Articol
 
Caligrafiile placerii
Categorie articol: Lecturi
De pe o poziţie de captiv voluntar şi hedonist, manipulând cu lejeritate harul povestirii, ironia şi spiritul savant (cartea e bine documentată exegetic), Dan C. Mihăilescu surmontează asumata „oglindă de sine” caragialiană în care se regăseşte, ca şi reveriile inocente ale senescenţei sale, printr-un spectacol discursiv propriu, captivant, spumos şi profund ca întotdeauna.

Sedus de epistolarul lui I. L. Caragiale, în care găseşte nu doar „cea mai ispititoare imagine a îmbătrânirii din literatura noastră”, ci poate şi un spirit epicureic şi histrionic perfect compatibil cu propriul său regim cultural-existenţial, Dan C. Mihăilescu îşi filtrează hermeneutic fascinaţia şi, graţie magiei sale de povestitor, exersată în spectacolul cuceritor al conferinţelor şi emisiunilor sale televizate, transmite lectorului său o variantă potenţată, vie şi fermecătoare despre I. L. Caragiale şi caligrafia plăcerii. Despre eul din scrisori. Apărut în 2012 la Editura Humanitas, sub umbrela campaniei dusă de autor pentru neobiografism, volumul consacrat „eului epistolar” al dramaturgului român, declarat marcat de convingerea cioraniană că „adevărul despre un autor se află în corespondenţa, nu în opera sa”, debutează cu un savuros exerciţiu de istorie literară, recreând în câteva pagini un veac de versatilitate hermeneutică profund ancorată sau doar superficial motivată de creaţia caragialiană.

Cedând „sadicei plăceri” de a cita mostre de instrumentalizare ideologică a operei lui I. L. Caragiale, Dan C. Mihăilescu îşi începe pregrinarea printr-Un veac de posteritate în compania interpretărilor aberante, tragice la vremea lor, însă hilare din perspectiva postistoriei comunismului, aparţinând unor voci precum Maria Bănuş, Ion Vitner, N. Popescu-Doreanu, Traian Şelmaru sau Paul Cornea, se limitează apoi la a semnaliza jena profundă ce acompaniază inevitabil parcurgerea reverenţelor doctrinare exersate de Mihai Beniuc, Mihail Sadoveanu, Zaharia Stancu, G. Călinescu, Tudor Vianu sau Camil Petrescu în saga protobolşevismulului năucitor, constatând cu umor că, asemenea lui Eminescu, „de-a lungul vremii, Caragiale a folosit tuturor”, chiar dacă acest uz şi-a dezvoltat valenţele într-o adaptativă dihotomie spiritual-naţională în care instanţa de lumină pare a fi veşnic Eminescu. Mai greu de digerat în economia orgoliului naţional, marginalizat de mediile academice contemporane, privit cu o oarecare mefienţă de zeităţile criticii autohtone şi analizat din varii perspective de criticii ultimelor decenii, zeflemistul Caragiale este acceptat la o sută de ani de la moartea sa atât în spectrul canonic al comicului, al unei viziuni construite în „siajul vodevilului francez”, cât şi în extremismul hermeneutic de factură expresionistă, cu accent pe deriziunea şi violenţa unei umanităţi „în irepresibilă derivă”, calea de mijloc între cele două viziuni aparţinându-le regizorilor români care au pus în scenă în ultimii ani piesele caragialiene.

Spectator avizat, amuzat şi, probabil, uşor bulversat al acestei parade de aproprieri ale creaţiei lui I. L. Caragiale, Dan C. Mihăilescu caută adevărul despre om în altă parte decât în operă, adică în scrisori, mai ales în cele din epoca berlineză, în care găseşte nu numai o esenţă personalizată şi concentrată a operei, ci şi „cea mai strălucitoare şi mai captivantă caligrafie a plăcerii din literatura română”. Caragialianul „spectacol de sine” începe pentru autor nu aşa cum ne-am fi aşteptat, cu o plonjare directă în universul epistolar, ci cu un elegant şi doct eseu (Dracul gol şi dracul scris) despre regimul scrisorii în creaţia lui I. L. Caragiale, dezvoltat în trena unui paradox: „În opera (nu şi în viaţa) lui Caragiale, scrisoarea este dracul scris”, elementul destabilizator şi potenţial malefic, în vreme ce „în plan biografic ea este, invers, acumulare de energii pozitive, însumare de alintări nostalgice, prilej de reverie, schimb de entuziasme, bunăvoinţă, sfaturi înţelepte, afabalitate şi asiduităţi epicureice intens împărtăşite”.

Aproape mistic investită cu titulatura de text al textelor în capitolul Cheia unui destin, o scrisoare către Barbu Ştefănescu-Delavrancea, din (15?) februarie 1908, reprezintă, în lectura lui Dan C. Mihăilescu, un „adevărat testament psiho-politic”, explicarea opţiunii pentru conservatorii lui Take Ionescu revelând atât frustrările, cât şi cameleonismul dramaturgului, ivit din acuta nevoie de recunoaştere şi de afirmare, conduită exacerbată ulterior la Mateiu, dar manifestă în doze variabile la scriitorul român generic, „de la Eminescu la Cărtărescu, de la Heliade la Eliade, de la Bălcescu şi Nicolae Filimon, la...”, după cum remarcă en passant, însă deloc timid autorul, înainte de a reveni la analiza percutantă a amestecului de complex al originilor, bovarism politic şi autolamentare ce transpare din epistolele şi discursurile caragialiene, cu care criticul îşi armează demonstraţia finalizată printr-un excurs comparativ în perimetrul altor două spirite afine, fericite ilustrări ale maniei epistolare din veacurile trecute, Voltaire şi Molière.

