunt eu!” sau „Uite! Era să mi se întâmple şi mie asta!” şi nici nu-şi mai întrezăreşte chipul în cioburile de oglindă lucind în lumina reflectorului.

Natura efemeră a teatrului, în mod paradoxal, conţine clipa de veşnicie, pe care un Goethe o vrea încremenită de-a pururi, clipa ce, uneori, marchează participantul mai mult decât o pot face toţi anii însumaţi ai vieţii sale. Peter Brook îşi propune să şocheze, să trezească în celălalt, indiferent de ipostaza sa, cititor sau spectator, dorinţa de a descătuşa fluxul gândirii, de a gusta noi senzaţii, de a se lăsa pradă unor stări şi sentimente insolite. Călăuzit de un far a cărui luminiţă pâlpâie stingher, porneşte în căutarea acelui dincolo de sine care sălăşluieşte în sine. Foamea de invizibil întredeschide noi galerii de explorat în minele de aur ale omenescului. Într-o lume ghiftuită, ori dacă nu e ghiftuită singurul ei vis este acela de a se ghiftui, celălalt, speră Peter Brook, vine la întâlnire cu opera de artă pentru a se ospăta din hrana spirituală a unui act sacru. 

Autor(i):  Diana Cozma
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National