Articol
 
Configurarea spatiului oriental in poezia romantica romaneasca (II). Elemente ale spatiului articifial
Categorie articol: Lecturi
În fine, mai merită menţionată invocarea câtorva cetăţi egiptene din acelaşi poem epic bolintinian. Succesiunea se deschide cu Memfis. De data aceasta, în peisaj sunt agăţate şi câteva viniete divine, rapid străpunse şi dizolvate de săgeţile moralizatoare lansate de puţin inspiratul eu producător.

Pentru a simplifica prezentarea, vă propun să începem analiza cu unul dintre poeţii emblematici pentru exotismul romantic românesc: Bolintineanu. În poemul epic Conrad, Fenicia este evocată în tropi heliadeşti, cărora li se adaugă o glazură de meditaţie horaţiană: „Antică Fenicie, tu care-ai dominat / Oceanul prin comerţul prin tine nobilat, / Industria măreaţă, mulţimea ta de nave / Ce impuneau voinţa la naţiile sclave. / Puterea ta trufaşă – şi cultul imoral / Cu templul tău cel mare al zeului Baal, / Cult aşezat prin forţa fizică, peritoare, / Îmi spuneţi, toate-aceste ce se făcură oare?”. Lăsând la o parte reflexele supărătoare de europocentrism creştin (care sunt, de altfel, manifeste atât în romantismul englez, cât şi în cel francez), trebuie notat că lexicul piperat de neologisme, „industria”, „nave”, „imoral”, „cult”, constituie un progres evident în raport cu limba împiedicată a neoanacreonticilor desueţi, însă până la fericita sudare a lor în carnea unor poeme integral satisfăcătoare (bunăoară, de către Eminescu) va trebui să mai aşteptăm câţiva ani.

Din Fenicia, ochiul liric al eului producător se mută asupra Palmirei, descrisă cu morgă de poet academizant, în stilul pompos-retoric al micilor romantici francezi: „Nici un oraş în lume, din timpii cei antici / N-a strălucit atâta ca splendida Palmiră, / Prin rară frumuseţe ce lumea veche-admiră”. Loc geometric al perfecţiunii urbane, şi acest spaţiu cade sub ghilotina degrabă secerătoare de consistenţă a interogaţiilor ubi sunt?: „Ce s-a făcut Palmira şi bravul său popor? / Acel stat plin de viaţă şi plin de viitor?”.

