Articol
 
Tanarul Ion Negoitescu: devenirea unui mare critic (II)
Categorie articol: Lecturi
Specific lui Ion Negoiţescu îi este un histrionism tragic, care, deşi i-a cauzat mari necazuri în timpul vieţii (mai ales în timpul comunismului), l-a obligat să fie, indiferent de riscuri, consecvent cu sine; adică cinstit, entuziast, necalp. Sunt, toate, trăsături care încheagă acea calitate maîtresse a unui mare critic: conştiinţa critică. Ele sunt uşor de desluşit încă din tinereţe.

Maturizarea

Citindu-i publicistica de tinereţe, se poate sesiza cu uşurinţă că, odată cu activitatea cerchistă, critica lui Ion Negoiţescu se maturizează, că stângăciile dispar, lăsând locul unui lirism care tensionează benefic pagina, iar criteriile sunt din ce în ce mai ferme. În afara unor articole privitoare la arta dramatică, de alfabetizare a publicului sau măcar de familiarizare cu unele concepte (cu punctul maxim în sistematicul şi informatul Despre mască şi mişcare), autorul dă acum unele studii care satisfac exigenţele, nu oarecare, ale maturului Negoiţescu, de vreme ce le reia şi în Istorie... E cazul cronicii la Enigma Otiliei, al celei la Libertatea de a trage cu puşca, dar nu numai. Deja rafinatul critic era, începând cu anul 1945, pe deplin format. El avansează ipoteze critice fascinante, care nu aveau cum să prindă în epocă: de pildă ideea că amintitul roman călinescian este unul... comic: „Enigma Otiliei îţi dă impresia unei jucării perfecte, de şuruburi şi arcuri, care de la prima declanşare a mecanismului merge ca un ceasornic: epicul apare aici prea pur, prea tehnic, fără altă motivaţie decât gratuitatea sa estetică prea evidentă; această tehnică pură ca un joc se aplică însă pe un material realist, instabil ca însăşi viaţa şi totuşi captat, îmbrăcat de mecanica deliciului rece al autorului”. Iată marea intuiţie: romanul călinescian ar fi un metaroman, o demonstraţie manifestă de virtuozitate, o aplicare a balzacianismului care îşi dă consecvent în vileag formula. O teorie inedită la data formulării ei, pe care au preluat-o, fireşte că fără să-l citeze pe Nego, atât Mircea Cărtărescu, în Postmodernismul românesc (1999), cât şi Alex Ştefănescu, în inegala sa Istorie a literaturii române contemporane (2005).

Într-un studiu dedicat poeziei lui G. Bacovia, din „Revista Cercului Literar” junele critic merge contra curentului şi intuieşte marele poet pe care un Lovinescu sau un Călinescu eşuaseră să-l vadă. Mai mult decât atât, el mută discuţia la un nivel care va fi recâştigat abia începând cu anii ’70: Bacovia nu este un simbolist mimetic, ci autorul unor viziuni ironice, parodice chiar. Negoiţescu se referă la „cinismul” poetului, la accentul „pervers” ori „aroma bestială” ale unor versuri, sesizând oportun că „erotica bacoviană tocmai prin aceasta se caracterizează, că nu cunoaşte decât stări pur fizice, goale de sentiment, iubita fiind de fapt unul din obiectele decorului, motiv pentru o tristeţe în plus, tristeţe deloc sentimentală ci de nevroză consumată între pereţii patologici ai intimităţii poetului”. Din păcate, acest studiu nu a intrat în circuit la timpul potrivit, astfel încât nici astăzi poezia lui Bacovia nu se bucură, cel puţin în manuale, de reala sa imagine. A intui, în 1945, acest joc de deconstrucţie al unui limbaj resimţit ca epuizat, relativizat prin intermediul ironiei, al cinismului este dovada unei maturităţi critice ieşite din comun. Criticul avea doar 24 de ani şi, iată, confirma prezicerile lui Lovinescu.

Cu toate că, deşi şi-a impus întreaga viaţă modelul ilustrului înaintaş, el este mai curând un călinescian, nu numai prin plasticitatea discursului, ci şi prin marea artă de a-şi inventa subiectul. Una peste alta, Negoiţescu este unul dintre cei mai buni critici de poezie pe care îi avem.