Impregnată difuz de izul epocii acestora, questa lui Dan C. Mihăilescu pentru decriptarea straturilor eului se opreşte şi asupra aspectelor formale ale artei epistolare, prilej de a redescoperi, în compania vocii lui Şerban Cioculescu, şi în virtutea propriului său impuls de artisticitate, frustrat de experienţa ciocnirilor cu scrisul funcţional al generaţiei Internetului, magia exorcizantă a caligrafiei, dimensiune esenţială a unei uitate l’art de vivre. Rafinata lecţie despre implicaţiile existenţiale ale caligrafiei continuă fluid cu specularea relaţiei dintre obsesia perfecţiunii caligrafice şi „fantasmele de ceremonializare grafică a demoniei lăuntrice”, criticul dovedindu-se extrem de sensibil la fiecare nuanţă din gestiunea caragialiană a propriei fiinţe. Astfel, în capitolul Mimetism şi egofilie în febra epistolară, asistăm la o prezentare profesionistă şi decomplexată, impecabil stilizată, a spectacolului retoric din scrisorile lui I. L. Caragiale, a propensiunilor sale ludic-mimetice, a capacităţii sale de a se plia pe orizontul de aşteptare al destinatarului, precum şi a ambiguităţii, desăvârşit cultivate şi în creaţia sa literară. Fascinat de mimetismul proteic al lui Caragiale, autorul caută în coregrafiile de repliere semnele egofiliei şi descoperă „ecuaţia perfectă a eului” din perioada berlineză, trasată de trei coordonate esenţiale: „obsesia «umilităţii extracţiunii»”, „mândria statutului de mărunt (umil) comediant, a autodidactului şcolit pe deplin la «şcoala vieţii»” şi „tainicul elan răzbunător al celui de prea multe ori ofensat, fluierat, minimalizat, frustrat de lumea celor hărăziţi cu «nazalele pariziene»”.

Frustrarea guvernează şi aspectul erotic al biografiei epistolare caragialiene, savuros analizat în „Sunt nebun de amor, sufăr peste poate, parcă sunt turbat”. Tentaţie deloc gratuită în acest caz, oglinda bibliografică furnizează un portret picant, autorul argumentându-şi opţiunea prin afirmaţia lui Caragiale însuşi – „Mă, Rică sunt eu!” – şi ilustrând-o cu detaliile epistolare ale fervorii amoroase etalate în primăvara lui 1883, odată cu episodul Fridolina, fulminant foc de paie ce dovedeşte „temperamentul sangvino-coleric, năprasnic-isterizabil, gata să se livreze necondiţionat «rabiei amoroase», altminteri flegmaticului mucalit şi atoate ironizant Caragiale”, însă, în opinia criticului, amorsat de impulsul histrionic congenital personalităţii dramaturgului.

Acelaşi impuls dă tonul eseului următor, Un histrion mizantrop, cu „ştiinţa fericirii”, al cărui preambul este asigurat de o redescoperire de sine a lui Dan C. Mihăilescu sub forma unor opinii critice demult uitate, recuperate prin intermediul volumului lui Dan Bădulescu despre Caragiale, dar (re)asumate cu minime stilizări şi corecţii metacritice, urmate de o adevărată bătălie pentru reconsiderarea comicului, plăcerii şi mizantropiei în exegeza caragialiană şi de o pledoarie pentru „rezistenţa la uniteralizare” în favoarea perceperii incitantului şi proteicului eu caragialian.

Perspectiva simplificării intervine abia în Berlin: îmbătrânirea ca voluptate şi eliberare de năpastă, contrabalansată de un luxuriant exerciţiu diegetic. „Odată ajuns în vârful muntelui – scrie Dan C. Mihăilescu –, la peştera minunilor, adică la corespondenţa caragialiană din anii berlinezi, misia glosatorului din zilele noastre se uşurează considerabil. Paradox: exact când ar trebui să-ţi încordezi toţi muşchii exegetici, observi că e preferabil (şi consult) să te-ntinzi în hamac, să-ţi concentrezi auzul către forfota nevăzutelor şi să contempli hârjoana norilor.” În viziunea criticului, reflexul caragialian al acestei atitudini rezidă în „cea mai caligrafică imagine a plăcerii din literatura noastră confesivă”, desenată pe fondul aceluiaşi aliaj de mizantropie şi sociabilitate, ironie şi sentimentalism melodramatic, idealism şi fatalism, de simţ ludic degenerat în malefic sau, dimpotrivă, revărsat înspre altruism, dar, mai ales, de aceeaşi irepresibilă nevoie de comuniune ce-i alimentează interesul pentru ţara lăsată în urmă. Ambiguitatea genetică şi ramificaţiile acestui interes fac obiectul analizei ultimului eseu al volumului, Sentenţe, momente, încruntări... Şi iar plăceri, survolare minuţioasă a (posibilelor) roluri grave, cu implicaţii politice, alocate lui Caragiale de exegeză, aprofundare a cuminţeniei ce acompaniază abordarea subiectului transilvan din scrisorile acestuia, semnalarea criticii sale disforice şi înregistrare a gamei în care se desfăşoară regimul caragialian al plăcerii şi al pandantului său, spectacolul. De pe o poziţie de captiv voluntar şi hedonist, manipulând cu lejeritate harul povestirii, ironia şi spiritul savant (cartea e bine documentată exegetic), Dan C. Mihăilescu surmontează asumata „oglindă de sine” caragialiană în care se regăseşte, ca şi reveriile inocente ale senescenţei sale, printr-un spectacol discursiv propriu, captivant, spumos şi profund ca întotdeauna. 

 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National