În rapidă succesiune epică, se perindă instantanee cu o triadă de centre de civilizaţie: Beirut, Sidon şi Tir (încatenarea este destul de deficitară sub raport stilistic). Primul este hortus conclusus, spaţiu al luxului vegetal: „Conrad salută încă Beirutul ce domină / O mare fericită, născând dintr-o grădină / De portocali, de citri, cu garduri de cactus”. Al doilea este, prin contrast romantic, o imagine a dezolării culturale şi a dezurbanizării forţate de circumstanţele istorice: „Sidon antic ca lumea, cetate renumită, / Cu templuri maiestoase odată-mpodobită. / [...] / Tu nu mai eşti acuma decât un mizer sat! / Cununa de mărire în vânt s-a scuturat!”. Implacabilul fatum a rezervat aceeaşi condiţie pentru ultimul: „Azi doliul pluteşte pe stânca ta, o, Tir! / Din vechea ta splendoare n-ai nici un suvenir”. Iată cum metoda liricii romantice franceze, poziţionând eul creator şi obiectul său de contemplaţie în tensiune dialogică, este exploatată cu fidelitate de poeţii români. Eminescu exploatează, şi el, dar cu subtilitate, topos-ul ruinelor din Iudeea şi din Liban. Generând opoziţii de mai mare întindere în plan compoziţional în Memento mori,1 el creează paralelisme ingenioase între tablourile iniţiale, evocând vitalitate şi un spaţiu artificial care-l continuă, firesc, pe cel natural, şi cele finale, care-i dezvăluie receptorului diaspora, pe fondul unor oraşe delabrate şi înecate în timpul thanatic. Iată, mai întâi, Palestina străbătută de Chiron: „Codrii de maslin s-amestec printre lunci de dafin verde, / Chiron scaldă-n unda-i clară ierburi mari – ş-apoi se pierde / În cetatea ce-n văi doarme – miticul Ierusalim”. Urmează Libanul, ocazie pentru eul liric de a genera neaşteptate sugestii erotice, graţie contaminării referinţelor la căprioare şi la fete tinere: „Şi în Libanon văzut-am rătăcite căprioare / Şi pe lanuri secerate am văzut mândre fecioare, / Purtând pe-umerele albe auritul snop de grâu; / Alte vrând să treacă apa cu picioarele lor goale / Ridicară ruşinoase şi zâmbind albele poale, / Tulburând cu pulpe netezi faţa limpedelui râu”. Toate aceste viniete de serenitate sunt spulberate de soarta implacabilă: „[...] muri se năruie şi cad! / Cad şi scări, ş-aurite arcuri, grinzi de cedru, porţi de-aramă”. Odată cu distrugerea templului, ţara sfântă a lui Israel intră în disoluţie; peisajele idilice din strofele anterioare se dezagregă, iar detaliile imprimă credibilitate vizuală fenomenului: „Cedri cad din vârf de munte şi Livanul pustieşte, / Jidovimea risipită printre secoli rătăceşte – / În pustiu se-nalţă-n soare desfrunziţii palmieri...”. Expresia eminesciană rămâne una dintre cele mai original instrumentate din spaţiul autohton. Şi Bolintineanu se opreşte, pasager, asupra motivului piramidelor ruinate de colţul timpului, într-o inedită replică la poemul Ozymandias, pe care romanticul român nu avea cum să-l fi cunoscut. Inclus în ciclul Reverii, poemul La piramide,2 declamativ şi hiperbolizant, oferă satisfacţia descoperirii unor macroopoziţii imbricate unele în altele, ca matrioştile ruseşti, care vor face carieră în poezia eminesciană. Juxtapunerea antitetică dezvăluie, totuşi, o certă abilitate compoziţională. Iată cum se realizează tranziţia de la spaţiul natural la cel artificial (remarcaţi, vă rog, şi sextina, compusă din două terţine incomplete, cu o cezură clară, atât la nivel stilistic, cât şi la cel imaginar): „Colo se arată valea dalbă, verde, / Unde Nilul vesel, şerpuind, se perde / Printre sicomori. / Cairul înalţă albele-i palate, / Vesele moschee, graţios săpate / ’N marmură cu flori”. Apoi, iată cum energia vitală care injectează fericire în strălucirea locurilor seacă brusc, iar topos-ul (în sens originar, aristotelic, de „spaţiu-loc”) se metamorfozează într-o metaforă extinsă a thanaticului: „Dar mai colo se zăreşte / Cel deşert spăimântător, / Unde viaţa îşi opreşte / Pasu-i verde, râzător. / Amblemă de tăcere a tristelor mormânturi / În care tot adoarme, plăcere, lungul chin; / În care numai pasul fantasticilor vânturi / Deşteaptă un suspin”. Cetatea mândră a faraonilor se conturează în mirajul baroc al unei faune parazitare, apendice decrepit al unui paradis terestru. Este o imagine a dezolării cu totul remarcabilă în poezia românească, pe care nu o vom regăsi decât la Eminescu şi Macedonski. Din nou, eul producător nu ezită să facă apel la figura antitezei: „Dar colo pe hotarul deşertelor tăcute / Era odineoară acel vestit Memfis. / Luminile, ştiinţa şi artele plăcute / Făcuseră acolo al lumii paradis. / Aici era cetatea cu magice palate, / Aici locuitorii trăiau ca-n sărbători: / Dar una dată moartea aice se abate / Şi mâna lor îngheaţă pe cupe şi pe flori”. Ultima secţiune, cea mai lungă, a poemului nu este de interes, ea împletind un scenariu agonal artificial, la capătul căruia apare, identificată în tropi soteriologic-eroici, „flacăra divină” a lui Napoleon Bonaparte.