Lupul moralist: avântul legionar

Paradoxal este că, dacă în publicistica literară Ion Negoiţescu se dovedeşte a fi un oponent constant al subminării literaturii de către imperativele politice de coloratură naţionalistă, în cea politică el ia entuziast partea mişcării legionare, care tocmai pe o astfel de platformă ideologică îşi sprijinea demersul. Oricum, articolele cu pricina ne arată că implicarea scriitorului a fost ceva mai intensă decât paginile memorialistice lasă să se întrevadă. În Straja dragonilor, scriitorul are tendinţa de a minimaliza activitatea sa propagandistică: „Iată-mă deci nu numai student, ci şi legionar, în cămaşă verde, cu diagonală neagră şi pantaloni negri înfundaţi în cizmele ca smoala, mărşăluind ca militarii în formaţie, ziua pe străzile Sibiului, noaptea pe şoseaua ce duce de la Sibiu la Turnu-Roşu. Condeiul meu nu putea acum rămâne străin de această activitate înviorătoare. Am publicat vreo două articole fulminante în ziarul legionar local”. Există, nu mai încape vorbă, o nuanţă de ridicol în această poză resuscitată de memoria poate selectivă a autorului; cert este însă că el a scris mai mult de „vreo două articole”, în care se arată destul de prins de flama cauzei legionare. A le discuta, fie şi succint, mi se pare important. Asta mai întâi din respect pentru adevăr, apoi pentru a încerca să găsim şi explicaţia acestei adeziuni pătimaşe. Bineînţeles, nu e nimic acuzator aici, ci doar nevoia unei limpeziri a unei legende, căci ipostaza lui Nego defilând ţanţoş în harnaşament legionar s-a păstrat, de pildă, în epistolarul lui Ion D. Sîrbu. De altfel, nu sunt deloc de acord cu ceea ce s-a petrecut în anii din urmă: ne-am năpustit, ca tăunii, asupra unor intelectuali care au avut aceste opţiuni politice în anii ’30-’40, mutându-i în boxa acuzaţilor pe Cioran, Eliade, Nae Ionescu etc., de parcă, după 45 de ani de comunism, urgenţa o reprezenta procesul legionarismului, nu al nenorocirii abia încheiate. În fine, să vedem cum stau lucrurile...

Un lucru trebuie precizat mai întâi: aceste articole Ion Negoiţescu le scrie la vârsta de 19-20 de ani. Puţin după aceea fireşte că se dezice, amuzat, de toată povestea. Deocamdată compune adevărate imnuri „biruinţei legionare”, căreia îi descoperă rădăcini... tracice. Moartea ar fi nota acestei purificări victorioase a sufletului românesc, astfel încât „România legionară e încheierea – într-un fel – a unui proces istoric de ramificaţie, în adâncime, multimilenară”. După această acreditare abuzivă, concluzia, exaltată, nu are cum să întârzie: „Moartea legionară înseamnă învierea lui Hristos în om. Legiunea s-a întruchipat în Corneliu Codreanu, ideal suprem, concret şi mitic. În adevăr, Legiunea a existat neîntrerupt în istoria Neamului românesc. Ea a fost acea continuă cristalizare a moştenirii tracice: moartea”. Deocamdată aceste pledoarii se păstrează în linia unui lirism înflăcărat, lipsit de discernământ şi de viziune politică. Oricum, sinceritatea junelui student nu poate fi pusă la îndoială, căci nu e vorba de oportunism aici, ci doar de neputinţa de a înţelege pericolul unei doctrine extremiste. Elogiul Conducătorului ţine şi el de aceeaşi viziune încă romantică asupra lumii, la o vârstă când marile iluzii par încă tangibile.

Doi ani mai târziu, Nego se arată încântat de destinul României, care, iată, deja face istoria, nu doar o suportă, după cum susţinea burzuluitul cu program Cioran. De data aceasta tânărul scriitor chiar credea în şansele noastre de a stabili regulile în estul continentului şi de a ne reîntregi teritoriile. În fond, cine îl poate acuza că a fost credul? Au păţit-o minţi mult mai coapte. „În Sud-Estul Europei (...), afirmă el, România va prelua conducerea acestei părţi de continent, fiindcă reprezintă aici un popor hotărât ca prin orice jertfă să-şi deschidă perspective luminoase. Campania din Răsărit este în primul rând opera armatelor germane şi române, opera celor doi capi ai oastei europene: Cancelarul Aldolf Hitler şi Mareşalul Antonescu. În adevăr, victoria împotriva bolşevismului va fi asigurată de aceleaşi două forţe militare care au început acest război de Răsărit: Germania şi România”. E limpede, în această alianţă Negoiţescu vedea marea şansă a României de a-şi câştiga independenţa şi autoritatea: „Nădejdile unui mare viitor ce ne aşteaptă după sfârşitul luptei, sunt mai îndreptăţite ca oricând”, se avântă el, conchizând încrezător: „Având, în Germania, cea mai glorioasă armată a continentului, noi vom continua să fim puterea militară de pavăză a porţilor Răsăritului”. Alunec şi eu în aceeaşi naivitate şi mă întreb cum ar fi arătat soarta României dacă ar fi rămas de partea unei Germanii câştigătoare a războiului mondial? Oare mai rău decât a fost s-ar fi putut?

Sigur că e destulă imaturitate în această adeziune aprinsă, dar este şi multă onestitate: temperamentul nu îi permitea lui Nego să nu se amestece, să nu-şi spună, răspicat, punctul de vedere. A tras destul după aceea pentru aceste „păcate ale tinereţii”. Cum iese din legionarism? În stilul caracteristic: îşi vinde, demonstrativ, cizmele şi, cu banii obţinuţi, editează Povestea tristă a lui Ramon Ocg, carte în care satiriza ideologia fascistă, cu toate abuzurile ei.

Specific lui Ion Negoiţescu îi este un histrionism tragic, care, deşi i-a cauzat mari necazuri în timpul vieţii (mai ales în timpul comunismului), l-a obligat să fie, indiferent de riscuri, consecvent cu sine; adică cinstit, entuziast, necalp. Sunt, toate, trăsături care încheagă acea calitate maîtresse a unui mare critic: conştiinţa critică. Ele sunt uşor de desluşit încă din tinereţe. 

Autor(i):  Bogdan Cretu
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National