Egiptul bolintinian, aşa cum transpare acesta din poemul epic Conrad, nu dezvăluie doar piramidele faraonilor, ci şi gloriosul teritoriu al sintezei eleniste: este vorba despre mândrul oraş al Ptolemeilor, întemeiat de Alexandru cel Mare. Alexandria este invocată în aceeaşi manieră involuntar-shelleyană, ochiul eului producător alergând cu rapiditate de la trecut la prezent şi metamorfozând în consecinţă nobile monumente antice în ignobile ruine contemporane: „Vedeţi acea câmpie ce moartea a coprins? / Aici a fost cetatea heroului ne-nvins, / Cu patru mii palate, o mie de grădine, / Trei sute teatre, circuri, de viaţă, oameni pline. / Şi astăzi nici o urmă! Nimic nu mai e viu”. Juxtapunerea contrastivă este încă mai pregnantă în fragmentul subsecvent, care adaugă detalii peisagistice relevante. Este de notat că antiteza se realizează nu în funcţie de bornele a două adverbe de timp, ci de cele ale unui adverb de loc şi ale unuia de timp, „acolo”-„azi”: „Acolo fu necropol, morminte strălucite, / Palate elegante de preoţi locuite, / [...] / Azi locul e ruină şi malul cu-ntristate / Se-nclină şi şopteşte durerea sa la mare”. Istoria urbană face, aşadar, loc istoriei naturale.

În fine, mai merită menţionată invocarea câtorva cetăţi egiptene din acelaşi poem epic bolintinian. Succesiunea se deschide cu Memfis. De data aceasta, în peisaj sunt agăţate şi câteva viniete divine, rapid străpunse şi dizolvate de săgeţile moralizatoare lansate de puţin inspiratul eu producător: „Memfis! Ce mai rămâne din viaţa-ţi glorioasă? / Tot a perit! O silvă de palmieri umbroasă / Se-nalţă din ruine, rejună acest loc / Ce arde în nisipuri sub soarele de foc. / Dar unde-i boul Apis şi templu-acela mare / Lui Fta? Mari edificii d-eternă admirare?”. Urmează, în tandem, Karnak şi Luxor (toponim transcris de Bolintineanu „Luksor”). Prima este, printr-un aranjament sinecdotic, un monument al artei menit să sfideze dintele timpului: „Karnak păru o mare de statui rădicate, / Columne, obelisce şi templuri şi palate, / O sală în palatul măreţ al lui Moeris, / Ce ochiul când o vede, îi pare magic vis, / Închide-n sânu-i sute gigantice columne, / Ce-au rezistat la secoli şi la destrucţiune”. A doua este un ecou îndepărtat al precedentei, generând, prin vastitatea copleşitoare, iluzia de multiplicare în oglindă ad infinitum: „Luksor, rival ferice, mai depărtat apare / Cu-o grupă de palate, cu templul său cel mare, / Oriunde ochiul cade, priveşte mărmurit / Aspectul de ruine ce pare infinit”. Tratamentul ruinelor de către Bolintineanu ar fi meritat o abordare mai serioasă în critica literară autohtonă. 

Bibliografie
Bolintineanu, Dimitrie. Opere. 11 vol. Ediţie îngrijită, tabel cronologic, note şi comentarii de Teodor Vârgolici. Studiu introductiv de Paul Cornea. Bucureşti: Ed. Minerva, 1981-1989.
-. Opere. 2 vol. Ediţie îngrijită, cronologie, note, comentarii şi bibliografie de Teodor Vârgolici. Prefaţă de Eugen Simion. Bucureşti: Ed. Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă şi Ed. Univers Enciclopedic, 2006. Eminescu, Mihai. Opere. 16 vol. Ediţie îngrijită, note şi variante de Perpessicius (şi, ulterior, de alţi coordonatori). Bucureşti: Fundaţia pentru Literatură şi Artă Regele Carol al II-lea şi Ed. Academiei, 1939-1989.
-. Poezii. 3 vol. Ediţie critică de D. Murăraşu. Bucureşti: Ed. Minerva, 1982. Negoiţescu, I. Poezia lui Eminescu. Bucureşti: Ed. Eminescu, 1994.

Această lucrare a fost finanţată din contractul POSDRU/89/1.5/S/61968, proiect strategic ID 61968 (2009), cofinanţat din Fondul Social European, prin Programul Operaţional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013.
1 Adevărata „miză” estetică a poemului eminescian este, în expresia peremptoriu-superlativă, dar nu mai puţin fericită a lui I. Negoiţescu, descrierea succesiunii civilizaţiilor într-o încatenare de vaste fresce spaţiotemporale, „jocul cel mai fastuos al operei lui şi fără îndoială cea mai mare construcţie lirică a literaturii noastre”. (1994: 75).
2 Compoziţia bolintiniană este, pe bună dreptate, pusă în relaţie de Ştefan Cazimir cu poemul eminescian Memento mori.

Autor(i):  Catalin Ghita
 
 


Proiect editorial online aparut cu sprijinul
Administratiei Fondului Cultural National